Predica la Duminica II din Postul Mare
Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).
I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. De asemenea, pe El Însuşi nu se numeşte Domn şi stăpân, ci păstor, fiindcă vorba de domn şi stăpân ne arată ceva mai rece şi mai aspru, pe când cea de păstor ne face să ne gândim la o fiinţă care călăuzeşte oile şi le duce la păşune. Păstorul se îngrijeşte de hrana oilor, şi Domnul Hristos vrea să se arate tot aşa, drept unul care se îngrijeşte de buna stare a ucenicilor Săi.
Pe aceşti ucenici, de asemenea, în altă parte îi numeşte prieteni (loan 15, 15). Nicăieri nu vrea să se arate altceva decât o călăuză blândă şi bună, care nu are alt gând decât de a îngriji de buna stare sufletească a celor ce-i urmează lui.
„La numele de păstor, Domnul Hristos nu adaogă altceva decât cuvântul bun. Cu tot dreptul ar fi putut să-şi zică: „Eu sunt păstorul înţelept, puternic, inimos, drept”. Faţă de toate aceste însuşiri însă, mai degrabă o vrea pe cea de bun, fiindcă ea se potriveşte mai bine ca oricare alta cu purtarea păstorului. Din ea se trag toate celelalte. Bunătatea e cea mai înaltă frumuseţe a sufletului şi cununa celor mai preţioase însuşiri. Dumnezeu a plăsmuit inima omului şi a pus într-însa bunătatea, ca acea zestre care, mai bine ca oricare alta, îl înfăţişează pe Dânsul. Noi preţuim ştiinţa, tăria, înţelepciunea, dreptatea, toate podoabele sufleteşti; de iubit însă, iubim numai bunătatea. Nu e aşa? Un om poate fi încărcat de bogăţii, poate ţinea în mână topuzul regesc, poate fi minune de înţelepciune; poate fi tot ce e mare şi minunat. Dacă însă e fără inimă, adică lipsit de bunătate, îl vom preţui, ne vom minuna de el, ne vom pleca înaintea lui, dar nu ne vom simţi plecaţi să-l iubim. Şi dacă n-ar avea toate acele podoabe şi ascuţimi ale sufletului, ci numai inimă şi bunătate, noi tot l-am iubi, fiindcă bunătatea e ceia ce se iubeşte totdeauna” (Boriomelli: Nuovo saggio di omelie. Turin, 1908, voi. H, p. 141).
Iată pentru ce Domnului Hristos îi place să se numească păstor bun, şi nu altfel, fiindcă bunătatea le întrece pe toate. De asemenea, Sf. Apostol Pavel, în fruntea tuturor podoabelor sufletului, pune dragostea, mai presus de credinţă şi nădejde, adică tot bunătatea, fiindcă bunătatea e dragoste, şi dragostea bunătate.
Fiind păstor bun, Domnul Hristos vrea ca toţi să venim spre El, ca să primim cu blândeţe cuvântul sădit care să mântuiască sufletele noastre (Iacov 1, 21).
Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi, zice mai încolo Domnul Hristos, şi aşa a şi făcut El, căci viaţa Sa şi-a dat-o pentru noi. Mântuitorul Hristos a trăit până la capăt pe pământ pentru învăţarea şi călăuzirea noastră, şi ne-a dat pildă de ce trebuie să fie cel ce are în mâna sa călăuzirea altora.
Tocmai fiindcă Domnul Hristos a fost aşa de bun păstor, a aruncat sămânţă bună, de au crescut brazde multe de mari păstori în Biserica Sa. În slujba Domnului s-au ridicat bărbaţi mari: călugări, preoţi şi vlădici care şi-au pus sufletul pentru învăţătura Domnului şi pentru turma care trebuia păstorită. De aceia totdeauna, când Biserica cinsteşte ziua vreunui mare păstor şi sfânt, citim această Evanghelie de la Ioan, despre Domnul Hristos ca păstorul cel bun, care sufletul îşi pune pentru oi. Ne învăţăm de aici a înţelege că învăţătura Domnului nostru nu e numai vorbă spre a fi ascultată, ci e sămânţă cu viaţă într-însa, care trebuie să-şi arate puterea ei prin ridicarea de bărbaţi vrednici în Biserică.
