Meditaţii la Adostolul din duminica a IX-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Eu, ca un meşter zidar înţelept, – zice Sfântul Pavel – am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra…
El pusese temelia aceasta şi în Corint.
Temelia era Aceeaşi: Piatra din capul unghiului, pe Care o pusese Dumnezeu şi Care era Hristos.
Nimeni nu mai putea pune o altă temelie Lucrării de mântuire, fiindcă în nici un alt nume decât IISUS nu există mântuire (Fapte 4, 12).
Dar, o dată temelia pusă, vine marea răspundere a fiecărui lucrător, asupra felului cum clădeşte el pe temelia asta. Şi ce fel de material foloseşte în clădirea lui Dumnezeu.
De-a lungul temeliei acestei uriaşe clădiri, sunt împrăştiaţi mulţi lucrători. Dar, ca la orice altă zidire, pe tot lungul zidului este un singur dreptar, după care trebuie să clădească fiecare, unul cu celălalt, de la un capăt la altul al zidului.
În sectorul său, fiecare lucrător face cum vrea, dar el este totuşi obligat să ţină seama neapărat şi de ceilalţi… Să se verifice pe el însuşi după cei de lângă el. Să-i vadă şi pe ei cum lucrează: bine sau rău. Dacă fac bine, să facă şi el ca ei. Dacă fac rău, să-i corecteze, pentru a face bine şi ei. | Continuare »

PENTRU SUFLET

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre. | Continuare »

6-schimbarea-la-fataAm fost un ceas pe munte, trăind aceste stări
ce sunt numai cu Domnul şi-n veşnicele-I zări,
când îngerii-n tăcere îngenunchează jos
şi Moise şi Ilie spun taine cu Hristos.

Şi-acum vin iar în valea unde-am lăsat un ceas
povara şi purtarea mulţimii fără glas,
ca iarăşi să-mi iau crucea şi, cu privirea-n jos,
să-mi urc spre ispăşire calvarul cu Hristos.

Ce liniştit întâmpini sfârşitul răstignit
când mergi spre el cu nimbul Taborului suit!
Ce ’naltă-i cununia cu rugul luminos
când crucea-ţi este-o slavă alături de Hristos!

1 a schimbarea-la-fataAcatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Troparul:
Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1
Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
Icosul 1
Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
| Continuare »

Înmulţirea pâinilor

Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă zadarnică!
De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru ca oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

Predică la duminica a VII-a după Rusalii

Sfântul Nicolae Velimirovici

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință. După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. | Continuare »

Ochiul e luminătorul trupului cu-adevărat,
fericit e trupul care are ochiul lui curat,
căci, când ochiul cel din frunte e curat şi sănătos,
plin de viaţă şi lumină e tot trupul lui Hristos.

Dar când ochiul ce conduce este rău şi vinovat,
ce s-aştepţi la celelalte, ce mai poate fi curat?
Dacă el, cel pus în frunte, vede strâmb şi merge rău,
cum să meargă cei din urmă, cum să fie trupul său?

Doamne, dă-Ţi lumina sfântă ochilor pe care-i pui
să-i îndrume drept pe alţii în Hristos şi-n trupul Lui,
curăţeşte-i de-orice vină, fă-i să vadă sănătos,
ca să-ndrume-n curăţie Trupul Sfânt al lui Hristos.

Iar când vreun păcat ajunge să-i întunece-n vreun fel,
dă-le lacrimi să se spele până vor scăpa de el.
Când nici lacrima nu-i spală, du-i în noaptea de dureri,
să se cureţe acolo, pentru-a fi cum Tu le ceri.

Când nici plânsul, nici cuptorul nu-l pot face sănătos,
scoate ochiul rău şi-aruncă-l din Lucrarea lui Hristos.
Că, decât a fi tot trupul în Gheenă aruncat,
e mai bine să se piardă numai ochiul necurat.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Nu s-a temut ILIE, proorocul, să se suie într-un car de  foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea  Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm. Sfântul Ilie-proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala suferinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru că, prin el, Domnul ne ridică la cer.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

vindecarea-slabanogului-Capernaum

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminca a II-a din Post

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţa adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos. Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut această. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.

Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. | Continuare »

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-6Traian DORZ

Noi avem pe pământ să luptăm ne-ncetat,
să-i salvăm şi pe-ai noştri ce zac în păcat,
până când cei iubiţi pe Hristos vor fi-aflat,
tineri dragi, să muncim ne-ncetat!

Tineri dragi, să muncim cu răbdare,
ca să vină şi cei dragi la Iisus,
să-i rugăm,
să-i chemăm,
ne-ncetat să lucrăm
– şi cei dragi vor veni la Iisus!

