Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de brânză – a Izgonirii lui Adam din Rai)
„… ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească pentru ca să-i treziţi poftele.“ (Romani 13, 14)
Există trei stări de credinţă şi trei feluri de credincioşi. Credinţă nestatornică, credinţă luptătoare şi credinţă neclintită. Creştini care au ajuns cu Hristos, creştini care umblă lângă Hristos şi creştini care trăiesc în Hristos.
În starea cea dintâi sunt cei care s-au predat Domnului, dar nu în totul. Şi-au predat viaţa, dar nu şi-au predat firea. În umblarea lor cu Domnul încă mai lucrează mult şi de multe ori firea lor cea veche, pornirile lor dinainte, care au ca rod gânduri şi fapte ce îi depărtează adeseori de Domnul Iisus şi de felul Lui de a fi. Aceştia seamănă cu un copil care umblă cu tatăl său, dar adeseori o ia prea înainte, ori rămâne prea în urmă. Unui astfel de copil i se întâmplă de multe ori să cadă, fiindcă el nu se ţine de tatăl. Şi uneori cade chiar foarte rău, dar cu toate acestea tot nu învaţă şi, îndată ce scapă dintr-un necaz, cade iarăşi în altul. Umblând când cu Domnul, când fără El, sufletul acesta nestatornic este când ici, când colo. El nu are o credinţă neclintită şi de aceea uşor este atras când de o părere când de alta. Când de o învăţătură, când de alta, când de o adunare, când de alta. Şi, de cele mai multe ori, rămâne ori într-o rătăcire, ori în alta.
Astfel de credincioşi nu ajung decât foarte puţini să aibă ca sfârşit al credinţei lor mântuirea pentru care au venit şi ei la Hristos când au fost chemaţi la Evanghelia dintâi. Cei mai mulţi degeaba au crezut (I Cor 15, 2). Şi suferă în zadar (Gal 3, 4).
În starea a doua sunt cei care s-au predat şi ei Domnului Iisus şi au făcut un pas mai departe, au ajuns până lângă Hristos. Şi-au întins mâna spre Mâna Domnului, se ţin chiar uneori strâns de Domnul, dar şi aceştia au adeseori clipe şi stări când se scapă de Domnul, când se poticnesc de câte ceva şi pentru că nu Domnul Iisus îi ţine pe ei, ci ei Îl ţin pe El, mâna lor slabă se desface şi ei cad. Uneori, chiar ţinându-se de Domnul, se uită prea mult ori într-o parte, ori în alta, ori la o ispită, ori la alta şi îşi încurcă picioarele şi într-o piedică şi în alta, făcându-i să alunece, să se rănească, să întârzie şi să sufere şi ei şi Domnul din cauza aceasta. În umblarea duhovnicească a acestui fel de credincioşi nu există niciodată o siguranţă deplină, nici o bucurie statornică, nici o mulţumire adevărată. Credinţa lor poate ajunge la dobândirea mântuirii, dar amintirile lor vor cuprinde multe păreri de rău şi roadele lor vor purta multe urme ce le vor scădea din preţ.
Numai în starea a treia sunt adevăraţii credincioşi şi adevărata credinţă, pentru că aceştia au trecut şi de starea dintâi, cea cu Hristos, şi de starea a doua, cea lângă Hristos, şi au ajuns în starea cea singură desăvârşită, cea în Hristos. Din această stare Sfântul Pavel spunea: Pot totul în Hristos (Fil 4, 13)… Pentru mine a trăi este Hristos (Fil 1, 21). Fiindcă numai cine este în Hristos este o făptură nouă (II Cor 5, 17). Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos (Rom 8, 1-2). Omul în Hristos are descoperiri cereşti (II Cor 12, 1). Şi cei în Hristos vor învia întâi (I Tes 4, 16).
Fiul meu şi sufletul meu, numai această credinţă este adevărată, şi este sigură, şi este biruitoare. Numai această stare în Hristos şi în siguranţa braţelor Lui puternice poate să ne asigure nouă o viaţă rodnică, o umblare sfântă şi un sfârşit strălucit şi biruitor.
Să nu ne mulţumim niciodată a fi numai cu Hristos, pentru că am văzut la ce stări nenorocite duce aceasta.
Să nu ne mulţumim nici a fi chiar lângă Iisus, a-L ţine noi pe El şi a ne ţine noi de El, căci şi în felul aceasta noi suntem expuşi la multe primejdii, la nesiguranţă şi la amărăciuni.
Ci să facem saltul fericit până în Hristos, printr-o predare deplină şi printr-o rămânere permanentă în El, în braţele Lui, în contopirea fericită cu El, în duhul Lui, cu ascultarea Lui, cu smerenia şi sfinţenia trăirii Lui, pentru a avea mereu parte nu numai de cele mai mari bucurii şi biruinţe, ci şi de ospăţul unei mulţumiri necurmate.