„Aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit“

„Aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit“

În gândul lui Dumnezeu, profetul şi preotul au fost fraţi şi au rămas fraţi. Slujbele lor sunt surori şi trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fericit una pe alta, aşa cum cei doi soţi binecuvântaţi de Dumnezeu devin unul, întregindu-se reciproc.
Şi profetul şi preotul sunt mari. Totuşi, dintre acestea două, slujba profetului este cea mai mare. Însuşi Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.
Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuşi pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispăşirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).

Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va şti, la fel, întotdeauna, să dea prima însemnătate slujbei de profet… Să o facă pe cea de a doua ascultătoare de cea dintâi.
Pe cea mai mică, ascultătoare de cea mai mare… Pe cea a celor văzute, ascultătoare de cea a celor nevăzute.
Aşa a făcut Părintele Iosif Trifa. El a înţeles bine voia lui Dumnezeu şi a urmat cu o deplină ascultare pilda şi porunca lui Hristos în privinţa aceasta.
Prin tot cuvântul său, acest trimis al lui Hristos a ţinut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înţeles prin descoperire dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraţilor săi, preoţilor, pentru a-i trezi la această cerească datorie… În mărturisirile sale despre cum şi-a înţeles el datoria de preot, sunt arătate în chip zguduitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoţească a fost, în cea mai mare parte a ei, o slujbă de profet. Adică el a ştiut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu.
Prin aceasta n-a dispreţuit-o pe cealaltă, ci abia atunci şi-a împlinit-o cu adevărat. | Continuare »

LUMINA MEA SE LUPTĂ

LUMINA MEA SE LUPTĂ

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Lumina mea se luptă cu cel mai negru nor
ce vine să alunge din fraţii mei sărutul
şi lupt cu preţul vieţii să-ntorc privirea lor
să desluşească Stâlpul-de-Flăcări: Începutul.

Durerea mea se luptă cu ochii lor vrăjiţi,
căci singuri merg la fiara ce-i sfâşie şi-i pradă
şi-aşa-s de orbi, sărmanii, că nu pot fi opriţi
şi nici nu pot s-asculte, şi nici nu pot să vadă!

Şi rugăciunea-mi luptă cu duhul cel mai rău,
pătruns cu viclenie în casa maicii sfinte,
şi inima-mi se rupe când văd veninul său
cum arde şi-ntinează altare şi morminte.

Şi deznădejdea-mi luptă cu cel din urmă crez
că-n ultima clipită se vor trezi-nşelaţii…

– Ajută-mă, o Doamne, să nu descurajez
pân’ au să se trezească şi-au să-nţeleagă fraţii!

Două extreme: cea sectaristă şi cea formalistă

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

MAI ESTE-O JUDECATĂ

MAI ESTE-O JUDECATĂ

Traian Dorz

Mai este, la Sfârşit, o Judecată,
cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată
cum a lucrat oricare dintre noi.

Noi nu murim când inima-ncetează,
lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus,
dar tot ce dăm la cei ce ne urmează
mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.

Avem copii, – şi-i creştem după vrere,
avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem,
avem o turmă-n grijă şi-n veghere
– şi-ntreaga lor răspundere avem.

Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă
aşa cum noi le-am spus şi arătat,
iar ei, la fel, aşa vor da povaţă
– şi-un lung popor e-acum de noi format.

Îi creştem buni? – la fel şi ei vor face!
Îi creştem răi? – aşa vor îndruma. | Continuare »

ÎN ZADAR SE MAI GRĂBEŞTE

Traian DORZ

În zadar se mai grăbeşte
cel ce pleacă prea târziu,
alergarea lui sfârşeşte
cu un strigăt în pustiu.

Pentru mântuirea ta,
nu mai sta, nu mai sta,
pentru cerul tău frumos,
vin-acuma la Hristos!

În zadar se mai frământă
cel ce n-a vrut când putea,
mila şi chemarea sfântă
şi-are vremea ei şi ea.

În zadar se mai căieşte
cel ce-a ars ce n-are preţ,
râsul clipei îl plăteşte
plânsul veşnicei vieţi.

În zadar va plânge-odată
vremea harului de-acum
cel chemat cu-atâtea lacrimi,
dar nu-i pasă nicidecum.

