Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 19 iulie:

Ridică-ne, Dumnezeul oştirilor! Fă să strălucească Faţa Ta şi vom fi scăpaţi!“ (Psalmi 80, 7).

bibliaCăderea poate fi de multe feluri.
Poate fi o cădere în păcat… Aceasta este starea cea mai rea… Starea cea mai fără Dumnezeu. Starea cea mai deznădăjduită…, fără lumină şi fără mântuire. Aceasta este adevărata moarte (Efes. 2, 1-5).
Poate fi o cădere în ispită…, într-una din multele ispite pe care vrăjmaşul sufletelor le seamănă în calea vieţii noastre de credinţă, ca pe nişte curse viclene şi ucigaşe (2 Tim. 2, 26).
Poate fi o cădere în lene duhovnicească,
în nepăsare faţă de lucrarea lui Dumnezeu,
în nepăsarea de rugăciune,
în nepăsarea faţă de cercetarea bisericii şi a fraţilor…
în izolarea de frăţietate şi de Biserica lui Hristos…
în împuţinarea credinţei,
în răcirea dragostei,
în slăbirea râvnei…

Sau poate fi o cădere în boală trupească, în necazuri pământeşti, în nenorociri şi strâmtorări trecătoare…
Poate fi o cădere în mâna şi în apăsarea vrăjmaşului trupesc sau sufletesc,
în focul încercărilor trupeşti ori sufleteşti,
în pierderea minţii sănătoase
sau în vârtejuri neprevăzute…
În multe feluri poate fi căderea…
Dar, ori de ce fel ar fi nenorocirea căderii unui suflet credincios
sau a unei lucrări duhovniceşti,
totdeauna ridicarea poate veni numai într-un singur fel şi dintr-un singur loc: de la Dumnezeu – şi din puterea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 18 iulie:

Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!“ (Psalmi 80, 1)

bibliaSufletul care a umblat vreme îndelungată în întunericul apăsării şi al durerilor,
în cel al umilirilor silnice
şi al răpirii drepturilor sale,
şi al batjocoririi sălbatice şi abuzive,
sufletul acela îşi adună înlăuntrul său atâta putere de a răbda şi atâta voinţă de a răzbi,
încât rugăciunile lui îndelungi, stăruitoare şi puternice, nu pot să nu învingă până la urmă.
Cererea unui astfel de suflet este adânc îndreptăţită.
El nu mai doreşte altceva decât să Se arate Dumnezeu în strălucirea Lui, spre a-I face dreptate prin lumină.
Căci în lumină este Adevărul,
este Judecata,
este Dreptatea
şi este Răsplata.

În strălucire este Putere şi este Ajutor, este înălţare şi este biruinţă…
În strălucire este căldură, este înviere, este bucurie, este viaţă.
Şi totul în libertate.
Ce-ar putea oare să ceară mai stăruitor şi mai puternic acela care a fost ţinut sub apăsare, prea zdrobit şi prea îndelungat, decât aceasta: să i se arate în strălucire Dumnezeul său?
Ce-ar putea cere şi dori mai fierbinte o lucrare a lui Hristos, nedreptăţită şi prădată, batjocorită şi chinuită în toate felurile, de vrăjmaşi de tot felul,
care este călcată în picioare, apăsată şi chinuită prea nemilos, prea îndelung şi prea nedrept?
Duhul rugăciunii credincioase, oricât de apăsat şi nedreptăţit ar fi, nu se roagă ca arătarea Domnului în apărarea şi ajutorarea lui să se facă în răzbunare, în mânie sau în judecată,
ci în strălucire. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 17 iulie:

„Răzbunarea sângelui vărsat, al robilor Tăi; să intre înaintea Ta suspinul celor ferecaţi“ (Psalmi 79, 11)

bibliaSunt multe piedici în calea rugăciunilor noastre până la Dumnezeu. De aceea, dacă rugăciunea nu este puternică, stăruitoare şi mereu înaltă, adeseori nu poate birui piedicile potrivnice şi nu poate ajunge până la Dumnezeu (Dan. 10, 12-13).
Cea dintâi piedică în calea rugăciunii noastre este, adesea, lenevirea duhului nostru
şi îndoiala inimii noastre.
Ne rugăm, dar adesea nu avem încrederea puternică (Iac. 1, 6), cu care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu.
Nu avem credinţa biruitoare, fără de care puţină nădejde mai rămâne rugăciunii.

