Predică la Duminica V După Rusalii
I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor.
Domnul Hristos totdeauna S-a simţit şi S-a arătat ca cel ce duce o stare de război cu o putere străină şi protivnică. El a întemeiat împărăţia care stă în luptă cu altă împărăţie. Împărăţia Sa de lumină calcă peste împărăţia întunericului.
Aşa s-a simţit Mântuitorul întotdeauna şi a pregătit pe oameni să fie în stare de a se lupta şi ei împotriva împărăţiei Satanei şi a întunerecului.
Sf. Evanghelie dela Matei ne vorbeşte (12, 22-29) despre vindecările pe care Domnul Hristos le face. Vrăjmaşii Săi umblă să le înnegrească, spunând că sunt făcute cu puterea diavolului. Domnul însă îi încurcă puternic prin cuvântul că apucătura diavolului este de a face rău, pe când El, Domnul, vindecă pe oameni şi le face numai bine. Deci lucrul Său este cu totul protivnic faţă de al diavolului, iar atunci cum s-ar mai putea spune că lucrează cu puterea diavolului?…
Gândul neîncetat al Domnului Hristos a fost de a face bine lumii necăjite, de a lumina minţile, de a-i arăta frumuseţea vieţii cinstite. De aceia El totdeauna se arată şi lucrează ca protivnic al tuturor puterilor rele şi a gândurilor urâte.
În Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul vorbeşte despre Domnul acestei lumi (14, 30), care n-are nici o putere asupra Lui, arătând prin aceasta că lumea este stăpânită de puteri rele, dar că El este mai pre sus de ele şi le înlătură.
Tot El spune că e o mare despărţire între cei ce fac pe pământ lucrurile diavolului şi cei ce slujesc lui Dumnezeu. Nimenea nu poate face şi pe ale unuia şi pe ale altuia. Nimenea nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24), a spus însuşi Domnul Hristos, ci omul trebuie să aleagă, pentru că este duşmănie între faptele pornite din duh dumnezeiesc şi între cele din duh diavolesc.
Acestea sunt două tabere în luptă. Tot omul trebuie să se înarmeze pentru a fi ori cu una ori cu alta. Nu putem fi cu amândouă şi, iarăşi, nu putem fi cu niciuna, fiindcă facem ori binele, şi atunci suntem ai lui Dumnezeu; ori facem răul, şi atunci suntem ai Satanei.
Sunt două împărăţii în luptă. Între ele trebuie să hotărâm unde este partea noastră. Fiecare împărăţie e cu Domnul ei. Din această pricină şi vorbeşte Mântuitorul de Domnul lumii acesteia, care e diavolul. În adevăr, împărăţia cealaltă nu este din lumea aceasta, ci este însufleţită de Duhul ceresc al lui Dumnezeu. Oamenii care sunt din această împărăţie lucrează după gândurile sădite în lume de Mântuitorul Hristos şi stau şi ei protivnici faţă de Domnul acestei lumi.
Despărţirea cea adâncă dintre amândouă aceste împărăţii e arătată şi de Sf. Apostol Pavel când spune: Voi nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul diavolilor; voi oare puteţi sta la masa Domnului şi la masa diavolilor? (1 Corinteni 10, 21).
Apoi dacă aceasta e starea acestei lumi, dacă într-însa lucrează puterile unei împărăţii curate, dar şi ale unei împărăţii de stricăciune şi netrebnicie, ea ne priveşte şi pe noi, cei ce trăim într-însa şi deci trebuie să facem rânduielile noastre pentru a vedea de care parte trăim şi ce cale urmăm.
Fraţilor, şi între noi vedem uneori oamenii lucrând de parcă ar fi împinşi de o putere răutăcioasă. Îţi vine să crezi că sunt de-a dreptul sub stăpânirea diavolului. Se găsesc femei din care piere câteodată toată duioşia şi mila femeiască, pline de o ură care, în răutatea ei, fără îndoială, e diavolească; se găsesc bărbaţi de pe chipul cărora a perit orice strălucire a asemănării cu Dumnezeu, fiare şi diavoli cu chip de om, care, după ce izbucnirea de turbare şi patimă a trecut, mărturisesc că n-au ştiut ce au făcut.