Câtă vreme încă este
cale şi prilej, şi har,
nu uita de toate-aceste,
căci curând va fi-n zadar!

În Ziua Izbăvirii noastre se va sfârşi toată lupta nevinovăţiei…

Traian Dorz, cugetări — Mărgăritarul ascuns

… În curând vremea harului se va sfârşi. Hristos Mântuitorul şi Judecătorul va veni iarăşi, ca să-Şi ia Duhul Său şi să închidă uşa, singura uşă care duce la mântuire. Atunci nimeni din cei ce n-au venit acum nu vor mai avea pe unde să vină şi toţi cei ce n-au căutat mântuirea în unicul ei fel nu o vor mai afla nicidecum. Tu, de ce oare nu vii?
Manastirea_Sf-Antonie_ApocalipsaAştepţi tu oare până atunci?

Căderea şi decăderea vin pretutindeni şi de pretutindeni, ca şi cum ar fi împinse de la spate, pentru a-i prinde pe toţi oamenii şi pentru a-i duce cât mai repede şi cât mai sigur în iad.
Singur Hristos îi poate salva din ele pe cei care sunt ai Lui.
Tu eşti sau nu al Lui?
Dacă nu, ce vei face fără Hristos?
Cine te va scăpa din ghearele diavolului dacă nu vii acum alergând la El?
Vino!

Nu cârti împotriva vremii şi a vremurilor. Încă plouă numai cu apă… în curând va ploua şi cu foc… Încă se cutremură numai pământul… în curând se va cutremura şi cerul. Atunci ce veţi face voi, care nu vreţi să scăpaţi acum la Hristos?

Ridicaţi-vă capetele voi, cei care suferiţi pentru Hristos, şi aşteptaţi-L: în curând se va împlini şi dorul vostru. Trăiţi veghind, spre a-I auzi glasul Lui când El vă va chema pe nume, ca voi să ieşiţi din mormintele voastre. Toţi cei ce L-au iubit în curăţie şi care L-au aşteptat cu dor vor vedea cu bucurie Faţa Lui şi vor dobândi fericiţi locul pregătit de El în cer, la Nunta Lui strălucită. Ce aproape este Ziua aceasta!… Zorii ei parcă au şi ieşit. | Continuare »

TEME-TE DE OCHIUL VEŞNIC

Traian DORZ

Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos. | Continuare »

Împotriva fraţilor, împotriva lui Hristos

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi)

Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos. (I Cor. 8, 12)

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a iubit şi iubeşte atât de mult pe copiii Săi, pe orice suflet care cu lacrimi şi cu pocăinţă adevărată a venit la El, a pus legământ de ascultare şi credincioşie cu El şi caută să rămână statornic şi smerit în ascultarea de El, încât S-a făcut una cu ei, după cum a spus El: Oricine primeşte pe trimişii Mei pe Mine Mă primeşte. Şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Tatăl Care M-a trimis pe Mine… Dar oricine se atinge de ei, se atinge de lumina Ochilor Mei – zice Domnul (Mt 10, 40; Zah 2, 8).

Dar vrăjmaşii şi răufăcătorii cei mai mari împotriva fraţilor şi aleşilor Domnului nu sunt cei din afară, ci sunt cei dinlăuntru. Vrăjmaşii şi prigonitorii cei din afară nu pot face niciodată răul cel mai mare Lucrării Domnului şi slujitorilor ei cei buni. Ci răul cel mai mare li-l fac cei care au venit în Lucrarea Domnului, dar nu sunt născuţi din nou, nu sunt schimbaţi cu adevărat în făpturi noi, ci ei, primind pe diavolul în inima lor, au devenit trădători de fraţi, pârâtori şi vânzători, dezbinători şi potrivnici duhului frăţietăţii şi lucrătorilor adevăraţi. Aceştia se pun în slujba prigonitorului, în slujba faraonului asupritor, şi, pentru un câştig mârşav, ori pentru o ambiţie satanică, ori pentru nişte locuri de întâietate nemeritate, se duc printre fraţi, urmăresc pe fraţi, vând pe fraţi, dezbină pe fraţi şi se împotrivesc totdeauna unităţii fraţilor. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine o zi când răzbunarea lui Dumnezeu îi va arunca pe totdeauna în focul gheenei, împreună cu diavolul pe care l-au ascultat. | Continuare »

TINERETUL DOMNULUI

TINERETUL DOMNULUI

Tineri ai Domnului din Biblie, din primele veacuri creştine şi de azi. Există un tineret al Domnului şi azi?

Am rămas dator cu o lămurire. În numărul trecut al acestei gazete am scris despre tineretul cel lumesc şi cel duhovnicesc, despre tineretul lumii şi tineretul Domnului, cu semnele ce-i deosebesc pe aceşti „fraţi” care sunt fraţi prin naştere (botez), dar pe care viaţa îi desparte, unii rămânând sau întorcându-se la Dumnezeu, iar alţii plecând pe povârnişul păcatului, pentru a ajunge în iadul tuturor fărădelegilor şi despărţirii de Dumnezeu pe totdeauna.
Desigur, dacă cineva a greşit şi s-a rupt – cu voie sau fără voie – din „turma Domnului”, se poate întoarce; calea pe care s-a întors fiul cel pierdut din Evanghelie şi braţele părinteşti ale Tatălui ceresc sunt deschise pentru orice fiu pierdut care se căieşte şi se întoarce „acasă”.
El te aşteaptă şi pe tine, iubitule cititorule neîntors încă la Dumnezeu; glasul Lui te cheamă; iubirea Lui te îndeamnă. Vino, vino la El!
Dar ce este acel „tineret al Domnului” despre care s-a amintit în foaia trecută?
Vom spune de la început că tineretul Domnului este familia cea mare a tinerilor copilaşi ai Domnului dintotdeauna, care, din dragoste pentru Dumnezeu, au părăsit lumea şi patimile ei, trăind în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi păzind poruncile Lui.
Lanţul acestui şir de tineri ai Domnului începe cu neprihănitul Abel şi sfârşeşte cu ultimul tânăr martir al credinţei căruia i se va tăia capul din pricina mărturiei lui Iisus. | Continuare »

Despre soarta ereticilor

Sf. Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei – 25 martie 1945

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o. | Continuare »

AJUTORAREA LUCRĂRII DOMNULUI

AJUTORAREA LUCRĂRII DOMNULUI

1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători,
numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari,
numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face,
dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…

2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem,
fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr. | Continuare »

O predică a părintelui Vasile Ouatu trimisă pentru a se citi în adunarea de la Buzău – iunie 1936

O predică a părintelui Vasile Ouatu trimisă pentru a se citi în adunarea de la Buzău – iunie 1936

„Iisus a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (II Cor 5, 15).

Prea cucernici părinţi şi preaiubiţi fraţi şi surori în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul,
Cu toţii poate v-aţi aşteptat ca şi astăzi să fiu în mijlocul frăţiilor voastre şi cu trupul, aşa precum sunt întotdeauna cu duhul. Dar, iubiţilor, dacă voi veţi fi aşteptat aceasta, apoi eu am dorit-o fierbinte. Dragostea lui Iisus (II Cor 5, 14) care ne strânge şi ne face un singur trup mă îndeamnă să fiu lângă frăţiorii mei în Domnul. O boală grea însă m-a rănit puternic şi mă ţine în patul suferinţei. Ca şi scumpul nostru gornist, Părintele Iosif Trifa, şi eu trec, pentru a patra oară, printr-o grea suferinţă. Grija fronturilor şi lupta dârză ce o ducem cu împărăţia întunericului mi-a slăbănogit mult de tot smeritul meu trup. Pentru aceea, duhul plin de râvnă mă mână să fiu alături de frăţiorii mei, pe când carnea slabă şi neputincioasă mă reţine în patul grelei suferinţe. Carnea mi s-a topit, iar graiul mi s-a stins, din care cauză nu sunt astăzi între voi cu trupul. Duhul însă îmi stă lângă voi aşa cum stă şi al preaiubitului nostru gornist, Păr. Iosif Trifa. Prin cei aproape 50 de fraţi din ostăşia Domnului Iisus Biruitorul de la Bucureşti, vă trimit, P. C. părinţi şi iubiţi fraţi şi surioare, atât din partea mea, cât şi din partea scumpului nostru Păr. Iosif, dragostea noastră şi salutul ostăşesc de Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul.
Iar în al doilea rând, îndrept către toţi cei de faţă o caldă şi stăruitoare rugăminte de a lupta până la capăt pentru Iisus şi mântuirea cea sufletească.
Trăim cu adevărat vremurile Scripturii. Întunericul se ridică întocmai unui val uriaş care încearcă să nimicească totul. Sufletele, parcă hipnotizate, aleargă în grabă în calea acestui val nimicitor. | Continuare »