A doua piedică este oboseala şi părăsirea noastră.
După cel mai mic efort duhovnicesc,
după cea mai mică luptă de rugăciune,
obosim îndată, slăbim şi părăsim îndată lupta…
Uităm Cuvântul Domnului, care ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm (Luca 18, 1).
Mai sunt apoi şi alte piedici, mai ales aceea că ne rugăm cerând ceea ce nu este permis, ceea ce este împotriva voii lui Dumnezeu…
Sau cerem ca să întrebuinţăm rău (Iac. 4, 3).
Sau cerem ceea ce ne-ar fi spre rău, dacă am primi.

În afară de aceste piedici care vin dinlăuntrul nostru şi nimicesc puterea rugăciunii noastre, mai sunt piedicile puse de duhurile vrăjmaşe, care luptă mai ales contra rugăciunilor înălţate pentru izbânda cauzei lui Hristos
şi pentru mântuirea sufletelor. | Continuare »

Gadareni suntem, Iisuse,
plini de patimi şi nevoi,
suntem inimi nesupuse,
Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele
şi-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele,
nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu Te duce,
fără Tine,
suntem orbi, flămânzi şi goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine,
toate n-au un preţ cât Tine,
nu Te duce de la noi! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 iulie:

„Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri, ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale! Căci suntem nenorociţi de tot!“ (Psalmi 79, 8).

bibliaCe grea este noaptea aceea în care nu se mai poate zări chiar nici o lumină!
Ce grozavă poate fi închisoarea aceea din care nu mai poţi vedea chiar nici o scăpare.
Ce deznădăjduită e acea prăpastie din care nu mai poţi zări chiar nici o ieşire…
Starea care, ca o lespede de mormânt, te închide,
sau, ca un nemărginit pustiu, te învăluie şi te sugrumă, fără să poţi scăpa…
Ce îngrozitor de grea este într-adevăr starea care te înghite ca o mlaştină sau ca un balaur,
starea din care nu mai vezi nici o scăpare!…

În astfel de stări, sufletul nenorocit de tot nu mai găseşte putere nici să se roage, nici să plângă, nici să mai îndrăznească o nădejde,
ci stă pierdut, copleşit, leşinat – aşteptând să fie înghiţit.
Nici măcar conştiinţa morţii n-o mai are clară, căci sufleteşte el este mort înainte de a muri trupeşte, fiindcă noaptea grozavă şi grea, noaptea desăvârşită a prăbuşirii, îl cuprinde, acoperindu-l şi îngropându-i tot mai adânc întreagă fiinţa sa, şi cea duhovnicească, şi cea trupească.
Rare sunt conştiinţele care se mai pot înălţa în aceste stări, care mai pot nădăjdui din aceste prăbuşiri, care îşi pot recunoaşte nenorocirea în care se află, ca să poată striga către Dumnezeu: „Din fundul adâncului Te chem, Doamne, ai milă de mine, căci sunt nenorocit de tot!…“ | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 iulie:

„Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre“ (Psalmi 79, 1).

bibliaPăcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
ci este şi un mare tâlhar, care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu sau este vrednic de închinare.
Pe cea mai scumpă moştenire a lui Hristos: Lucrarea Sa
şi pe cea mai sfântă Casă a lui Dumnezeu: Biserica Sa,
vrăjmaşul umblă neîncetat să le nimicească şi caută neîncetat să le dărâme.

Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt, acolo, vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale, care, cu armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori cu promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori cu dragostea amăgitoare şi batjocorirea lucrurilor sfinte,
cu toate aceste arme blestemate, el foloseşte viclenia şi mijloacele de amăgire.
Pe toate le foloseşte satan, numai să poată slăbi şi nimici credinţa adevărată şi dreapta învăţătură.
Numai ca să poată slăbi apărarea noastră, ca sufletele să cadă în mrejele întinse şi în groapa săpată de duhul său cel tâlhar şi răpitor.
Atunci paznicii sfintei moşteniri sunt legaţi, iar slujitorii Sfântului Templu, duşi în robie (Jud. 16, 21) –
unde, nenorociţi de tot, ajung în chinul celui rău.

O, ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este, când în astfel de vremuri se mai găseşte o rămăşiţă care să păzească neîntinat legământul Domnului şi care să nu înceteze a-I aduce aminte Domnului, cu lacrimi, cu post şi cu rugăciuni fierbinţi, de moştenirea Lui ajunsă în mână la străin!…
Care să-I aducă mereu aminte Domnului de Templul Lui cel iubit, în care tâlharul dărâmă şi pângăreşte tot ce-i mai de preţ şi mai frumos.
Această rămăşiţă mai este singura nădejde, fiindcă mijlocirile ei către Dumnezeu pentru starea jalnică în care a ajuns tot ce era aşa de înfloritor cândva, vor fi, până la urmă, ascultate de către El.

O, dragi suflete credincioase, | Continuare »

Sfatul tatălui, în viaţă,
totdeauna să-l asculţi,
n-ai ca el mai bun prieten,
oricâţi ai avea de mulţi.

N-ai ca el mai bun profesor,
cât sunt alţii de-nvăţaţi;
el te-nvaţă tot ce-i bine
şi spre ce să nu te-abaţi.

El ţi-arată ce e vrednic,
el te-ntoarce de la rău;
cât îl ai, înseamnă-ţi bine
pilda şi cuvântul său.

Căci nimic nu-nlocuieşte
în viaţa ta, îţi spun,
vrednicia şi-adevărul
ce te-nvaţă tatăl bun.

Traian Dorz, Osana, Cântarea îngerașilor

Traian Dorz, din Hristos – Puterea apostoliei
Meditaţii la Apostolul Duminicii a IV-a după Rusalii

„Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea“ (Romani 6, 21).

TDorz1Orice nebun se gândeşte numai la prezent, pe când orice înţelept se gândeşte mai mult la viitor. Aceasta este deosebirea dintre ei.
Nebunul se gândeşte: Azi să-mi meargă bine, de mâine nu-mi pasă!
Şi mănâncă azi tot ce are, cheltuieşte azi tot ce are, prăpădeşte azi tot ce are, nesocoteşte orice dreptate, calcă orice lege, dispreţuieşte orice sfat, nedreptăţeşte orice semen şi face tot ce vrea…
Dar urmările nefericite nu întârzie să se arate.
De unde tot iei şi nu mai pui, curând se sfârşeşte. Cine cheltuieşte tot ce are ajunge curând să cheltuiască şi ce nu are.
Iar cine îşi prăpădeşte tot ce i-a rămas rămâne curând un prăpădit al tuturor.
Aşa ajunge, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, oricine nu gândeşte de la început cum îi va fi sfârşitul drumului pe care îl ia, al lucrului pe care îl începe, al vieţii pe care o duce.
Mai bun este sfârşitul unui lucru, decât începutul lui – spune Cuvântul Sfânt (Ecles. 7, 8). | Continuare »

Când inima-i sătulă de predici şi cântări,
când nemişcat stă duhul la orişice chemări,

Când boala neascultării se-ntinde peste tot,
când ochii a-i aprinde nimica nu mai pot,

Când nu sunt două gânduri şi suflete la fel,
când paşii pierd cărarea şi râvna către Ţel,

Când dorul nu mai arde, când ochii se feresc,
când pe cărări curate pustiurile cresc,

