„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).
Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, căci moartea nu‑L mai stăpâneşte (Rom. 6, 9-11), ci păşeşte într-o existenţă eternă şi ca om. Persoana umană e chemată tot astfel, să nu mai moară în plan spiritual, ci să-şi trăiască nemurirea, aşa cum ar fi făcut-o Adam, dacă ar fi rămas în unire cu Creatorul său.
Învierea comportă cel puţin trei aspecte: un aspect obiectiv – Învierea istorică a Domnului, un aspect subiectiv – participarea persoanei umane la actul Învierii Domnului sau trăirea lui Hristos cel Înviat în făptura umană şi un aspect eshatologic – referitor la Parusie, când toţi oamenii vor învia şi Hristos va lua chip în mod deplin în cei ce au trăit încă de pe pământ această înviere. Dacă în Adam toţi au murit, în Hristos toţi oamenii vor învia (cf. I Cor. 15, 22).
Trupul lui Hristos cel Înviat, îndumnezeit la maximum pentru noi (cf. Ioan 17, 19), va fi de acum şi până la sfârşitul lumii izvorul unei neîntrerupte energii care ni se comunică şi nouă celor ce ne unim în mod real cu Hristos în Tainele Bisericii, iar în mod special în Taina Sfintei Euharistii, în care ni se oferă la modul cel mai concret acelaşi Trup şi Sânge de acum două mii de ani, în care omul îşi regăseşte chipul său autentic.
La limita extremă a chenozei Mântuitorului, moartea însăşi e transfigurată. Sfântul Duh nu-L părăseşte pe Hristos în moarte, ci din moartea Lui face poartă nemuririi. Duhul e prezent în trupul Domnului şi-l face biruitor asupra morţii. Actul încetării lucrărilor umane, pentru ca umanul să se umple cu totul de lucrările dumnezeieşti, e moarte după modul natural şi e viaţă după modul divin. Crucea e puterea care topeşte ordinea cea veche de existenţă şi, în acelaşi timp, toarnă ordinea cea nouă. „Slava Crucii“ e o expresie ortodoxă prin excelenţă, care semnifică legătura interioară dintre moartea şi învierea lui Hristos.[1]
Noul mod de existenţă în care intră Domnul prin înviere nu e o fază ulterioară a vieţii Sale istorice, fază ce ar decurge din temeiul unei cauzalităţi naturale. Învierea se datorează unei intervenţii a Duhului, prin bunăvoinţa Tatălui: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).
Deci dintru început se poate vorbi despre o Cincizecime a Învierii. Dacă chenoza este chiar şi în ansamblul ei un act cincizecimic, învierea este prin excelenţă Cincizecime. | Continuare »