[Orice biruinţă vine numai prin jertfă]

«Isus Biruitorul» din 21 februarie 1937, în ediţie specială, publica scris de mâna Părintelui Iosif următoarele:

„A trecut la Domnul preaiubitul nostru luptător, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti…
O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi. Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie 1937.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), pentru Cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic, ci totul a pus în lupta cea sfântă a Domnului.
S-a stins cel ce a stat pe front până i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea boalei.
S-a stins cel ce L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, sănătatea lui şi viaţa lui (Matei 10, 37).
S-a stins cel ce şi-a cheltuit bucuros şi viaţa lui pentru turma şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).
S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte – şi a luptat. Să sufere – şi a suferit. Să se jertfească – şi s-a jertfit. Să sufle din trâmbiţă – şi a trâmbiţat! A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit – dar le-a suferit pe toate, privind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12, 2).
S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul, l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului Iisus… | Continuare »

UN VITEAZ AL DOMNULUI

UN VITEAZ AL DOMNULUI

Davos (Elveţia), la 10 martie 1933, Preot Iosif Trifa

L-am cunoscut la Geoagiu, unde Domnul ne-a întâlnit pe câteva luni în aceeaşi „şcoală” a suferinţelor. E vorba de părintele Vasile Ouatu de la biserica Ghencea din Bucureşti.
Îndată, [de] la început m-a surprins curajul, îndrăzneala şi hotărârea cu care părintele Vasile vorbea despre rosturile şi Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am adus atunci aminte de locul de la Faptele Apostolilor 4, 13: „Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi Ioan, au cunoscut că şi ei umblaseră cu Iisus”. Mi-am zis în mine: „Iată un suflet care «a umblat cu Iisus»… iată un suflet care s-a întâlnit cu Iisus… care a gustat din fiorul «umblării» cu Iisus”.
Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci numai la începutul Oastei. Boala îl scosese din „front”. Reîntors la front – ca şi mine, cu boala încă nevindecată complet –, s-a pus pe lucru. Şi-a refăcut oastea. A reînceput lupta. E unul dintre puţinii mei preaiubiţi fraţi preoţi care s-a aruncat în lupta Oastei fără „rezerve”.
Când am fost la Bucureşti, fratele Vasile a ţinut să mă ducă la „cartierul” lui de la Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a făcut acest luptător! Cea mai spaţioasă biserică-catedrală din Bucureşti se clădeşte prin râvna acestui „pitic” (căci este şi el mic de statură, ca mine).
La intrarea în casă, un dulap făcut anume pentru desfacerea cărţilor şi foilor de la Oaste. „Am să-l scot afară în stradă – ne spune părintele Vasile – pentru ca trecătorii să se «împiedice» de cărţile şi foile Oastei”. | Continuare »

[Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ]

…Şi iată scrisoarea testamentară a părintelui Vasile Ouatu, care îl dovedeşte şi în faţa morţii ca pe un suflet de statornică credincioşie…

…Scump şi iubite Părinte Iosif… Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu, pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă flori­lor câmpului etc. va avea El grijă şi de scumpii mei… Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului…
Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum, când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul Însuşi va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat pe toate şi stau aşteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că, doar mă rog…
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus… 22 nov. 1936, Preot Vasile Ouat.

Preluat din: Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2

Adevărul… Calea… şi Viaţa

† Preot Vasile Ouatu

„Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17).

Prea iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul Iisus!
Mântuirea, darul cel mai preţios, ne este mult primejduită de vrăjmaşul diavol, care se războieşte cu noi la fiecare pas. Noi însă trebuie să fim înţelepţi şi să luptăm cu eroism, până la zdrobirea totală a lui Satan.
Viaţa toată este o luptă şi încă o luptă grea, dar trebuie să luptaţi, alipiţi tot mai mult de Domnul Iisus.

A lupta singuri, cu puterile voastre, este în zadar. A lupta împreună cu Iisus, alipiţi puternic de El, înseamnă putere şi biruinţă.

Oastea Domnului a chemat şi cheamă sufletele la Iisus şi numai la Iisus. Ea pune toată stăruinţa, ca orice suflet să se oprească din drumul pe care a mers până acum şi să se întoarcă la Iisus. Oastea Domnului roagă stăruitor şi îmbie pe orice suflet ca să se desprindă din lume şi să se apropie, cu iubire şi credinţă, de Domnul Iisus. Oastea Domnului este un mănunchi de suflete care au găsit în Iisus comoara preţioasă, mărgăritarul ceresc. Oastea Domnului a găsit că Iisus este „adevărul“. Toţi cei hotărâţi pentru Domnul au găsit în acest „adevăr“, care este Iisus, mângâiere sufletelor lor, pace şi alinare. O! Cât n-ar da un suflet rătăcit pe‑ale vieţii căi să afle adevărul vieţii, dar nu-l cunoaşte!…

O! Dar iată! Oastea Domnului cu atâta iubire ţi-l arată şi ţie, iubite frate şi scumpă soră, şi-l arată la toţi cei însetaţi după „adevăr“. El este Iisus!… Ai venit tu, dragul meu, la Iisus?… Ai aflat tu în Iisus „ade­vărul“? Dacă, în adevăr, ai aflat pe Iisus ca supremul „adevăr“, atunci tu vei fi fericit şi adevărul lui Dumnezeu este cu tine. | Continuare »

O, DRAGOSTE ZDROBITĂ

TRAIAN DORZ, din  CÂNTAREA BIRUINŢEI

Fiul-risipitor_2016_6O, dragoste zdrobită ce mă primeşti acasă
acum, când vin din ţara unde-am plecat nebun,
nu merit nici inelul, nici locul de la masă,
nu, Doamne, că doar plânsul mai este-n mine bun!

O, casă părintească spre care-ntorc cu jale,
– în zdrenţele acestea cum să-ndrăznesc să vin,
mi-a ars de dor fiinţa de toate ale tale,
dar sunt acuma altul – nu mă privi străin!

O fraţi mai mari, voi care n-aţi părăsit Lucrarea
– nu m-alungaţi, primiţi-mi al pocăinţei glas,
nu vă-ntristaţi că Tatăl îmi dă îmbrăţişarea,
eu am fost rău, dar Tatăl tot Tatăl a rămas!

O slugi rămase bune, nu mă priviţi cu ură,
ci pregătiţi-mi haina şi masa de ospăţ,
– de inima de Tată, de dulcea ei căldură,
de dragostea zdrobită nădejdea mi-o agăţ!

BUNĂTATEA TATĂLUI CERESC

1. Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
2. Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
3. Fiul cel pierdut l-a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l dorească.
Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului… l-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii depărtării lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
4. Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a Tatălui?
Inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată Inima Tatălui nostru Ceresc… | Continuare »

CE BUCURIE ESTE-N CER

intoarcerea-fiului-risipitor1Ce bucurie este-n cer
de orice păcătos
ce iese dintre cei ce pier
şi vine la Hristos!

Fii binevenit – suflet preaiubit
care-ntorci acum – pe-al vieţii drum,
o, rămâi mereu – lângă Dumnezeu!

Auzi ce coruri îngereşti
se bucură acum
că tu pe Domnul Îl primeşti
şi-ntorci pe-al vieţii drum.

Priveşte cum în calea ta
îţi iese Tatăl Sfânt,
iar tu primeşti din Mâna Sa
al cerului veşmânt!

În casa de ospăţ ceresc
primeşti un loc slăvit
– cu cei ce-n veci se veselesc
vei fi şi tu primit.

Rămâi statornic credincios
aşa cum astăzi vii
şi-n slava Lui, lângă Hristos,
ai loc în veci să fii!

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

ADEVĂRATA CREDINŢĂ

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu

1. Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă.
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în judecata şi în răsplata Lui, atunci neapărat trebuie să porneşti.
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu,
să porneşti pe calea căinţei, a înfrânării şi a mântuirii,
să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire.
Să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

2. Părinte credincios, oare fiul tău este sănătos sufleteşte?
Oare fiul tău crede în Domnul şi face el parte cu ascultare dintre fiii Domnului, sau nu?
Dacă nu, ce faci tu, mamă, ce faci tu, tatăl lui, ce faceţi voi pentru el? Alergaţi voi oare la Domnul, stăruind în rugăciune şi aşteptând cu răbdare izbăvirea Lui, – sau nici nu vă pasă de pierzarea fiului vostru?

3. Cum puteţi voi, părinţilor, să mergeţi liniştiţi pe căile Domnului când fiul sau fiica voastră merg pe căile lui satana?
Sau nu cumva chiar voi îi gătiţi şi îi trimiteţi la acelaşi potop de desfrâu la care aleargă lumea păcătoşită, ca să fie şi ei „ca lumea“?
Nu vi-e groază că moartea la care îi trimiteţi pe ei vă va înghiţi şi pe voi? | Continuare »

CE SINGUR SUNT

Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-26Ce singur sunt, ce singur, Iisuse, fără Tine,
mi se topeşte-n lacrimi tot sufletul din mine
şi ca-ntr-o mare moartă mă tot scufund întruna,
simţind că-s dat la moarte aici pe totdeauna…

O, Domnul meu, o, Domnul meu,
ce mai pot face eu,
decât să strig mereu:
o Doamne, dacă-ai vrea
s-auzi durerea mea,
mai iartă-mi vina grea…

Ce singur sunt, Iisuse, ce-nchisă-i orice zare…
privesc şi-n nici o parte nu văd nici o scăpare,
şi strig, şi de niciunde nici un răspuns nu-mi vine;
– Iisus, şi arde-n flăcări tot sufletul din mine…

Ce singur sunt… ai milă de viaţa mea zdrobită,
de-a mea singurătate, de vina-mi neplătită…
– ştiu că mi-e-adânc păcatul, mai greu ca fundul mării,
dar ştiu că şi mai mare Ţi-e dragostea iertării.

Dar trupul este pentru Domnul

Dar trupul este pentru Domnul

Traian DORZ,
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii
(a Fiului Risipitor)
I Corinteni 6, 13

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”… | Continuare »

… un uriaş în statura sa duhovnicească

… un uriaş în statura sa duhovnicească

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.
El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Hristos?
Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt! | Continuare »

Gânduri pe marginea unui document mai vechi

Pr-Iosif-4-a1Moise Velescu, PROFETUL VREMILOR NOASTRE (vol. III)

Iată, suntem robi în ziua aceasta în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri să mănânce roadele şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea (Neemia 9, 36).

Neemia era paharnicul împăratului (Neemia 1, 11) şi el avea în inimă, mai ales aici, în robia străinului, un dor aprins după ţara lui, după cetatea sfântă care „era în necaz mare şi ocară“. Şi împăratul, văzându-i faţa tristă, fără pricină de boală, i-a zis slujitorului său: „Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Da, Neemia era trist „fiindcă cetatea Ierusalimului, locul mormintelor părinţilor, era batjocorită“.
Se vede aici iubirea de ţară, iubirea de neam, patriotismul întreţesut cu credinţa lui nestrămutată în Dumnezeul strămoşilor lui.
Păstrate ca-n fund de ocean, totuşi, de la şcolile din Brad şi Beiuş, avem rămase câteva îngălbenite documente ale anilor şcolari 1899-1907.
Cu riscul de a fi luat din nou în batjocură de cei „din strana cealaltă“, care m-au ţinut de rău că am putut face asemănarea între Neemia şi trâmbiţaşul redeşteptării noastre la viaţa cea cu adevărat duhovnicească, iată, am să prezint un document publicat în revista ieşeană «Spre lumină» în anul Domnului 1906, spre a se vedea de către toţi cei cu vedere scurtă credinţele unui „rob“ care cobora din marele Avram Iancu.
E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa“ din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes) la 1 martie 1906 către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. E o scrisoare istorică, scrisă în anul în care la Teatrul Naţional din Bucureşti tineretul român, sub flacăra entuziasmului creator al domnului Nicolae Iorga, dădea „lupta pentru limba românească“. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară referitoare la acela care era să fie „chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei Mişcări unice în istoria Bisericii româneşti“.
Cititorii vor aprecia, după acest document provenit de la un şcolar, dacă el, Iosif Trifa, a fost – cum s-a spus în «Lumina Satelor» – „creaţia“ cuiva de acolo, de la Sibiu, sau a fost cu mult înainte „creat“ pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei Mişcări Oastea Domnului. | Continuare »