(a Fiului risipitor)
Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Minunată este această pildă! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului. În ea a pus Mântuitorul calea mântuirii noastre sufleteşti. În ea a pus, îndeosebi, dragostea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cântecul cel dulce al iubirii cereşti; este chemarea cea dulce a Tatălui Ceresc; este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl Ceresc ne iartă, oricât de păcătoşi şi rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mântuirii păcătoşilor. Să cercetăm această cale.
Prin trei stări – ne arată Evanghelia – a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa lui, şi-a prădat averea în desfătări şi păcate. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră, a păcătoşilor.
Calea cea rea a fiului pierdut a început în clipa când a rupt legătura cu tatăl său; în clipa când a ieşit din casa tatălui său şi s-a despărţit de el. Aşa e şi cu noi. Calea pierzării noastre sufleteşti începe în clipa când rupem legătura cu Tatăl Ceresc; începe în clipa când ieşim din casa poruncilor Lui şi din viaţa trăită cu El. Când trăieşti o viaţă predată Domnului, când trăieşti o viaţă cu Domnul, când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri; atunci ai o viaţă dulce şi liniştită, pentru că Tatăl Ceresc acoperă toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea largă a pieirii; începe risipa averii sufleteşti. | Continuare »
Traian DORZ din vol. Cântări Noi
Pe uliţele lumii am mers destul şi eu,
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.
Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii
şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.
Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Iisus
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!
O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne,
şi doi genunchi Ţi-nchin!
Fr. Ștefan Postică
„Poporul acesta Mă cinstește cu gura și buzele…” (Isaia 29,13)
Fiindcă se apropie neuitatul 12 februarie, este firesc ca atenția noastră să fie îndreptată spre persoana și lucrarea Părintelui Iosif. Când privim cât de neputincioși suntem noi, nu putem să nu ne umplem de admirație și prețuire față de uriașa și desăvârșita lucrare a omului lui Dumnezeu. De aceea este ceva normal ca, în jurul acestei date, vorbitorii, scriitorii, declamatorii, cântăreții să își manifeste aceste sentimente.
Mi-am pus însă întrebarea: în ce măsură Părintele este mulțumit de aceste manifestări? Pe când era în viață, totdeauna el a căutat să se pună în umbră, totdeauna a arătat că el nu este decât un vas „umil și slab” de care Domnul S-a folosit. Dacă frații îl așteptau pe el și veneau pentru el, nici nu se mai ducea la adunare. „Învățați-vă să vă încredeți în Domnul, nu în om”, era învățătura pe care o repeta cu consecvență. Părintele a fost omul căruia i se umplea inima de bucurie nu când era el lăudat, ci când îi vedea pe frați „crescând văzând cu ochii”; când bețivul, fumătorul, suduitorul se opreau din căile pierzării și începeau o viață nouă cu Domnul. Lucrul la care el visa era o țărănime nouă, o tinerime nouă, o Românie nouă în care frații să se unească să scoată bolovanul păcatului din ea, cum arată una din cunoscutele imagini care apar în cărțile Oastei. Chiar și pe patul morții sale, pe el îl preocupa viitorul Lucrării Domnului…
Păcatul, aceasta era marea problemă; și împotriva păcatului s-a ridicat cu toată ființa sa uriașul „pitic” de la Sibiu. | Continuare »
ZIDIRE ŞI DĂRÂMARE – Traian Dorz
FEMEIA HANANEANCĂ, Părintele Nicolae Steinhardt
O, MAMĂ – CE FACI, MAMĂ? – Traian Dorz
Hristos şi Hananeanca, Ieromonah Savatie Bastovoi
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii – Traian Dorz
Femeia canaaneeancă – Pr. Constantin Galeriu
TOATĂ VIAŢA MEA, IISUSE – Traian Dorz
PREDICĂ LA DUMINICA A 17-A DUPĂ RUSALII – Mitropolitul Augustin de Florina
ACOLO UNDE E CREDINŢĂ – Traian Dorz
O, femeie, mare este credinţa ta
FII PUTERNICĂ ŞI MARE – Traian Dorz
[„Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”] -Sf. Ioan Gură de Aur
Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:
6. Fii binecuvântat, Iisuse; 104. Străină-a fost viaţa mea; 105. Sfâşiat de chinuri grele; 133. Tu mi-ai fost şi-mi eşti scăpare; 155. Unde să mă duc?: 189. Tu poţi; 202. Când ochii storşi de lacrimi; 252. Departe-ntotdeauna; 539. Pe patul suferinţei gem; 540. Gem inimi sub adâncă apăsare; 545. Doamne Dumnezeul meu; 966. Eu sunt zdrobit de tot
Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4
Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul? | Continuare »
I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 4
Acum joi avem Praznicul Întâmpinării Domnului. Evanghelia acestui praznic ne spune că, la patruzeci de zile după Naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul Legii pentru El”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi, văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: «Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta»” (Lc 2, 22-31).