Se găsesc între noi oameni cu sufletul întunecat de gânduri pornite numai cu vrăjmăşie asupra aproapelui lor, cu voia amorţită, de nu mai pot lucra cele bune şi poruncite de Dumnezeu.
Aceştia sunt îndrăciţii noştri, fraţilor, mai primejdioşi decât cei din vremea Mântuitorului, fiindcă aceia fugeau din mijlocul oamenilor şi trăiau la pustie şi numai necăjeau pe cei ce treceau pe acolo. Îndrăciţii noştri însă stau în mijlocul oamenilor şi răspândesc între noi duhul lor diavolesc.
De atâtea ori s-au văzut şi se văd oameni cu totul nepăsători faţă de treburile cele bune, ba încă punând beţe în roate şi aşezându-se de-a curmezişul când era vorba de întovărăşiri pentru uşurarea traiului fraţilor noştri. În schimb însă, stăteau cu ochii lucindu-le de bucurie, când era vorba de zădărnicirea însoţirilor bune şi a tuturor lucrurilor folositoare.
Cei ce strică casele şi buna înţelegere dintre oameni cu vorbe şi zâzanii; cei ce, mânaţi de puteri răutăcioase, umblă să strice bunăstarea altuia; cei ce lucrează să împiedice pe alţii de a ajunge mai bine; — toţi aceştia sunt slujitori ai diavolului, fii ai întunerecului pe pământul acesta. Căci şi până azi lumea e împărţită în cele două tabere: împărăţia luminii şi împărăţia întunerecului, şi între ele este mare vrăjmăşie.
Cei ce sunt din împărăţia luminii, care este a lui Iisus Hristos, lucrează numai cele bune. Aşa spune Sf. Apostol Pavel: Dacă cineva este în Hristos, el este făptură nouă (2 Corinteni, 5, 17).
Cei ce sunt din împărăţia lui Hristos sunt zmulşi din împărăţia întunerecului şi sunt în stare a lucra numai faptele creştine ale iubirii de oameni.
Dintre aceştia să fim şi noi, fraţilor, şi, în lupta dintre cele două tabere, noi să luptăm în oștile lui Hristos, Domnul nostru. Lupta aceasta, însă se dă cu puterea sufletului, biruind în noi toate apucăturile cele rele, cinstind faptele cele curate şi alăturându-ne şi noi cu stăruinţa şi puterea noastră la ceata celor ce s-au adunat să lucreze cele bune pe pământul acesta. Căci viaţa numai odată se trăieşte şi ea nu este decât o clipă scurtă în curgerea nesfârşită a vremilor, şi cine îşi pierde şi-şi risipeşte şi această clipă, nu mai are unde găsi îndreptarea şi a face bine ceia ce a stricat odată. S-au văzut oameni care tocmai spre sfârşitul vieţii au văzut că şi-au întrebuinţat rău zilele traiului lor pe pământ şi au spus că, dacă Dumnezeu le-ar da o nouă viaţă, ar şti ei să trăiască mai bine.
E bun şi acest cuvânt, fraţilor, dar e spus prea târziu. Cu cât mai bine este ca omul din vreme să fie cu luare aminte la rânduirea vieţii sale şi să se înveţe din ceia ce alţii au păţit şi au spus!
De aceia să fim următori ai Domnului nostru care a biruit ispita diavolului şi a întemeiat împărăţia lui Dumnezeu, să intrăm în această împărăţie a Lui, şi atunci nu vom greşi cărarea vieţii.
IV
Dar din povestirea vindecării celor doi îndrăciţi, mai învăţăm ceva.
Ei n-au fost scăpaţi de chinul lor decât prin păgubirea unei turme de porci care s-au aruncat în mare. Când locuitorii au văzut paguba care li se făcuse, au rugat pe Mântuitorul să plece din hotarele lor. Ei n-au ţinut seamă de uşurarea sufletească pe care Mântuitorul a adus-o la doi din fraţii lor care pătimeau cumplit, ci s-au mâniat pentru paguba suferită.
Aceasta este, fraţilor, icoana unei părţi din stricăciunea care stăpâneşte viaţa noastră până în ziua de astăzi. Căci binele se face totdeauna cu muncă, cu jertfe şi cu cheltuială, mult mai greu decât răul. Sunt însă oameni care ar voi ca binele să vie de la sine, ca un semn din cer, fără să se silească cu nimic pentru îndeplinirea lui.