III.
Fraţilor, dar auzim acestea nu numai spre a le şti, ci spre a ne învăţa că, într-un înţeles mai deplin, fiecare suntem păstori unul altuia şi fiecare avem datorii către cei mai mici decât noi.
Vorba de păstor se întrebuinţează mai cu seamă pentru preot. Slujba de păstor însă trebuie s-o facem cu toţii, pentru că fiecare se află în viaţa lui în stare de a învăţa pe altul.
Dacă suntem gospodari în casa noastră şi cu slugile noastre, iată, se cheamă că avem pe alţii sub stăpânire, care sunt mai mici şi mai nepricepuţi decât noi. Dacă suntem în slujba țării, ca soldaţi, chiar de suntem trimişi numai câţiva la o treabă oarecare, cel care e mai vechi e mai priceput. De suntem slujbaşi undeva, poate avem pe alţii mai nepricepuţi decât noi, care stau sub mâna noastră.
Ei iată, către toţi aceştia suntem datori cu sufletul nostru, să purtăm grijă de ei şi să împlinim cu priceperea noastră nepriceperea lor.
În legăturile dintre oameni, toţi suntem aşezaţi ca pe nişte trepte, unii mai sus, alţii mai jos. Datoria noastră este nu numai să stăm în partea de deasupra, ca cei ce poruncesc, nu numai să cerem slujbă de la cel mai mic, fie acela soldat sau argat sau băiat tocmit la prăvălie. Oricât de mic e cineva, tot poate avea pe alţii şi mai mici sub dânsul. De la aceştia trebuie nu numai să cerem slujba, şi noi nu numai să le plătim dreptul lor, ci pe toţi cei ce se află sub noi să-i întărim prin vorbe bune, prin cugetări sănătoase, prin îndrumări temeinice, pentru ca şi cei mai nepricepuţi să capete învăţătură şi să plece cu amintire bună de la noi. Silinţa fiecărui stăpân trebuie să fie ca tot cel ce l-a slujit să-l binecuvinteze, pentru îndrumarea şi învăţătura bună pe care a căpătat-o de la stăpânul său. Legăturile dintre oameni trebuie să fie nu numai ale slujbei cu care suntem datori, ci şi legături de suflet, care izvorăsc din dragoste. Tot cel ce e mai mare trebuie să se privească ca un păstor faţă de cei mai mici şi să-i înveţe lucruri pe care ei nu le ştiu.
Când oamenii ar fi în felul acesta, cu sufletul unul lângă altul, toate s-ar îndeplini mai bine şi mai cu pace. Iar dacă oamenii intră în legătură unul cu altul, prin slujba fiecăruia, şi încolo prin nimic, ei sunt ca străinii, nu au nicio părtăşie între ei şi se află doar ca pietrele dintr-un zid care nu ştiu una de alta.
De aceia să fim totdeauna lângă fraţii noştri mai neputincioşi, cu dorul de a-i învăţa şi de a face ca buzele lor să ne pomenească binecuvântându-ne. Toţi cei ce s-au aflat sub călăuzirea noastră, măcar câteva clipe, să-şi aducă aminte cu bucurie de vremea când am fost împreună: Pe toţi să-i facem să se aleagă de la noi cu gânduri sănătoase, cu deprinderi curate, cu apucături cinstite, şi aşa, sufletul nostru să lumineze asupra altora şi să trăiască într-înşii.
În felul acesta s-au făcut ucenicii care au învăţat mult dela stăpânii lor. Tot cel ce este stăpân trebuie să aibă dragostea şi dorul ca sluga lui să fi primit de la el nu numai simbrie, ci gânduri curate şi învăţături frumoase şi îndemnuri înţelepte, pentru traiul cinstit în lume.
Acestea trebuie să le învăţăm, fraţilor, din cuvintele Mântuitorului despre păstorul cel bun. Să căutăm şi noi a fi păstori pentru alţii; cât de mici, dar să fim. Să privim cuvintele Domnului ca o poruncă şi pentru noi şi să ne simţim totdeauna plini de datorii şi faţă de cei mai mai mici decât noi. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor