Iertarea

O, Doamne, dă-mi uitarea trecutului vrajmaș
Ca pentru toți vrăjmașii să-mi pot clădi iubire.
Cât nu-i uit încă răul, mi-e sufletul părtaș
La răul tot pe care, răbdat, l-am vrut sfințire.

Căci răul cel pe care nu-l pot uita deplin
Legată-mi ține-a firii aprinsă neiertare,
Iubirea uită totul și-acoperă blajin…
Ce-i rest, e numai falsă a Iudei sărutare.

Și dă-mi, lângă răbdarea cu care vrau să iert
Vreo palmă pe obrazul înlăcrimării mele,
și-aloia care-alină – nu-obrazul meu inert –
ci palma cea de frate cu rănile ei grele…

Și-mbracă-mi Tu iertarea pe care vreau s-o-mpart
Cu-a rănilor uitare și-a lacrimii blândețe,
Să nu țin minte răul, pe veci să mi-l despart
De-a rugăciunii soare și-a dragostei frumsețe.

Nimic să nu-mi umbrească al crucii mele crin,
Zdrobirile, oricâte, mai miresmat să-l facă,
În rod, orice povară și-n floare, orice spin
Iertarea mea deplină iubind să le prefacă.

Ca și iertarea care Ți-o cer apoi, Iisus,
Să șteargă pe vecie tot răul ce m-apasă.
Să-Ți pot privi lumina din ochi, acolo sus
Fără-amintirea rănii când voi întoarce-Acasă…

Lidia Hamza

Traian Dorz, Piatra scumpă (Adevăratul trimis)

[…]
7. Adevărata smerenie este aceea care, în tăcere şi în răbdare, doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.

8. Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.

9. Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni.
Totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.

10. Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită
şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă,
care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut. | Continuare »

Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.

Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.

Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.

Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.

…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.

Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.

Să cântăm Domnului, nr. 889

Viorel Bar

Doamne, când la Templu vin
să mă rog şi să mă-nchin,
să n-am duh de fariseu,
ci ca vameşul – şi eu:
tot păcatul meu plângând
înaintea Ta şezând.

Că, ce fapte-aş face eu
să mă-ndreptăţesc mereu?
Înainte, ce să-Ţi pun
să mă lauzi că sunt bun?
Fă-mă să-nţeleg smerit
că prin har sunt mântuit.

Fapte bune, câte-or fi,
nu pot a mă mântui,
că păcat mai des eu fac
oricât lupt să-Ţi fiu pe plac.
Doamne, numai Tu mai poţi
să ne izbăveşti pe toţi.

Fă, prin lacrimi orişicând
pocăinţă aducând,
oricând urc la Templul Tău,
de păcat să-mi pară rău
şi ca vameşul – de sus
mila Ta s-o cer, Iisus.

Sfântul Luca al Crimeei

vamesul_si_fariseul_prospectie_neamt_foto_stefan_cojocariu_223Se apropie Postul mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat  Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă, vom vorbi despre rugăciune.

Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului întră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu Însuşi Dumnezeu şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, părintele nostru Serafim de Sarov, ştie prea bine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi indreaptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţă, şi mângâierea, şi odihnă, astfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.

Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate.

Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii, şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al DuhuluiSfânt, fiindcă iată, ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (Romani, 8, 26). Pentru noi, păcătoşii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovnicească, este greu chiar şi să visăm la rugăciunea atotcuprinzătoare cu care se rugau toţi sfinţii; este însă nevoie să ştim măcar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie să fie îndeobşte rugăciunea. | Continuare »

Dacă rodul tău nu-ntrece
vremea-n care ai trăit,
gol vei merge-n veşnicie,
greu vei plânge la sfârşit.

Dacă plânsul tău nu-ntrece
râsul tău cel vinovat,
starea ta-i tot sub osânda
şi trecutul, neiertat.

Dacă ruga ta nu-ntrece
de-nălţimea ta mai sus,
în zadar ţi-e osteneala,
gol întorci, cum gol te-ai dus.

Dacă fapta ta nu-ntrece
cu ceva al tău cuvânt,
viaţa ta-i deşertăciune
şi-alergare după vânt.

Dacă mila ta nu-ntrece
mila unui fariseu,
n-ai să vezi în veci lumina
cerului lui Dumnezeu.