De îndată ce se aude undeva că a venit o cântăreaţă vestită şi că joacă minunat în faţa lumii, toţi dau năvală acolo pentru că la plăcerile sale omul e totdeauna cu mâna darnică. Şi e şi cu mintea darnic: într-o clipă născoceşte temeiuri pentru a arăta că noi trebuie să cinstim meşteşugirile priceperii omeneşti şi că nu trebuie să ne dăm îndărăt de la nicio jertfă când este vorba de a preţui îndemânarea omului în jocurile şi cântările lui.
Astea sunt vorbe adevărate, fraţilor, dar sub ele cei mai mulţi ascund setea lor de plăceri. Oamenii sunt făţarnici şi îmbracă în haină aurită gusturile lor cele mai pătimaşe.
Cel mai mare meşteşug, mai mare decât toate jocurile şi săltăturile şi cântările din locaşurile de petrecere ale oraşelor, e meşteşugul de a face bine, măiestria iubirii de oameni, care ne face să fim în rândurile dintâi ale celor ce lucrează pentru binele omenirii. De aceia Mântuitorul Hristos învaţă că cea mai mare iscusinţă a sufletului o menesc e dragostea, care cu veşmântul ei acopere toate şi biruie toată stricăciunea patimilor.
Cei ce nu sunt făţarnici încep de la dragostea către oameni, adică de la lucrul pentru binele fraţilor lor. Numai după asta ajung să se îndeletnicească şi cu preţuirea altor lucruri bune de pe pământ. Cine însă începe binele cu desfătarea sa prin locaşurile de petrecere, pentru a asculta cântăreţe şi a vedea jocuri; cine după noaptea petrecută în astfel de locaşuri ştie să vorbească a doua zi despre măiestria jocului cutărei cântăreţe şi să se minuneze de toată strălucirea podoabelor şi luminilor, şi habar n-are că la mahalale zac fiinţe nenorocite care n-au pâinea de a doua zi şi nici a mia parte din luminile care au slujit la desfătarea noastră — toţi aceia sunt nişte făţarnici, nişte oameni care se gândesc numai la ei şi de loc la ajutarea celor bune de pe pământ cu banul lor. Tot binele omul nu-l începe de la ei, ci dela fraţii săi în suferinţă şi în întuneric.
De aceia tot cel ce nu e în stare a jertfi pentru fratele său e asemenea locuitorilor care au cerut de la Domnul Hristos să plece din hotarele lor, fiindcă li s-au înecat porcii, fără a preţui deloc că fraţi de ai lor au scăpat de boală prin jertfa aceasta. Ei sunt chipul oamenilor care au toate pentru ei şi nimic pentru alţii.
Aceasta e o poveste veche şi nenorocită care bântuie până azi în chip sălbatic. Căci oamenii nu se suie la înălţimea lui Iisus Hristos pentru a înţelege că un suflet omenesc preţuieşte mult mai mult decât o mie de porci. Câştigul avut din creşterea porcilor era pentru oamenii aceia mult mai scump decât toţi bolnavii, orbii, surdomuţii şi îndrăciţii pe care Domnul Hristos i-ar mai fi putut vindeca.
Noi ne mirăm poate că oamenii din vremea aceia au putut cugeta aşa. Dar, oare nu se jertfesc şi astăzi pentru un câştig netrebnic atâtea suflete şi vieţi omeneşti pe altarul diavolului?
Pentru ce a fost nevoie să se alcătuiască o tovărăşie de apărare (o ligă) a locuitorilor din ţara Congo? Pentru că ţările cu oameni învăţaţi şi cu oraşe mari din ţinuturile Europei învoiesc înfiinţarea de tovărăşii negustoreşti care, cu mijloacele groaznice ale silniciei şi ale schingiuirii, ale jafului şi ale biciuirii, silesc pe locuitorii negri să predea gumă pe un preţ de nimic. Mânuitorii unor astfel de treburi nu vor să lase dobânzile de 20 şi mai mult la sută pe care felul acesta de jefuire le aduce.