Evanghelia Praznicului de joi este cu multă învăţătură pentru noi. Bătrânul Simeon a trăit o viaţă întreagă frământat de un singur dor şi o singură dorinţă: să-L poată vedea şi afla pe Iisus Hristos. Şi rostul vieţii noastre trebuie să fie tot acesta: să-L aflăm pe Mântuitorul Hristos. Două însuşiri bune l-au ajutat şi l-au învrednicit pe Simeon să vadă pe Mântuitorul. Întâia dată, dorul, dorinţa lui cea caldă şi fierbinte; şi a doua oară, purtările lui cele bune. Acestea ne trebuie şi nouă ca să L putem afla pe Mântuitorul.
Ca bătrânul Simeon, şi tu trebuie să-L chemi şi să L aştepţi cu dor pe Mântuitorul Hristos să se apropie de tine, să intre în viaţa ta, în casa ta, în frământările tale, în lipsurile sufletului tău şi vieţii tale. | Continuare »
Lidia Hamza
Acum mă slobozeşte, Stăpânul meu ceresc,
De toată tina lumii şi-a firii pătimire
Căci, în întâmpinare, ca să mă-mpărtăşesc,
Îţi ies acum nainte, cu-ntreaga mea iubire.
Şi Te întâmpin, iată, cu sufletul desprins
De neputinţi, de temeri, de-nfrângeri, de-amorţire…
Şi-a aripei bătaie se-avântă-n necuprins
Să guste-mbrăţişarea din dulcea-mpărtăşire.
C-am vrut cu-ai mei alături pe culmi de biruinţi?
Sau singur cărăruia să-mi urc spre-a slavei zare?
S-au stins în voia-Ţi sfântă şi-n lacrime fierbinţi
Aceste doruri duse… Acum e sărbătoare!
În Sfânta Fărmitură cu Tine mă-ntregesc
Şi tot ce-a fost ori vifor, ori dor de fraţi dispare
Şi-ntru întâmpinare, o, Mire drag, sosesc,
Cu candela mea plină de-a dragostei cântare.
Şi-atât de larg mi-e zborul spre-al zărilor zenit,
Şi-atât de liber dorul s-a rupt de tot ce-l ţine,
c-aştept cu-nfrigurare în ceasul cel sortit
să fiu în prag de ceruri întâmpinat de Tine…
Traian Dorz
Acum slobozi în pace pe robul Tău, Stăpâne,
spre-odihna cea de astăzi şi slava cea de Mâine,
c-ajunge ura nopţii şi-a vânturilor ace,
şi arşiţa vegherii – slobozi-mă în pace!
Tu ştii că n-am cui plânge şi nu mai am cui spune,
aici zadarnic graiul ar fi să-mi mai răsune,
s-au obosit de mine destui – şi nu le pasă,
de-ajuns e-acum, Stăpâne, – slobozi-mă acasă!
Ajungă a vegherii singurătate lungă
şi-a bătrâneţii trudă, – Stăpâne Sfânt, ajungă,
cenuşa jertfei arse pe-altar întreagă-mi zace,
dezleagă-mă, Stăpâne, şi mă slobozi în pace!
Spre alţi profeţi şi-ndreaptă acum cei de-astăzi faţa,
Stăpâne, fă-le parte de-aceia cu povaţa,
pe mine, iată, lumea tot mai oprit mă ţine,
ajungă-acum, Stăpâne, – slobozi-mă la Tine.
Ai mei s-au dus cu toţii în ţărnă şi-n lumină
şi ce-ar mai fi, Stăpâne, aici să mă mai ţină?
De dulcea Ta Lucrare la nimeni nu-i mai place,
de alţi Hristoşi vrea lumea, – slobozi-mă în pace…
Din vol. Cântarea veşniciei
Traian Dorz, Crucea mântuitoare
Ce minunat este sufletul unui om sau al unui popor care, condus de mintea sănătoasă, înţelege vremea marilor cercetări Dumnezeieşti şi iese în întâmpinarea Domnului! Ieşind cu bucurie în întâmpinarea lui Hristos – adică înţelegând drept şi primind bine îndrumarea mântuitoare – se face întâlnirea cea mai fericită a sufletului cu Dumnezeu. Şi a lui Dumnezeu cu sufletul.
Domnul Hristos vine totdeauna cu cele mai fericite rezolvări ale tuturor problemelor tale. Domnul Hristos vine totdeauna cu lumina, cu libertatea, cu pacea şi binecuvântarea tuturor îndestulărilor tale, atât pentru mintea ta, cât şi pentru inima ta. Ieşi în întâmpinarea Lui totdeauna când vine spre tine.
Atunci, pentru fericirea ta însuţi, să nu‑L laşi pe Hristos să aştepte sau să ceară – vreme prea multă. Şi cu atât mai mult, nu‑L lăsa să plece de la tine, ci ieşi totdeauna în întâmpinarea Lui şi deschide‑I chiar înainte de a bate El la uşa ta. Ce fericit vei fi şi tu, şi El atunci!
Dă‑I Domnului Iisus totdeauna mai înainte de a‑ţi cere El orice vezi tu că are El nevoie de la tine, ascultă‑L înainte de a-ţi porunci şi urmează-L înainte de a pleca. Abia atunci va fi cu adevărat fericită viaţa ta.
O minte sănătoasă şi o inimă curată, iată ce este cu adevărat fericit pentru oricine. Iar acestea numai Tu, Doamne Iisuse, le poţi înnoi şi face prin Învăţătura Ta care este Adevărul şi prin puterea Ta care este dragostea. | Continuare »