Dacă viaţa ta nu-ntrece
pe-a unui necredincios,
tu nu eşti spre bucuria,
ci spre-ocara lui Hristos!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii 
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1Răul nu este din Dumnezeu, ci este din voinţa răului însuşi. Pe satan nu Dumnezeu l-a făcut rău, ci el însuşi s-a făcut pe sine rău. Pe Lucifer, la început, Dumnezeu l-a făcut bun, luminos şi curat şi i-a dat o misiune strălucită, frumoasă şi binecuvântată, în ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu, Făcătorul lui, ca şi tuturor celorlalte creaturi alese ale Sale. Dar, în loc să-şi împlinească slujba cu ascultare şi supunere faţă de Domnul Dumnezeu, el, care era un Luceafăr, s-a făcut un Lucifer, el, care era bun, s-a făcut rău. El, care trebuia să fie supus, s-a răzvrătit împotriva Celui ce l-a făcut bun. Şi, după ce s-a făcut rău, a mai luptat cu toată râvna şi ura ca să mai facă şi pe alţii ca el. Toţi îngerii care l-au urmat pe satan au devenit draci, plini şi ei de aceeaşi ură harnică şi blestemată împotriva lui Dumnezeu.
E uimitor cât de harnic este răul. La început a fost un singur diavol, dar ce curând acesta unul a mai câştigat de partea lui pe atât de mulţi! Acum Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înştiinţează cu toată puterea să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să putem ţine piept împotriva uneltirii diavolilor… împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului… împotriva duhurilor răutăţii (Efes 6, 11-20). | Continuare »

Rugă către Părintele Iosif

Părinte al Oastei, din ceruri veghează,
că-n rândul Oştirii ispite se strâng,
în iureşul aprig, trimite o rază,
să şteargă-ntristarea din ochii ce plâng.

Priveşte spre Oastea cu sparte hotare,
ce cântă străină la tristu-ţi mormânt,
uscate-s şi lacrimi, şi cântec, şi floare
şi-n doliu-s şi zarea şi-al nostru veşmânt.

Că nu este nimeni să stea în spărtură
când trage-nspre-adâncuri puternicul val
şi duhul străin tot loveşte şi fură
ca tot mai puţină s-ajungă la mal.

Plecaţi i-s străjerii cu seva străbună,
vlăstarele fragede-n vânt se tot frâng,
ni-i slaba rodire în ploi şi-n furtună
şi zările albe mai mult se restrâng.

Din mijlocul nostru se naşte pierzarea
şi-n mijlocul nostru se seamănă spini,
şi tot mai lumească e astăzi cântarea,
şi-n frunte, la steaguri, mai toţi sunt străini. | Continuare »

Pr-Iosif-5S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »

Inmorm Parintele 5 PVestea trecerii la Domnul a dragului nostru Părinte Iosif m-a intrigat şi am plâns mult de durere.
Sufletul mi se frânge şi totuşi nu puteam crede cum s-ar putea să înghită pământul pe cel mai ales om al Domnului şi iubit al inimii mele.
Nu-mi puteam închipui să văd pe părintele meu scump în sicriu, fără viaţă, pentru că prea era adâncit în inima mea şi niciodată n-aş fi putut să nu-l iubesc.
Ţara întreagă este îndoliată şi toţi cei ce l-au iubit plâng de durere.
Pentru că el ne-a iubit şi ne-a fost părintele bun, arătândune calea cea adevărată la Domnul Iisus cel răstignit.
S-a stins un om, dar el trăieşte în sufletul a peste 100 de mii de oameni renăscuţi de el la o viaţă nouă. S-a stins un străjer care veghea la temelia vieţii noastre, dar el trăieşte între noi, cei treziţi la o viaţă nouă.
S-a stins cel ce 15 ani de zile n-a încetat a ne învăţa legea Domnului şi căile Lui. S-a stins gornistul nostru scump, care a sunat din trâmbiţa Evangheliei în valea plângerii, la al cărui glas ne-am trezit.
S-a stins cel mai mare binefăcător al sufletelor noastre şi al nostru, pentru că numai prin el noi cunoaştem pe Domnul şi viaţa trăită cu El.
Pentru noi, el a fost un tată scump, pentru că ne-a născut la o viaţă nouă. Pentru noi a fost preotul ales al Domnului, preotul care şi-a făcut datoria, umplând bisericile cu fii pierduţi şi făcând din noi biserici vii pentru Domnul.
Pentru acestea noi plângem de durere, că nu mai e cu noi în viaţă. L-am pierdut, dar totuşi îl avem. Plângem că nu-l vom mai vedea între noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm, pentru că el trăieşte în fiecare din noi.
Iubiţilor fraţi, dragul nostru părinte Iosif ne-a iubit mult cât a fost între noi; a suferit pentru noi mult. În faţa jertfei părintelui nostru drag, trebuie să ne înnoim legământul că nu vom da înapoi, nu vom părăsi lupta, ci vom merge pe calea pe care a mers el, pe urmele lui, că şi el a mers pe urmele Domnului.
Iubitul nostru părinte! Noi, pe care ne-ai iubit şi pentru care te-ai jertfit, nu te vom uita niciodată Vom şti să-ţi urmăm sfaturile şi să mergem pe calea pe care ne-ai pornit, pe Calea Domnului, căci este calea cea adevărată. Vom şti să-ţi cinstim memoria şi să venim cu flori la mormântul tău, să cântăm cântări de laudă Domnului.
Domnul să te învrednicească de fericirea cea veşnică pentru care ai luptat şi te-ai jertfit în viaţă… Iar nouă, celor rămaşi, Domnul să ne ajute să biruim păcatul; şi când ne va chema la El, să ne putem întâlni în fericirea veşnică – amin.

I. V. Lazăr

Fraţi ostaşi din largul ţarii, înălţaţi o rugăciune
Pentru cel ce ani de-a rândul ne-a trimis merinde bune;
Pentru cel ce cu ochi umezi şi cu mâinile plăpânde
A scris predici minunate pentru suflete flămânde.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

De pe patul morţii sale ce ţinea loc de amvon,
Ştiţi, ne-a strigat cu putere: „Hai, fugiţi de faraon!
Hai, fugiţi de calea largă, de petreceri de beţii
Şi veniţi la Domnul nostru, că-i noian de bucurii.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

Iată, azi, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos,
Am pornit la lupta sfântă pentru-n ideal frumos.
Cântă azi în ţara noastră mii şi mii de păsărele
Pentru Comandantul nostru, pentru Cel mai sus de stele.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

Iar acum când scumpul nostru a plecat la Tine sus,
Răsplăteşte-i Tu, Stăpâne, răsplăteşte-i Tu, Iisus!
Şi ajută-ne, o Doamne, zi de zi să Te vestim,
Şi ca părintele nostru, pentru Tine să murim.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

I. Tudusciuc

Fr-Mariniţinută în privegherea de luni seara [a părintelui Iosif TRIFA]

În legătură cu II Petru 1, 10-16, arată cum viaţa părintelui Iosif a fost un şir de necontenite osteneli şi jertfe pentru Demnul. El n-a cunoscut ce este odihna, repausul şi liniştea. Prea mult îl durea starea de necunoştinţă şi întuneric în care era poporul. Era prea puternică chemarea şi conştiinţa de străjer şi păstor, ca să poată tăcea.
„Pentru mine, slujba aceasta de păstor – scrie în cartea Ce este O. D. – este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească.
Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu, cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel proorocul, cap. 33, v. 1-10.
…Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când «suflu din trâmbiţă» ca să deştept pe cei păcătoşi” (pag. 4-5).
De câte ori nu va fi simţit nevoia să se odihnească puţin, dar o strigare tainică nu-i îngăduia niciodată acest lucru. „Scoală, Iosife, suflă din trâmbiţă, căci, iată, toţi păstorii dorm tolăniţi” (Gal 5, 6-10).
Vorbeşte şi nu tăcea, căci, iată, „poporul piere din lipsă de cunoştinţă… poporul fără minte, aleargă spre pieire” (Osea 4, 6-14).
De aceea n-a putut să tacă, ci de 15 ani a strigat mereu fără cruţare: „Să cunoaştem, să cău¬tăm pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de pri¬măvară care udă pământul” (Osea 6, 3).
La această neobosită muncă, l-a împins şi gândul că trebuie să-şi folosească talanţii ce-i are… că peste puţin va trebui să plece… Pentru asta s-a pregătit mereu.
În ultimii ani a venit asupra noastră o încercare. Eram îndemnaţi să ne plecăm „literei legii”, organizărilor şi statutelor fără viaţă. | Continuare »

Lidia Hamza

PrIosif-TDorzCe nalt, şi alb, şi strălucit e drumul înainte
când ni-i brăzdat de-naintaşi cu urme dragi şi sfinte.
Când semnul jertfei lor ne e atât de viu în faţă,
să nu uităm nimic din tot ce ei adânc ne-nvaţă.

O, naintaşii noştri dragi au aură de cruce,
iar urma paşilor de sfinţi atâta rod aduce
cu cât mai multe lacrimi ard pe faţa lor slăvită
şi mai prin foc şi spini zoresc spre Patria dorită.

De la Hristos, pân’la Hristos, coloană infinită
de sfinţi martiri vor sângera umblarea cea sfinţită.
Şi fiecare strop căzut străluce cât un soare
desţelenind pentru urmaşi a cerului cărare.

Căci, către Cel ce S-a jertfit, doar drum de cruce suie
şi-acei ce-l vor bătători, pentru urmaşi, să spuie
şi celor care, după noi, pe-a umbrei morţii vale,
vor căuta slăvitul steag din capătul de cale:

Că nu-i alt drum către Hristos şi către-a Lui nuntire,
decât cel tot prin cruce dus şi jertfe, spre sfinţire,
că nu se poate ocoli al suferinţei nume,
– ca urma tălpii noastre-apoi pe fii să ni-i îndrume!

Vorbirea părintelui Vladimir la sicriul şi la mormântul scumpului Părinte Iosif

Pr-VladimirIubiţii şi scumpii mei fraţi!… Iată, în sfârşit, mă aflu în faţa scumpului şi în veci neuitatului meu părinte Iosif… şi nu-i vom mai vedea faţa scumpă şi sfântă. El se coboară cu trupul – în mijlocul plânsului nostru – în sânul pământului acestuia din care toţi suntem alcătuiţi…
Plângând am venit de acasă până la Sibiu şi mă rugam fierbinte Domnului meu Iisus necontenit, ca El să mă ajute să mai vad pe scumpul meu părinte Iosif înainte de a fi coborât în sânul pământului.
Şi acum, în momentul acesta când stau pe marginea acestui scump mormânt, îmi îndrept inima şi toată fiinţa mea către bunul Dumnezeu şi-I mulţumesc fierbinte că nu m-a lipsit de ultima mângâiere cu care să mă mângâi toată viaţa mea.
Am o credinţă că, pentru a veni la timp aici, se ruga Domnului şi părintele Iosif, şi scumpa mea soţie care, în ceruri, mă aşteaptă şi pe mine, cât mai curând. Părintele Iosif şi-a sfârşit călătoria trudnică. Şi-a sfârşi-o cu dragoste pilduitoare pentru noi toţi. Iar acuma se odihneşte în ceruri fericit… Părintele Iosif a plecat, dar n-a murit şi nu va muri niciodată în inimile noastre. Opera, lucrarea lui va dăinui şi va trăi în vecii vecilor, străbătând negura tuturor vremurilor ce vor urma. Numele lui va intra în Istoria cea nepărtinitoare a Bisericii şi Ţării noastre… | Continuare »

Scumpului nostru Neemia (Rostită la sicriul părintelui Iosif)

Pr-Iosif-si-CalfeleScumpul meu părinte Iosif care te-ai ’nălţat în slavă,
A căzut sub gerul crucii biata-ţi inimă bolnavă.
Şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea noastră, ce pe veci de veci ne leagă,
Mare ni-e durerea astăzi când te duci pentru vecie
Şi ne laşi în luptă singuri, scumpul nostru Neemie…
Azi ne laşi pe umăr nouă toate crucile şi spinii…
– Apăraţi de greutate, plângem: Dorz şi cu Marini.
„Calfele” ce-n vremuri grele şi-n prigoane-am fost cu tine
Sprijinindu-te-n slăbie, mângâindu-te-n suspine.
Copilaşii tăi, părinte,
Care nu-şi vândură dreptul petru nici un blid de linte.
Sprijinind a tale braţe ridicate spre Tărie,
N-au trădat această cauza; n-au fugit de datorie!…
Lângă tine-am fost în luptă, în durere şi-n urgie,
– Scumpul nostru Neemie!… | Continuare »

Şi eu sunt Cananeancă…

Lidia Hamza

O, după ale Tale fărâmituri, Iisus,
Şi sufletu-mi tânjeşte, de-atâtea ori răpus,
Şi eu sunt Cananeancă. Spre prânzul Tău ceresc,
Pentru rănitu-mi suflet, cu lacrimi, îndrăznesc.

Doar o Fărâmitură de cazi spre mine-acum,
Apoi numai lumină e-al vieţii mele drum.
Belşugul mesei Tale mai mult va câştiga
din Fărmitura care spre mine-ai arunca.

N-am drept să-Ţi cer aceasta, Stăpâne Preaiubit,
Căci nu-s decât un câine prin lume rătăcit.
Şi lângă sfinţii care atât Te-au proslăvit
M-apropii, cu ruşine, să-Ţi cer un dar smerit.

Din masa-Ţi plină, plină, atâta doar doresc:
C-o sfântă Fărmitură să mă împărtăşesc.
Smeritul colţ în care s-ar stinge noaptea mea
Va străluci de-apururi din Fărmitura Ta.

Eu numai către Tine nădejdea mi-o rămân
Şi n-am să plec niciunde, iubitul meu Stăpân!
Căci doar o fărmitură din harul-Ţi nepătruns
De vrei să-ntinzi spre mine, ştiu că-mi va fi-ndeajuns.

O, Te iubesc, Iisuse, cu sufletul meu tot.
Nemarginea slăvită să Ţi-o cuprind nu pot.
Mi-ajunge a iubirii fărâmă să-mi întinzi
Şi-apoi fiinţa-ntreagă în ea să mi-o cuprinzi…

„ACUM SLOBOZEŞTE, STĂPÂNE, PE ROBUL TĂU ÎN PACE, CĂ VĂZURĂ OCHII MEI MÂNTUIREA TA”…

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 6 / 3 febr. 1929, p. 3

Acum sâmbătă avem praznicul Întâmpinării Domnului. La 40 de zile după naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul legii pentru el». În biserică aştepta bătrânul Simion, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta (Lc 1, 21-31).
Istoria şi viaţa bătrânului Simeon este în legătură cu Vechiul Testament; este trecerea dintre Vechiul şi Noul Testament. Plinirea profeţiilor şi venirea Mântuitorului însemna un hotar între Vechiul şi Noul Testament, între o lume veche şi o lume nouă. Bătrânului Simeon i s-a dat mai întâi să treacă acest hotar. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet care trece din legea lui Moise în darul şi harul lui Isus Hristos. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet căruia i s-a dat să-L vadă şi să-L afle pe Iisus Mântuitorul.
„Şi era făgăduit lui Simeon de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia. Ce făgăduinţă scumpă şi sfântă! Fireşte, pentru atare necredincios, această făgăduinţă n-ar fi fost cine ştie ce lucru mare. Nu s-ar fi încălzit şi însufleţit pentru ea. S-ar fi încălzit pentru făgăduinţa unei îmbogăţiri, a unui rang mare sau altceva de acest fel. Dar dreptul Simeon a luat pe sufletul său această făgăduinţă. A stropit-o zi de zi cu dorul său, cu aşteptarea sa şi cu rugăciunile sale. Toată viaţa lui curgea spre această făgăduinţă. Toată viaţa lui curgea şi se dorea spre Cel făgăduit Îmbătrânise Simeon şi Cei făgăduit nu Se mai arăta. Însă credinţa, dorul şi nădejdea Îl aşteptau neîncetat. Şi iată, Cel făgăduit soseşte. Bătrânul Simeon Îl ia în braţele sale şi grăieşte uşurat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace…”. | Continuare »

Intampinarea-Domnului_7Sfântul Nicolae Velimirovici, «Proloagele de la Ohrida»

Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon, cel care în braţele sale pe Pruncul lisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viaţa Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătoreşte la 12 iunie.
Fiind comandant de oşti, Petru a fost luat prizonier şi aruncat în temniţă în cetatea Samara de pe malul Râului Eufrat. Suferind în temniţă, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să scape de acolo, făgăduind că îşi va dărui după aceea toată viaţa lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a spus că deşi el duce rugăciunea lui la Dumnezeu, Dumnezeu nu i-o împlineşte, pentru că altă dată la greu a mai făcut această făgăduinţă şi nu şi-a ţinut-o.
Apoi Sfântul Nicolae l-a sfătuit pe Petru să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon care este foarte ascultat înaintea lui Dumnezeu, aflându-se aproape de Tronul Lui, împreună cu Preasfânta Fecioară şi cu Sfântul loan Botezătorul. Petru a ascultat şi a început să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon. Atunci din nou i-a apărut Sfântul Nicolae, împreună cu Dreptul Simeon, dar nu în vedenie, ci aievea. Petru l-a văzut pe Dreptul Simeon în slavă mare, cu faţa strălucitoare, şi îmbrăcat în hainele preoţeşti ale Vechiului Testament, purtând în mână un toiag de aur. Dreptul Simeon l-a întrebat pe Petru: „Voieşti să-ţi împlineşti făgăduinţa şi să te faci monah?” La aceasta, Petru a răspuns: „Voiesc, Stăpâne, cu ajutorul lui Dumnezeu.” Sfântul Simeon atunci a atins lanţurile lui Petru cu toiagul său şi ele s-au topit ca ceara. Deschizând uşa temniţei, sfântul l-a scos pe Petru afară.

Intampinarea-Domnului_3Traian DORZ

Când Te-au dus, Iisuse-n Templu,
bucurie îngerească
avu Simeon bătrânul
c-a putut să Te cunoască.

Că ceruse să nu moară
până-Ţi va vedea ivirea,
Soare veşnic al Iubirii,
Care mântui omenirea.

Iar când Te-a văzut, Iisuse,
liniştit putea să moară,
liniştită-i numai moartea
celor care Te aflară.

Fă ca şi-astăzi să Te-aştepte
toţi ca el când Te vei naşte.
Doamne, nimeni să nu moară
până nu Te va cunoaşte!

Cuvântul părintelui Vladimir Popovici

la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini

O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »

Împodobeşte-ți casa cu milostenii, cu rugăciuni, cu rugi și cu privegheri de noapte…

Sf. Ioan Gură de Aur, OMILII LA MATEI, pg. 944-946

O, oameni nebuni, care blestemaţi pe săraci şi spuneți că sărăcia face de ruşine şi viața oamenilor și casele lor! Din pricina aceasta amestecați totul pe lume. Spune-mi, care e ruşinea casei unui sărac? Că nu are pat de fildeş, că nu are vase de argint? Că toate lucruruile din casa lui sunt de lut şi de lemn? Dar tocmai aceasta dă unei case cea mai mare slavă şi strălucire. Când nu te ocupi de cele lumești poți să-ți întrebuințezi timpul cu grija de suflet. Când vezi că te îngrijeşti numai de cele lumești, ruşinează-te de marea ta necuviinţă. Şi mai ales casele bogaților sunt lipsite de cuviință. Poate fi, oare, o mai mare necuviință decât aceea de a îmbrăca lemnele cu covoare, de a fereca paturile cu argint ca la teatru şi ca pe scenă? Care casă seamănă mai mult cu scena şi cu cele de pe scenă? Casa bogatului sau casa săracului? Nu-i aşa că a bogatului?
Deci ea este plină de necuviință. Care casă seamănă cu casa lui Pavel, cu a lui Avraam? Nu-i aşa că a săracului? Deci ea este plină de podoabe şi de bună-cuviință. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă aceasta este podoaba unei case, mergi în casa lui Zaheu şi află cum şi-a împodobit el casa când Hristos a vrutsă intre în ea! Zaheu n-a alergat la vecini ca să ceară scaune şi paturi de fildeş, nici n-a scos din lăzi covoare țesute în Lacedemonia, ci şi-a împodobit casa cu podoaba potrivită lui Hristos.
– Care-i podoaba aceasta?
– „Voi da, spune el, jumătate din averile mele săracilor şi celui de la care am răpit îi voi întoarce împătrit!” | Continuare »

(Vindecarea orbului din Ierihon)
„Ce voieşti să-ţi fac? …Doamne, să văd!“

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate“. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“… Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?“ „Doamne, să văd!“, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale“…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!“; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n auzim“. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?“. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre. | Continuare »

LUMINA VEŞNICIEI NOASTRE

Lumina veşniciei noastre,
de mări de slăvi înconjurat,
Iubitul sufletului nostru,
Iisus, fii binecuvântat!

Tu ne-ai umplut întregul suflet
cu-atât belşug de cer, încât
nici ochii ce ne râd prin lacrimi,
nici graiul nu pot spune cât.

Din ce lumină orbitoare
ai scos lumina pusă-n noi,
de poate-ncape-atâta slavă
în nişte bulgări de noroi?

Cu ce măsură minunată
în inimi ne-ai putut turna
iubiri cum n-am putut cunoaşte,
simţiri cum n-am putut visa? | Continuare »

IisusHristos_Eu sunt Lumina lumii

de Traian Dorz

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii»“ (Ioan, 8,12)

Pe lângă celelalte daruri ale Lumini, în ea se găseşte şi adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa, nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina soarelui, la lumina lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.

Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută, ca lumina Lui. Toate celelalte supără vederea. Sau mirosul. Sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…

Toate celelalte lumini sunt vătămătoare sănătăţii.
Toate celelalte lumini sunt lipsite de viaţă şi de putere. Nimic nu poate nici creşte, nici rodi prin căldura şi puterea lor înşelătoare sau moartă. | Continuare »