Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4
Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul?
Femeia din evanghelie ne este apoi de învăţătură şi în altă privinţă.
Femeia din evanghelie ne este de învăţătură nu numai cum a plecat să-L afle pe Hristos, ci şi despre cum s-a purtat în faţa Mântuitorului. Citiţi cu luare aminte evanghelia de duminică şi vedeţi la câtă grea încercare a pus Iisus credinţa femeii.
De trei ori a respins Iisus rugarea ei. Întâi „nu i-a răspuns ei cuvânt” – spune evanghelia. O altă femeie, mai slabă de credinţă, după acest refuz, s-ar fi depărtat. Când te duci la cineva cu rugare şi nu-ţi răspunde la ea, îţi vezi de drum. Tăcerea este ea însăşi un răspuns. Dar cananeanca n-a disperat. A intervenit prin apostoli, însă şi pe calea aceasta i-a venit un refuz categoric: „Spuneţi acestei femei, a zis Iisus ucenicilor, că Eu sunt trimis numai pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel; femeia aceasta nu face parte din turma oilor Mele”.
Dar cananeanca nici după acest refuz nu disperă. Se adresează din nou Mântuitorului, cu cuvintele: „Doamne, ajută-mi!”. Pentru înţelegerea evangheliei, aici trebuie să spun că evreii erau poporul cel ales, prin care Dumnezeu hotărâse să vină mântuirea în lume. Dar din alegerea aceasta, evreii îşi făcuseră un titlu de mândrie; pe toate celelalte popoare le numeau „goimi”, adică câini de dispreţuit.
Pentru a încerca credinţa femeii – de data asta – se pune şi Mântuitorul pe punctul acesta de vedere, zicându-i femeii: „Nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) şi a o arunca câinilor (adică păgânilor)”. Adică Iisus îi spune femeii răspicat: „Femeie, înţelege odată, Eu sunt trimis numai către copiii lui Israel”.
Se credea că, în sfârşit, acest răspuns categoric o va depărta pe femeie. Dar credinţa ei nu slăbeşte; dimpotrivă, se face şi mai fierbinte şi stăruitoare. Din nou cade la picioarele Mântuitorului, cu vorbele: „Aşa este, Doamne… Da, recunosc şi eu că sunt un câine de păgân nevrednic de nici o milă şi de nici un ajutor… Sunt un câine vrednic de alungat şi de bătut… Sunt o femeie păcătoasă, vrednică de alungare, de osândă, de pedeapsă, de pieire… Dar totuşi, Doamne, Te rog, nu uita că şi câinii trăiesc din sfărâmiturile ce cad de pe masa domnilor… Te rog, bunule Doamne, lasă să cadă şi pentru mine o fărâmă din darul şi ajutorul Tău”…
Femeia aceasta prestase un strălucit examen de credinţă. Mântuitorul îi zice: „O, muiere, mare este credinţa ta… Crezuşi că sunt Fiul lui Dumnezeu… crezuşi că o pot tămădui pe fiica ta… Adăugaşi la credinţa ta rugăciune, smerenie, umilinţă, stăruinţă… Nu răspunsei la rugarea ta… Intervenişi prin apostoli şi iarăşi te respinsei… Căzuşi iarăşi în faţa Mea cu credinţă şi rugăciune stăruitoare… Îţi răspunsei din nou şi cu apăs că nu te pot asculta… Îţi dădui să înţelegi că eşti o păgână – un câine – şi Eu am pâine numai pentru copiii lui Israel… Iar tu nici atunci nu pierduşi credinţa şi încrederea în Mine, ci, ca un câine alungat, te trăseşi din nou lângă picioarele Mele, cerând o fărâmă din darul şi ajutorul Meu… Respingerile Mele au fost o încercare a credinţii tale… Te-am respins ca să-ţi încerc credinţa şi să fac din tine o pildă de credinţă, de încredere, de rugăciune stăruitoare pentru toţi oamenii din toate vremile”…
Aşa trebuie să fie şi credinţa noastră: tare, statornică, stăruitoare. Sunt atâţia oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credinţa lor slăbeşte îndată ce le vine un necaz sau încercare. De multe ori Domnul nu răspunde la rugările noastre. El pune la încercare credinţa noastră. Cum stăm noi în faţa acestui examen de credinţă?