Blestem asupra banului scos din sânge…
Dar pe aceşti Gadareni şi această morală de creştere a porcilor nu trebuie s-o căutăm tocmai în Africa. Sub haina dreptului oricui de a face negustorie şi a-şi găsi de lucru, s-a lăsat rachiul zeci de ani de-a lungul să curgă în valuri, după cum şi China a fost silită să lase slobodă negustoria opiului. Se învoiesc locaşuri de băutură mai multe decât trebuinţa cere. Privim la negustoria cu cărţi netrebnice şi de ruşine şi nimeni nu se mişcă. Lăsăm să trăiască casele de desfrâu şi cuiburile de ticăloşie, fără nicio păsare pentru miile de suflete omeneşti care ani de-a rândul au căzut pradă în ghiarele patimii de băutură şi desfrâu. Cu toate că se ştie ce pagube sufleteşti aduc lucrurile urâte din traiul oamenilor, care se arată în cinematografe şi în multe jocuri de teatru, totuşi nu se priveghează răul care se face şi nu se pune nicio stavilă la ridicarea unor locaşuri noi de ispite. Numai turmele de porci să nu se piardă şi să nu se micşoreze necuratele câştiguri!… Mai încolo ce trebuie să ne mai pese de altceva!… Şi iată cu aceasta trăind în vremea noastră apucătura Gadarenilor!
„Am putea apoi să ne aruncăm ochii în vremea rece de iarnă prin casele cu chirie ale oamenilor săraci. Câţi nu îngheaţă din pricina proprietarului lacom de câştig, care nul vrea să înlocuiască sobele vechi cu altele noi şi să facă odăile de locuit mai sănătoase şi mai omeneşti! Nu e nevoie de cine ştie ce lucruri netrebuincioase, ci numai de mai multă lumină, aer şi căldură.
Oare singurul lucru care foloseşte este câştigul adus? Oare vindecarea locuitorului îndrăcit din Gadara trebuie să ne lase nepăsători, fiindcă nu aduce câştig? Voim oare ca Iisus să nu se mai găsească deloc pe căile vieţii noastre şi să nu avem de gândit decât la venituri şi socoteli?“ (Hadorn: Er heisst wunderbar, Neukirchen, p. 47-48)
Fraţilor, să încheiem cu aceasta, gândindu-ne că trebuie să fim mai luători-aminte asupra rostului vieţii noastre şi a legăturilor cu semenii noştri. Să ne gândim că nu suntem singuri pe pământul acesta şi că viaţa este cu atât mai frumoasă cu cât am făcut mai mult bine.
Nici nu venim în lume prin voia noastră şi nici nu ieşim prin hotărârea noastră, ci prin voia lui Dumnezeu care ne-a pus şi lege cum să trăim. În legea aceasta noi citim că, nefiind în lume prin puterea noastră, nici nu suntem ai noştri, ci stăm pentru îndeplinirea legii pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Aşa dar noi numai atunci suntem la locul nostru, când lucrăm după rânduiala aşezată de Dumnezeu. În adevăr, spune Sf. Apostol Pavel: Nimenea din noi nu trăieşte pentru sine şi nimenea nu moare pentru sine, pentru că, dacă trăim, trăim pentru Domnul şi dacă murim, pentru Domnul murim; fie deci că trăim sau murim, ai Domnului suntem (Romani, 14, 7-8). Şi tot el spune în altă parte: că Hristos a murit pentru noi toţi, pentru ca acei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Acel care a murit şi a înviat pentru dânşii (2 Corinteni 5, 15).
Dar Mântuitorul a spus că binele care se face celui mai neînsemnat dintre oameni e bine făcut lui Dumnezeu Însuşi. Apoi dacă e aşa, înseamnă că a trăi pentru Hristos înseamnă a trăi pentru fraţii noştri.
Deci să alipim pe inima noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos şi ale Apostolului Său şi cu aceasta vom fi găsit rostul vieţii noastre pe pământ şi cărarea pe care trebuie să umblăm. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor
Predica aceasta fiind destul de întinsă se poate şi scurta, după trebuinţă. Împărţirea ei în mai multe puncte chiar uşurează scurtarea. Părţile dela sfârşit sunt mai potrivite pentru a fi întrebuinţaţe la oraş, şi de aceia pentru ascultătorii dela ţară chiar trebuiesc mai scurtate şi lăsate numai cu ceia ce se potriveşte la ţară.