Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum, de la cea mai aleasă floare, care învăluie Fiinţa Divină a lui Hristos.
***
Când stai mai departe de lucruri, de oameni şi de întâmplări, atunci vezi mai bine totul, îi cunoşti mai bine pe toţi, le înţelegi mai limpede pe toate. Atunci vezi cel mai bine că podoaba iubirii este înţelepciunea, podoaba înţelepciunii este sfinţenia, iar podoaba sfinţeniei este umilinţa. Acestea îi aleg pe sfinţii din Casa lui Dumnezeu.
Suferinţele cele mai dureroase ale vieţii noastre ne sunt cele mai necesare, pentru că numai ele ne învaţă cel mai bine să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru, şi pe semenii noştri, şi pe noi înşine. Cine nu le are rămâne fără aceste cunoaşteri.
***
Tot ce este atrăgător şi drag în fiinţa omului este al sufletului. Şi pentru suflet. Îndată ce sufletul pleacă din trup, oricât ţi-a fost cândva de drag acest trup, te înfiorează şi nu mai doreşti să te apropii de el. De altfel, orice apropiere de un trup mort, nu numai că respinge, dar devine cu totul nefirească – necurată – nedorită. Ce frumos este sufletul curat! El dă frumuseţe şi trupului.
Numai respectul faţă de morţii sfinţi este mai mare decât toate gândurile omeneşti şi fireşti care te îndepărtează de morţi. Pe aceşti morţi sfinţi, din pricina comorii cereşti pe care au purtat-o în aceste vase de lut, trebuie să-i atingem totdeauna cu evlavie.
Fiindcă un conţinut sfânt a sfinţit şi vasul în care a fost ţinut. Sufletul lor sfânt a sfinţit şi trupul lor. Sufletul sfânt sfinţeşte tot ce atinge, fiindcă Dumnezeu locuieşte în el.
O Doamne, sfinţeşte-ne astfel pe toţi. (Traian DORZ – Cugetări)
Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-l întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.
Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sade om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!”
Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.
Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru „pescarul”, – cum îl numeau creştinii în ascuns – L-a întrebat: „Unde mergi Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!”. | Continuare »
Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.
Crucea-I Slava Sa, Crucea-I pacea mea,
– din mormânt m-a scos Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus Crucea lui Iisus.
– Slavă Sus şi jos Crucii lui Hristos!
Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
Şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit
– Preamărit e Mielul, fiindcă S-a jertfit.
Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.
Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin Ea Şi-a nălţat El Numele nespus.
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa!(Traian Dorz)
Hotărât! Cineva ar putea zice că noi prea abuzăm cu predica despre Iisus cel Răstignit. Ar putea zice cineva: „Ce-mi tot cântă ostaşii ăştia despre Iisus cel Răstignit, căci doar crucea Domnului Hristos o am şi eu pe casă, o am în casă şi o fac în toate rugăciunile mele… Aşa îmi vorbesc oamenii ăştia despre Iisus Hristos de parcă eu aş fi din Africa…”.
Şi – trebuie să o recunoaştem – omul are completă dreptate. Credinţa în Domnul Iisus Hristos a rămas pe tot locul. Semnele ei se văd pe tot locul. Dar – durere – numai semnele. Urmele şi roadele ei, prea puţin. În toate părţile, mai mult semnele din afară: cruci, rugi, închinări, dar miezul, sâmburele s-a cam pierdut.
Cruce pe casă – sudalmă în casă. Cruce în drum – păcate pe drum. „Doamne, Doamne” din gură – păcate în bătătură.
Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noastre în Jertfa scumpului nostru Mântuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (In 16, 33). Altcum rămânem în judecata acelui străin care, cercetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cuvintele: „Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate”.
Dacă e ceva ce ne trebuie nouă românilor, e tocmai aceasta: adâncirea credinţei noastre în Domnul Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Ne trebuie adâncirea acelui „Nume” de la Faptele Apostolilor 4, 12: „Căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.
Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul arhanghel grăieşte,
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.
Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.
Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri,
de veacuri, Te nalţă cu drag şi cu teamă
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.
Slăvim în tăcere Eterna Minune,
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).
Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14). Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).
Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu. | Continuare »