Credinţa trebuie apoi să fie împreunată cu smerenie şi recunoaşterea păcatelor. Credinţa cea adevărată trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la picioarele Crucii Sale, cu vorbele: „Aşa este, Doamne!”. Adică: „Ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de piere, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta”…
Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, apropie-te de Domnul cu bolile tale cele sufleteşti şi cere, prin credinţă şi stăruinţă, darul şi ajutorul Lui.
O, ce veste dulce şi scumpă ne aduce şi evanghelia aceasta! Ea ne spune din nou că Iisus a fost trimis pentru „oile cele pierdute”. El a venit anume pentru tine, dragă suflet pierdut, şi pentru mântuirea ta.
Este însă ceva ce ne deosebeşte de femeia din evanghelie. Ea era o femeie păgână şi cerşea, ca o păgână, o fărâmă din masa Domnului Iisus.
Noi însă suntem fiii Lui, pe care El Însuşi ne cheamă la masă, zicându-ne: „Veniţi, că, iată, gata sunt toate” (Lc 14, 17); „Veniţi, că e gata ospăţul pe care l-am făcut pentru voi”; „Cereţi şi veţi lua” (In 14, 13); „Luaţi şi mâncaţi” (Mt 26, 26) cât vă trebuie.
Însă vai, cei mai mulţi creştini nu iau darurile ce li se îmbie. Femeia cananeancă umbla după Mântuitorul cerşind o fărâmă din darurile Lui. După noi umblă Mântuitorul, rugându-ne şi îmbiindu-ne să luăm şi să gustăm din darurile mântuirii ce ni le-a câştigat pe crucea Golgotei. Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu vor să ia mântuirea ce li se îmbie.
Rugăciune
Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Ca şi femeia cananeancă, vin şi eu la Tine. Mă aduce şi pe mine un necaz mare. Unica mea „fiică”: sufletul meu, se chinuieşte cumplit în diavoleştile patimi şi fărădelegi. Multe doctorii am cercat şi nimic nu [mi-a] folosit. Acum vin la Tine şi cu lacrimi fierbinţi mă rog Ţie: Fie-Ţi milă de mine şi mă tămăduieşte. Ştiu că nu sunt vrednic de acest dar… Sunt şi eu un câine netrebnic ce merită să fie bătut şi alungat… Sunt un vrednic de osândă, de pedeapsă, de pieire, de moarte, dar eu mă ţin mereu de Tine şi strig mereu spre Tine: Doamne, ajută-mi! Oricât m-ai alunga, eu nu mă depart… Oricât m-ai respinge, eu nu plec, ci strig mereu: Iisuse Doamne, fie-Ţi milă de mine şi mă tămăduieşte.
O, ce bun şi milostiv eşti Tu, Doamne! Pe femeia cananeancă ai respins-o de trei ori, dar pe mine mă chemi cu glas dulce: „Vino, suflete chinuit, căci, iată, gata sunt toate”. Iată-mă, vin, Doamne. Slăvit să fii, preabunule Doamne, pentru masa bogată ce mi-o întinzi. Eu am cerut o fărâmă şi Tu îmi întinzi o masă întreagă, un „ospăţ” întreg. Slăvit să fii, Doamne, că m-ai lăsat să gust din darurile mântuirii sufleteşti. Până ce moartea îmi va închide graiul, eu voi striga mereu şi [la] alţii: Veniţi la Domnul şi luaţi darurile ce ni le îmbie. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul şi preadulce este mântuirea pe care ne-o dă.