Noi avem pe pământ să lucrăm ne-ncetat,
spre-a salva tot poporul ce zace-n păcat,
cu credinţa, cu fapta, cu gândul curat,
spre Hristos să-i chemăm ne-ncetat.

Noi avem să-L rugăm pe Hristos ne-ncetat
să-i ridice pe toţi cei ce zac în păcat,
până când lumea-ntreagă pe El va fi-aflat
pe Hristos să-L vestim ne-ncetat.

„NICI O BRAZDĂ!…”

Ioan MARINI
«Viaţa Creştină» nr. 25 / 18 iunie 1939, p. 1

În urma unor pretenţii de peste hotare privitoare la pământul nostru, ţara şi-a spus din nou cuvântul prin repetatele declaraţii ale prim-ministrului ei. Iar acest cuvânt hotărât, care consfinţeşte drepturile poporului nostru în hotarele lui, s-a strâns într-o parolă care este parola unui neam întreg faţă de oricine priveşte cu jind peste gard, în curtea casei noastre.
„Nici o brazdă!” Aceasta e parola care străbate ţara de la un capăt la altul, arătând hotărârea îndârjită a unei ţări de a se apăra împotriva oricăror încălcări nedrepte, de oriunde ar veni ele.
Dar această parolă se potriveşte de minune şi pentru creştinii cei adevăraţi a căror viaţă sufletească e primejduită mereu de vrăjmaşi care se numesc: lume, diavol şi trup.
Şi creştinul are de aparat o „ţară”, un „pământ” sfânt, care este sufletul său, de vrăjmaşul ce dă mereu târcoale (I Ptr 5, 8) să cucerească acest suflet. De aceea el trebuie să vegheze mereu la „hotare”, gata oricând (Gal 6, 11) să lupte, să sufere, să învingă cu parola hotărâtă: „Nici o brazdă” pentru vrăjmaş. „Nici o brazda “ din sufletul meu pentru satan si lucrurile lui. „Nici o brazdă” pentru lume şi poftele ei. „Nici o brazdă” pentru trup, ca să-i împlineşti dorinţele lui pătimaşe. „Nici o brazdă” niciodată pentru păcatul care vrea să pună stăpânire peste tine. „Murim mai bine în luptă, decât robiţi să fim” – spune o cântare naţională. Murim mai bine în lupta, decât robiţi să fim sufleteşte de ispită şi păcat, spunem şi noi. | Continuare »

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

Traian DORZ

Nu-i mai neagră noapte-n lume,
nici abis mai fioros
decât inima din care
a fost alungat Hristos!

Nu-i mai fără rost viaţă,
trai mai fără de folos,
moarte mai fără nădejde,
decât cea fără Hristos.

Nu-i blestem atât de crâncen,
iad atât de-ntunecos,
chin mai greu ca-n conştiinţa
lepădată de Hristos!

O nefericite suflet,
nu mai sta necredincios,
– până încă mai poţi plânge
nu te rupe de Hristos!

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Să ceară milă pentru un rob al său…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la comemorarea fratelui Popa Petru, la Săucani – 29 iunie 1988

… Astăzi s-a vorbit despre întâmplarea sutaşului aceluia care a venit şi s-a rugat pentru supusul său. Şi se vorbeşte despre credinţa sutaşului şi despre felul minunat în care el a venit la Iisus. Dar se vorbeşte foarte puţin despre robul pentru care a venit şi a mijlocit omul acesta. Trebuie să fi fost acesta un om minunat. Pentru că sutaşul acesta spunea: „Am mulţi sub stăpânirea mea…”. Şi, în mijlocul tuturor acelor mulţi, acest rob pentru care a venit să se roage el trebuie să fi fost un copil minunat, un om minunat, că a [meritat] să facă stăpânul pentru el un sacrificiu aşa de mare. Un sutaş roman să se ducă să se roage la reprezentantul unui popor asuprit de ei şi să ceară milă pentru un rob al său… e o jertfă mare. Acest mare stăpân, acest mare stăpânitor peste robi a făcut un lucru mare pentru robul său. Ce minunat trebuie să fi fost robul acela pentru care stăpânul lui a făcut aşa un gest frumos!
Noi mulţumim lui Dumnezeu că, pentru fratele nostru şi pentru bucuria aceasta, ne-a dat un timp aşa de plăcut şi o zi aşa de minunată astăzi.
Mulţumim lui Dumnezeu că v-a pus pe inimă gândul să veniţi. Şi-I mulţumim că v-a ajutat să realizaţi acest gând. Mulţumim că multele piedici care v-au fost în cale fiecăruia le-aţi biruit şi aţi ajuns în această zi. Duceţi mai departe un mesaj frumos. Şi, [amintindu-vă de această] frumoasă zi, gândiţi-vă că Domnul a pregătit-o aşa frumoasă, pentru că l-a iubit aşa de mult pe robul acesta care L-a slujit aşa de frumos pe Stăpânul său.
Să ne dăm şi noi silinţa să-L slujim aşa de frumos pe Domnul nostru, ca, atunci când va fi nevoie să intervină pentru noi undeva, să poată face Domnul acest lucru cu bucurie, cum a făcut stăpânul pentru robul din Evanghelia de astăzi.
Domnul să fie binecuvântat pentru astfel de robi minunaţi care mişcă inima stăpânilor lor.
Am trăit şi am văzut foarte multe astfel de gesturi frumoase. Din cauza unui slujitor credincios, Dumnezeu a mişcat inima unui stăpân puternic. Şi multe roade minunate au adus în familiile unor oameni mari viaţa modestă, ascultătoare şi curată a unor fraţi de-ai noştri care au fost slujitorii lor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditaţii la Apostolul zilei)

„Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii“ (Romani 6, 18).

TDorz1Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.
O dată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia, sau ca o unealtă a lui… Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poată împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.
Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire… Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.
Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.
Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti Care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Iisus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.
Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea noastră numai pe Acela Care a devenit, prin răscumpărare, Stăpânul şi Împăratul nostru, fiindcă nu numai că preţul pe care El l-a dat pentru mântuirea noastră a fost atât de mare încât nimeni alt-cineva nu l-ar mai fi putut da vreodată, dar şi pentru că vrăjmaşul din mâna căruia ne-a răscumpărat era atât de crud. Iar starea din care ne-a scăpat era o osândă şi o pierzare atât de îngrozitoare.

| Continuare »

D.-a-24-Crucea-webCând pierdut eram, Iisuse,
sub osândă şi-n păcat,
în a’ lumii patru laturi
cu durere m-ai căutat.

Întrebat-ai trecătorii
câţi pe drum i-ai întâlnit
unde-i oaia Ta pierdută,
unde-i fiul rătăcit.

Nimeni nu ştia, Tu Singur
m-ai căutat prin vânt şi ploi…
Blând Păstor, plângând de mila
bietei şi pierdutei oi.

M-ai aflat robit, Iisuse,
la duşmanul cel din veac…
Cât ai suferit când, singur
m-ai văzut, pierdut, cum zac!

M-ai privit căzut, şi-n mine
lumea-ntreagă ai simţit
şi, murind, răscumpărare
pentru toţi Te-ai dăruit!

Ţi-ai iertat răstignitorii
şi călăii Ţi-ai iertat
şi-nviind, pe toţi, Iisuse,
pentru Cer i-ai înfiat…

…Astăzi, când priveşti la fiul
ce-a fost cândva rătăcit
îl găseşti supus, Iisuse,
jos sub Crucea Ta căit.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Traian Dorz

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre. | Continuare »

Traian Dorz, Dorim să fim pg. 94-98

1. Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n au decât puţini.

predica-de-pe-munte_17_05

2. Ca să aibă cu ce să trăiască, se luptă toţi oamenii, de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă.
Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?

3. Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fără lumină zadarnice sunt toate darurile celelalte. Fără lumină omul nu ştie cum să le folosească – ori le ar folosi rău.

4. Poate omul să aibă sănătoase şi întregi toate organele trupului ori ale sufletului său; dacă mintea lui este bolnavă, dacă lumina care este în el este întunecată, la ce folos sunt toate celelalte?

5. Chiar dacă de toate celelalte însuşiri ale sale omul este lipsit, câtă vreme are înţelepciunea cea care vine de Sus (Iac 1, 5), omul se orientează bine, umblă cu cumpătare, trăieşte echilibrat şi se strecoară printre necazurile vieţii scăpând cu bine din toate. | Continuare »

nastereasfioaninaintemergatorul

„Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos,
după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi,
cei ce cu dragoste te cinstim;
că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat
întru mărită şi cinstită naşterea ta,
şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte“.

Traian Dorz, Hristos – Dumnezeul nostru (Meditaţii la Evanghelia după Ioan, cap. I)

„Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis proorocul Isaia“.

Ioan-Botezatorul_11În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfăţişase pentru prima dată — în sfârşit — un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat.
El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii…
Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).

O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos — şi nu le-au văzut.
Acum venea!
Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!…
Pregătiţi-I calea!…
Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…

Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. | Continuare »

AM TOT STRIGAT

Aflarea-si-vestirea_mAm tot strigat, – de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun,
dar strig, că ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat, – de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi,
dar chem, căci ştiu că vine ziua
când veţi striga înspăimântaţi.
Am tot mustrat, – de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu,
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit – şi tot mai vin
să spun că este încă har
şi spun, că ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat – şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez,
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum,
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

Traian Dorz, Cântările din urmă