Când prima-nvăţătură şi primul legământ,
şi prima părtăşie tot mai uitate sânt,

Când întâlnirea-i rece, când vorbele s-ascund,
când gheaţa se întinde mereu mai înspre-afund,

Când nu se-ndeamnă nimeni spre-un gând curat şi nalt,
când fiecare vede doar vina celuilalt,

Când duhuri desfrânate prin toate au pătruns,
când fiecare-şi are păcatul lui ascuns,

Când gura nu se lasă, când totul e-mpietrit,
când totul e-ndărătnic şi trufaş, şi răstit…,

… De nu poţi merge-acolo cu lacrimi ca de foc,
cu lacrimi…, doar cu lacrimi,
– să nu mai mergi deloc!

Traian DORZ

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Eu știu

Eu ştiu că nu-i pe cer decât un soare
Şi-n ce să cred – un singur Dumnezeu,
Şi-o Oaste care-o-nvăţătură are,
Şi-un singur drum – acela strâmt şi greu.

Şi doar acela-i duhul Oastei, care
Cu jertfă grea, de naintaşi sfinţit,
Conduce-n adevăr şi cu ardoare
După Iisus Hristos cel Răstignit.

Şi-acestea îmi formară legământul
Cu care lui Hristos m-am juruit
– Să nu schimb Oastei în vreun fel veşmântul
Şi să nu lepăd steagu-i scump plătit.

De n-oi cinsti vreodată naintaşii,
Nepăsător fiind de vreun cuvânt,
De-mi voi purta pe alte urme paşii:
Să nu am parte-n veac de cerul sfânt!

Iar pe acela care îndrăzneşte
Să-i strice Oastei fericitu-i rost,
Nimic nu-l ierte-n lume cât trăieşte,
Până nu-ntoarce totul cum a fost!

Căci de-om urma pe drept inaintaşii
Şi misiunea lor pe-acest pământ,
Nu vor putea apoi nicicând vrăjmaşii
Să-i sfâşie Oştirii steagul sfânt.

Lidia Hamza

Traian Dorz, fragment din «Zile şi adevăruri istorice»

…Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.” Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15). | Continuare »

Traian DORZ

Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-a încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea,
să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus,
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus!

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete de vânturi şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dac-au trecut!

…Şi astăzi, – iată zorii,
furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată ţărmul atât de mult căutat,
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim…
– Ierusalime dulce, deschide-te,
– sosim!

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2. Ce nedrept eram cu mine însumi atunci când Te învinuiam pe Tine! Cum îmi nimiceam chiar cu mâinile mele propria mea fericire, alungându-Te!
3. Tu îmi spuseseşi de atâtea ori că va veni şi încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4. Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu,
5. făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu se poate adeveri decât astfel, că este sau nu vrednică de Tine.
6. Dar, într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7. Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui. Îmi îmbogăţiseşi sufletul atât de mult, încât ajunsesem să mă cred bogat şi fără Tine.
8. Îmi dăruiseşi atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără prezenţa Ta.
9. Mă acoperiseşi cu atâtea daruri şi mă înzestraseşi cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna – chiar dacă n-ai mai fi fost Tu.
10. Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11. Îmi păru că Tu Însuţi eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12. Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere. | Continuare »

EVANGHELIA DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

inaltarea_domnului…Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?

Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.

La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.

Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: „Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!“ Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: „Toate le-a făcut bine!“ (Marcu 7, 37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune.
| Continuare »

APOI A UNS OCHII ORBULUI CU TINA ACEASTA…

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

Nicolae Steinhardt, din «Daruind vei dobandi» – Editura Manastirii Rohia

Dar cazul cel mai izbitor este fără îndoială al orbului din naştere (Ioan 9, 1-38 ) pe care Hristos îl răsplăteşte ca pe nimeni altcineva.
De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-1 tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Domnul, de aceea, vrea neapărat să-1 răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel?
Aur şi argint să-i dea, nu are.

I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.
Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-1 lase fară de răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce? | Continuare »

„…Cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »