Cum v-a iertat Hristos

Traian DORZ, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată. O iertare pe totdeauna.

Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt.
Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte.
Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.

Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi.
De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). | Continuare »

David Bălăuţă Ion

La Apostolul duminicii lăsatului sec de carne

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2). | Continuare »

CÂND FUGI DE ŞOARECE ÎN GURA LEULUI

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 29 mai 1932, p. 4

Chipul acesta l-am văzut într-o revistă de glume. Se făcea haz de spaima unei cucoane care, de frica unui şoricel, fugea în gura unui leu.
Eu însă am văzut în această glumă şi un înţeles creştinesc. Aşa fac oamenii de multe ori şi în viaţa cea creştinească. Strecoară ţân¬ţarul, dar trec cămila. Păzesc litera, dar omoară duhul.
De când eram copil mic în casa părinţilor mei plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile. Avea însă bătrânul şi unele metehne pe care aşijderea „le păzea”.
Se întâmpla, pe timp de post, să dea bătrânul peste atare vas întinat cu mâncare de dulce?… Să-l fi văzut şi auzit atunci: „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri… că spurcaţi pe om cu vasele voastre… Nu mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi”…
Şi, de ciudă, bătrânul se repezea hăt la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia” suduind pe muieri şi înghiţind la rachie (asta nu mai era spurcată!).
Adică făcea şi el exact ceea ce se vede în chipul de alături: pentru un mic „şoarece”, fugea… în gura leului. Vedea „spurcarea” numai în mâncare, dar n-o vedea şi în sudalmă şi cârciumă.
Asta e ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori şi în atâtea feluri şi în viaţa creştinilor de azi. Sunt şi azi atâţia creştini care păzesc litera dar omoară duhul. Strecoară ţânţarul, dar trec cămila.

Vlad Gheorghiu

Inmorm Parintele 1E din nou 12 februarie. Al 80-lea 12 februarie…
E zi sfântă pentru Oastea Domnului…
În această zi pleca spre ceruri acum 80 de ani cel care a plătit chiar şi cu hainele de pe dânsul grija de a nu pătrunde oficializarea și statutele în Lucrarea Oastei.
Cu câtă ură l-au dezbrăcat de veşmintele preoţeşti plătiţii unui sistem bolnav, chiar în sicriu fiind deja, când pornea pe ultimul său drum de pe lumea aceasta! Nici clopotului nu i-a fost dat voie să bată până nu aveau să-i sfâşie haina lui cea dragă… până n-a fost lăsat doar în straiele albe de sub haina sa ruptă şi scoasă de pe dânsul fâşie cu fâşie… „Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei“, mărturiseşte fratele Traian Dorz în Istoria unei jertfe, vol II.
Cu câtă umilinţă a plătit el paza Oastei…
Şi cu câtă uşurinţă şi obrăznicie e vândută astăzi exact aceluiaşi sistem. Exact cum vedea peste ani Părintele Iosif că va fi: | Continuare »

O lecţie biblică: cu Daniil în groapa leilor – Ceva din istoria lui Daniil din Biblie

Daniil era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. «În el era un duh înalt» (Dan. 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească – de totdeauna – nu puteau suferi acest lucru.
Ceilalţi dregători îl urau pe Daniil şi «căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic» decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor.
Dar Domnul S-a pogorât şi în groapă cu dreptul Daniil. «Îngerul Său a închis gura leilor şi nu i-au făcut nici un rău lui Daniil», pentru că «Daniil era nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi avusese încredere în El» (Daniil cap. 6).
Daniil în groapa leilor!… Iată o istorie care trăieşte aievea şi azi, în atâtea şi atâtea forme. Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească vrea să-i ia viaţa, vrea să-i ia numele, cinstea, zestrea morală ce-o are (căci a-i lua cuiva această zestre morală e tot atât ca şi când i-ai tăia capul de zece ori). Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească îl aruncă în groapă, în gura leilor.
…Şi, iaca aşa, m-am trezit şi eu deodată aruncat în groapa leilor.
Şi m-am îngrozit. Şi am strigat îngrozit: Iisuse Doamne, nu mă lăsa… mă sfâşie leii…
Şi Duhul Domnului mi-a răspuns ca întotdeauna:
– Nu te teme, stai liniştit!
– Dar, o Doamne, cum pot eu să stau liniştit în mijlocul leilor? | Continuare »

MAI SUNTEM PĂRTAŞI CU PĂRINTELE IOSIF?

de AVAELIAS

Prilejul comemorării celor 80 de ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui Iosif trebuie să reprezinte, pentru inimile noastre, nu doar un prilej de „aducere aminte” (Evr 13, 7), nu numai prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui nostru duhovnicesc, ci şi părtăşie în duh, în comuniune, în învăţătură, în simţire, în luptă, în statornicia credinţei, în dragostea dintâi. Într-un cuvânt, nu este suficientă prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui în postura de epigoni, nevrednici de a ne ridica şi păşi pe urmele celui ce a sunat din trâmbiţă şi ne-a şi îndemnat să rămânem statornici în credinţă şi să nu dăm înapoi, indiferent ce fel de pericole şi duhuri ar veni peste noi.
A vorbi despre părtăşia cu Părintele Iosif fără o cunoaştere şi însuşire a mesajului evanghelic transmis de el, fără a păstra o rigurozitate în învăţătură, în duh şi în formă, chiar şi în terminologia sa, ar însemna o impostură, ar fi doar o părtăşie de paradă, în care ne lăudăm cu îndeplinirea formală a acestei datorii de conştiinţă, a prezenţei noastre lângă mormânt.
O privire atentă surprinde flagrant starea noastră de „fii rătăcitori”, care am plecat de mult din „Casa Oastei” celei adevărate, am părăsit Duhul, Învăţătura şi Dragostea Dintâi şi ne-am concentrat doar pe „partea de moştenire”, o moştenire primită fără nici un efort şi fără nici un merit; „alţii s-au ostenit, iar noi am intrat în munca lor”, dovedind iresponsabilitate şi nevrednicie, prin risipirea acestei moşteniri… în locuri nepermise, în stări nepermise şi în drumuri care nu duc nicăieri, ci doar la pierzare. | Continuare »

VRAJMAȘI DIN STELE

Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 12 / 19 martie 1933, p. 3

În anumite ramuri, nu vedem vrajmasii unde sunt, dar îi vedem si-i hartuim pe cei care nu sunt.
În tara noastra, a rasarit un preot care a dat la iveala un asezamânt de o frumoasa noutate. E preotul Iosif Trifa de peste munti, care a înfiintat o tabara de vietuire si de lucrare crestineasca zisa Oastea Domnului.
Tinta cea dintâi a acestei noi închegari a fost de a stârpi betia. Deoarece betia însa nu se poate desfiinta prin mijloacele obisnuite, precum: sfaturi, sperieturi medicale, ci numai prin fiorii credintei, preotul Trifa si-a luat calea aceasta.
Azi asezamântul sau traieste de 10 ani si a avut un spor negândit. El este si o dovada despre puterea de viata din sânul Bisericii noastre, ca ea a fost în stare sa influenteze mii de oameni din grosul norodului (are 60.000 de membri) pentru treburile credintei.
În fiecare saptamâna vezi cum alte si alte suflete se încalzesc si se îndruma spre o viata noua prin aceasta vestire a credintei. Ziarele acestui asezamânt (caci are doua foi: «Lumina Satelor» si «Oastea Domnului» în fiecare saptamâna) vestesc astfel de fapte.
Acum ce sa vezi? În loc sa te astepti ca preotii sa sara de bucurie ca în sânul Bisericii lor a rasarit o astfel de putere, ca miilor de oameni li se lumineaza mintile si inimile, ca ei sunt o biciuitoare dovada împotriva balelor argetoianiste despre puterea credintei si ca Biserica este aducatoare de sanatate si de îndreptare a sufletelor, nu de superstitii, cum spun balosii, – o multime de preoti s-au napustit asupra acestei Osti a Domnului, ca ar fi o buruiana otravita în sânul Bisericii noastre, ca ea este navalirea protestantismului peste noi, ca este înstrainarea noastra de la vechile datini ale Bisericii, ca partasii Ostii Domnului au o calcatura care nu mai este cea cu care sunt deprinsi preotii nostri. | Continuare »

80 de ani de la ultima seară a Părintelui Iosif

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II

De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe pat lângă părintele, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc… Începu să se întunece. Era februarie, dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:
– Ce faci?
– Cum vă mai simţiţi, părinte? – întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
– Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!…
Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:
– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
– De acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:
– Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…
– De ce spuneţi asta, părinte?
– Dă-mi puţin paharul cu ceai!… Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…
Glasul îi era profund profetic.
– Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei… Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început. | Continuare »

Un alt înaintaș se duce…

Vlad Gheorghiu

Iată, poate nu întâmplător, sora Florica, fiica fratelui Traian, pleacă spre ceruri exact la 80 de ani de la plecarea pe acelaşi drum a Părintelui Iosif.

Soră Florica…
Să nu-i spui nici părintelui Iosif, nici fratelui Traian, pe ce drum a ajuns astăzi Lucrarea Oastei…
Să nu le spui ce nevrednici suntem, cum s-au spart toate gardurile Lucrării şi oricine trece pe cale crede că are şi dreptul să rupă din ea. Şi orice sălbăticiune intră prin spărturile ei, face ce stricăciuni îi place. Şi ce moale şi gustoasă era iarba în grădina bine gospodărită a Oastea când s-au dus ei Acasă. Tuturor le-a plăcut să intre şi să rupă din ea. Dar nu s-a găsit nimeni să-i repare gardurile sparte!
Să nu le spui că fiecare face din Oastea Domnului ce vrea.
Să nu le spui că azi nu mai e nici Tipografie, nici Editură, să nu le spui că… poate nici Oastea pe care au lăsat-o ei nu mai e… Azi e o altă oaste, din alte fântâni se-adapă…
Dar tu să nu le spui, să nu-i întristezi, să nu-i superi…Poate că lacrimile noastre, poate că rugăciunile noastre Îl vor îndupleca pe Dumnezeu, precum oarecând Moise. Şi iarăşi ne vom ridica. Şi iarşi Îi vom fi vrednici.
Şi abia apoi să le spui prin ce vremuri crunte am trecut, ce grea ne-a fost crucea, ce amare ocările şi învinuirile ce le purtăm, ce singuri am rămas, ce pustie e Oastea, ce reci şi lipsite de har ne sunt adunările, ce triste stările, ce însingurate cărările, ce zdrenţuite steagurile, ce uscate florile…
Când vei ajunge acolo, spune-le doar că noi, cei oropsiţi, şi loviţi, şi alungaţi şi lepădaţi, i-am iubit din toată fiinţa noastră, că nu-i vom uita niciodată nici pe ei, nici drumul pe care ni l-au lăsat. Şi-i vom urma…
Şi că luptăm, luptăm să ducem mai departe măcar Oastea cea mică…
Cu orice preţ vom face asta! Cu orice preţ… Așa să ne-ajute Dumnezeu!
Fie-ţi zborul lin ca de ciocârlie, soră Florica, şi ţărâna uşoară, şi veşnicia dulce lângă-ai tăi şi lângă-ai noştri…
Mergi cu Domnul şi la Domnul, soră Florica!

…nou fel de privegheri şi parastase cu totul în duhul creştin

Privegherile la morţi ale fraţilor sunt totdeauna ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu… Dar aceste patru nopţi şi zile – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a început în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu o deosebită cutremurare a sufletului nostru.
O, în ce chip păgânesc se desfăşurau înainte de Oastea Domnului privegherile şi chiar înmormântările morţilor în poporul nostru!… Pe lângă băuturile îmbătătoare şi jocul de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se auzeau şi se vedeau, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi gesturi, şi fapte. Parcă anume le scornise diavolul, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa noastră şi în faţa morţii omului. Mai toţi cei care erau înainte-vreme la acele privegheri râdeau şi petreceau ca păgânii, tocmai în locul şi în timpul când ar fi trebuit să se roage şi să plângă cu cei care stăteau în casa aceea de jale şi durere… şi nimeni până la Părintele Iosif nu se îngrozise şi nu se ridicase ca să poată opri aceste nelegiuiri. Nimeni până la acest sfânt care zace aici în acest sicriu n-a putut opri şi schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră. | Continuare »

FIICA (1)

FIICA (1)

Traian Dorz

În asprimea vorbei: gândul înţelept,
în privirea clară: duh cinstit şi drept,
în umblarea aspră: calea vieţii grea,
în tristeţea frunţii: sfâşierea mea.

Ochii – rana tainei prea adânci şi vii,
faţa – oglindirea umbrei timpurii,
dragostea tânjită – zid cu poartă grea,
umbrele tăcerii – moştenirea mea.

Primă bucurie, pentru tine-nchin
Cerului Speranţei ultimul suspin!

MĂRTURISIRE

Ovidiu Rus, Sibiu, la 8 febr. 2018

Prin Decizia nr. 8, din 1 februarie 2018, emisă de SC Tipografia Oastea Domnului SRL şi semnată de administratorul Pr. Iosif Toma, începând cu data de 2 martie 2018, am fost concediat din postul de angajat al acestei firme. Decizia amintită spune explicit că această concediere s-a făcut „în urma analizei activităţii” mele pe care am desfăşurat-o neîntrerupt la această instituţie, din septembrie 1994.
De asemenea, prin Dispoziţia nr. 11 din 6 februarie 2018, semnată de acelaşi Pr. Iosif Toma, începând cu data de 8 februarie 2018, mi se suspendă dreptul de a locui la „sediul Casei Centrale a Oastei Domnului Sibiu”, unde am avut domiciliul de la data angajării mele în cadrul Asociaţiei Oastea Domnului.
În această situaţie, mă simt dator faţă de frăţietatea Oastei de astăzi şi de mâine cu o scurtă mărturisire a convingerilor mele referitoare atât la Oastea Domnului, cât şi la Biserica Ortodoxă. Această convingere mi s-a format şi din ceea ce am putut cunoaşte din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât mai ales din jalonarea căii spre mântuire pe care ne-au făcut-o înaintaşii Oastei Domnului prin viaţa şi scrierile lor. Din aceste scrieri, voi reda ca exemplu câteva texte ce se găsesc în lucrarea fratelui Traian Dorz intitulată Zile şi adevăruri istorice (ed. 2010):
„Părintele Iosif a spus: «Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…»” (pag. 107) | Continuare »

CINSTIREA PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

Fr. Ștefan Postică

„Poporul acesta Mă cinstește cu gura și buzele…” (Isaia 29,13)

Fiindcă se apropie neuitatul 12 februarie, este firesc ca atenția noastră să fie îndreptată spre persoana și lucrarea Părintelui Iosif. Când privim cât de neputincioși suntem noi, nu putem să nu ne umplem de admirație și prețuire față de uriașa și desăvârșita lucrare a omului lui Dumnezeu. De aceea este ceva normal ca, în jurul acestei date, vorbitorii, scriitorii, declamatorii, cântăreții să își manifeste aceste sentimente.
Mi-am pus însă întrebarea: în ce măsură Părintele este mulțumit de aceste manifestări? Pe când era în viață, totdeauna el a căutat să se pună în umbră, totdeauna a arătat că el nu este decât un vas „umil și slab” de care Domnul S-a folosit. Dacă frații îl așteptau pe el și veneau pentru el, nici nu se mai ducea la adunare. „Învățați-vă să vă încredeți în Domnul, nu în om”, era învățătura pe care o repeta cu consecvență. Părintele a fost omul căruia i se umplea inima de bucurie nu când era el lăudat, ci când îi vedea pe frați „crescând văzând cu ochii”; când bețivul, fumătorul, suduitorul se opreau din căile pierzării și începeau o viață nouă cu Domnul. Lucrul la care el visa era o țărănime nouă, o tinerime nouă, o Românie nouă în care frații să se unească să scoată bolovanul păcatului din ea, cum arată una din cunoscutele imagini care apar în cărțile Oastei. Chiar și pe patul morții sale, pe el îl preocupa viitorul Lucrării Domnului…
Păcatul, aceasta era marea problemă; și împotriva păcatului s-a ridicat cu toată ființa sa uriașul „pitic” de la Sibiu. | Continuare »

COMPROMISUL ŞI CONŞTIINŢA

Fr. Ştefan Postică

Într-una din istorioarele sale, Părintele Iosif descrie cearta dintre doi vecini care îşi disputau un metru de teren. Când este pus să jure că nu a mutat hatul, unul dintre cei doi, după ce se gândeşte o clipă, jură. Şi, spune Părintele, pentru o palmă de pământ, şi-a pierdut sufletul, fiindcă a jurat mincinos.
O faptă destul de des întâlnită, banală, mai ales între contemporanii noştri, obişnuiţi cu minciunile şi compromisurile de toate felurile. Şi totuşi, ca mai toate istorioarele Părintelui, această istorioară este purtătoare a unui mare şi adânc adevăr. O clipă poate fi capitală şi poate schimba destinul veşnic al unui om. Un compromis poate fi răscrucea de la care viaţa unui om se poate schimba pentru totdeauna. În acea clipă de gândire, omul cu pricina şi-a ignorat conştiinţa care îl înştiinţa să nu jure mincinos.
În tâlcuirea la Evanghelia lui Zacheu, Părintele Iosif vorbeşte despre acest glas al conştiinţei, spunând: „Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor” (Tâlcuirea Evangheliilor, 2000, p. 29).
Cred că aceasta este şi una dintre caracteristicile fraţilor dintâi: nu îşi călcau pe conştiinţă. Părintele lor sufletesc îi înştiinţase: „Nu-i ascultaţi pe cei care spun: «Ce să facem? Aşa este în lume: ici-colo mai trebuie şi să minţi, ici-colo mai trebuie şi să furi…»”. | Continuare »

DESPRE OASTEA CEA MICĂ

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.
| Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Fiul-cel-pierdut-30Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n‑avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ce­resc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cle­veland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Bana­tului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, în­tr‑un ziar românesc din America. | Continuare »

intoarcerea-fiului-risipitor2Copil eram cândva – şi-n mine
păcatul nu era pătruns,
în taina inimii senine
nimic n-aveam atunci ascuns.

Îmi dam şi pâinea de la gură,
cu milă, celor mai sărmani
şi mă rugam cu-aşa căldură
pentru prieteni şi duşmani!

A lumii multe patimi rele
pe calea lor nu m-au fost dus,
comoara inimioarei mele
era atunci numa-n Iisus.

Dar mai târziu, când căi străine
m-au înşelat şi m-au atras,
am ars tot ce-a fost bun în mine
şi numai plânsul mi-a rămas. | Continuare »

Şedeam jos şi plângeam

Traian Dorz, HRISTOS – COMOARA PSALMILOR

Psalmul 137, v. 1

Nu este niciodată o mai potrivită stare pentru noi când am păcătuit, călcând voia lui Dumnezeu, decât să şedem jos, în pocăinţă, în amare păreri de rău, în zbuciumată recunoaştere a căderii noastre – şi să plângem, ca nişte vinovaţi.
Şi nu este niciodată o mai fericită stare pentru noi când Dumnezeu ne-a făcut bine…, când ne-a primit iarăşi, când ne-a învrednicit iarăşi de un nou har al bunătăţii Sale, decât să şedem în genunchi şi să plângem.
Când El ne-a dat o nouă binecuvântare a întâlnirii frăţeşti şi o nouă înfăţişare înaintea Lui, şi o nouă petrecere în Casa Lui – nu-i o mai potrivită stare pentru noi decât să şedem jos în genunchi, în smerenie recunoscătoare, şi să plângem, mul-ţumindu-I pentru toate binefacerile şi binecuvântările Lui.

Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit femeia cea păcătoasă vestea iertării cea mântuitoare a păca-telor ei celor multe (Luca 7, 47).
Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit Maria vestea cea dulce că aceasta este partea cea bună care nu se va mai lua de la dânsa… (Luca 10, 39-42).
Şezând şi plângând la picioarele lui Iisus a primit Maria făgăduinţa învierii fratelui ei (Ioan 11, 32), pe care îl iubea atât de mult!…
Şezând jos la picioarele Crucii Lui a primit ucenicul Său cel iubit o Mamă… şi tot acolo la picioarele Crucii şi Mama Sa cea îndurerată şi-a primit un alt fiu iubit (Ioan 19, 25-27)… | Continuare »

Întoarcere

Traian DORZ, din Cântări Îndepărtate

Fiul-cel-pierdut-10De sus, de pe ’nălţimea Crucii,
Iisus, Dumnezeiescul Miel,
ne cheamă ne-ncetat să-ntoarcem
în Sus, spre El,
în Sus, la El.

Şi voi, de vreţi s-aveţi viaţa,
să-ntoarceţi pân’ la Cruce sus,
să-ntoarceţi pe deplin,
să-ntoarceţi pân’ la Iisus,
pân’ la Iisus!

Voi, care spre-adâncimea morţii
atât de greu v-aţi prăbuşit,
voi, care-aţi mers pe căi pierdute
şi conştiinţa v-aţi robit,

Voi, toţi cei ce-aţi întors din lume
lăsând păcatul de-orice fel,
dar n-aţi ajuns pân’ la adânca
şi sfânta contopire-n El,

Întoarceţi la Hristos,
întoarceţi,
s-ajungeţi Chipul Său curat!
Să fiţi în El deplin…
…Aceasta-i
întoarcerea cu-adevărat!

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

TDorz1Trei versete încep în cuvântul acestui sfânt apostol cu aceste două cuvinte de cutremurătoare întrebare, fiecare având în vedere un alt adevăr.
Versetul 15, versetul 16 şi versetul 19.
În acest verset de care vorbim acum, întrebarea aceasta nu este de fapt o întrebare, ci o aducere-aminte, şi chiar mai mult, este o învinuire. Corintenii, cei cărora le erau adresate aceste întrebări, ştiau ei bine că trupurile noastre sunt nişte mădulare ale lui Hristos. Fiindcă Sfântul lor Apostol şi părintele lor sufletesc le mărturisise şi le adeverise aceste lucruri, cum spune el: zi şi noapte, ani de zile, cu lacrimi, fiecăruia dintre ei (Fapte 20, 31). Numai că şarpele care o amăgise pe Eva cu şiretlicul lui le stricase şi gândul multora dintre ei de la curăţia şi dragostea faţă de Hristos, după cum le scria el cu teamă şi cu durere (II Cor 11, 3).
Cu câtă bucurie îl primiseră corintenii cândva pe Sfântul trimis la ei, care le propovăduise lor pentru prima dată cuvântul mântuirii, prin care fuseseră născuţi din nou, curăţiţi şi sfinţiţi pentru Hristos! Ce frumos umblaseră ei o vreme pe această cale strălucită, când părintele lor, Pavel, le spunea fericit: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele… Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat… Iar, ceva mai târziu, doar cu câtva timp, cum a lucrat acolo şarpele şi ce prăpăd a făcut în mulţi dintre ei! Aproape că nu este nici un păcat de care să nu-i învinuiască părintele lor cu ruşine şi cu durere. | Continuare »

„MĂ VEŢI LĂSA SINGUR (In 16, 32); DAR NU SUNT SINGUR, CĂCI TATĂL ESTE CU MINE”

„Nu vă voi lăsa orfani” (In 14, 18); „Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20)

Este în taina Golgotei şi această durere. Singurătatea. Părăsirea.
Domnul Iisus a suferit singur. Fără mângâierea vreunuia din prietenii Săi, în mijlocul unei lumi întregi care I-a stat împotrivă.
…Ce durere!… Dar Domnul a mers înainte până la moartea pe cruce, îndrăznind să calce pe acest drum neumblat, în faţa privirii Tatălui Său.
Căci deşi era părăsit şi singur, nu era totuşi singur. „Căci Tatăl este cu Mine.”
Dar prin viaţa Sa, prin suferinţele şi moartea de pe cruce, El ne-a arătat şi nouă că, pentru a dobândi mântuirea, trebuie să păşim pe urmele Lui” (I Ptr 2, 21).
„În lume veţi avea necazuri” (In 16, 23)… „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu… Veţi fi daţi la chin şi la moarte” (Mt 24, 9). Toate aceste cuvinte care „nu vor trece” (Mt 24, 35) – şi altele – sunt dovada că drumul mântuirii e unul singur: acela care trece prin Golgota…
Cine ar putea să îndure oare durerile acestui drum, dacă n-ar privi la Cel răstignit?… E un drum atât de greu, dar pe pietrele căruia scrie cu sânge: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). Ceea ce spune şi Apostolul Pavel în Evrei 12, 3.
Dar, pe lângă însângerarea în lupta cu păcatul şi cu lumea, poţi avea bucuria să fii în tovărăşia fraţilor în această durere şi să suferi îm¬preună cu ei (I Ptr). Durerea e parcă mai uşoară în tovărăşie. | Continuare »

„TOŢI ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI LOC“ (Fapte 2, 1)

Deoarece la articolul ASCULTARE? CATEGORIC, DA! Dar de cine? a apărut un comentariu semnat avvanatanael, care spune bine ce spune, dar care nu are suport real al afirmaţiei, voi răspunde cu ajutorul Domnului, încercând să explic de ce nu este real.
Comentariu este următorul:
„Si eu subscriu la acest material, dar aş dori ca toţi cei ce trag aceste semnale de alarmă, să fie prezenţi şi cu trupul la marile adunări ale Oastei Domnului, indeosebi la mormintele înaintaşilor noştri, stând unii lângă alţii şi împreună, în rugăciune şi răbdare. Cred că în felul acesta Domnul se va lupta pentru ai Lui. Bine ar fi să venim toţi. DAR TOŢI… Şi cei cu păcate multe şi cei cu păcate mici, şi cei drepţi şi cei mai puţin drepţi, toţi în smerenie faţă de Dumnezeu şi sinceritate unii faţă de ceilalţi. În felul acesta, lucrurile s-ar rezolva. E nevoie de multă, imens de multă dragoste şi răbdare pentru ca „orice vale să se umple şi orice deal să se plece” şi cu timpul lucruriile vor reintra pe făgaşul sănătos. La roata de la bicicletă jumătate de spiţe trag dreapta, iar celelaltă jumate stânga, dar cercul roţii rămâne centrat, merge drept. Cred că doar împreună, cu toţi fiii ei atât de risipiţi, Oastea Domnului poate merge biruitor înainte. Deşi unii au mai multă dreptate decât ceilalţi, TOTUŞI toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de SLAVA lui DUMNEZEU. Dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimicii din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂŢĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINŢI. DOAMNE AJUTĂ! Până atunci TOŢI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAŞI LOC ŞI ACELAŞI DUH!“
Şi eu subscriu la articolul mai sus numit, chiar şi la comentariu (la modul idealist) cu toată fiinţa mea şi tocmai această subscriere îmi cere să răspund fratelui avvanatanael.
Cu ce i-ar ajuta pe unii să vadă mai uşor adevărul nimicirii Oastei Domnului prezenţa cu trupul la adunările mari ale Oastei a celor trei fraţi semnatari? S-ar trezi cineva mai repede? | Continuare »

PLANIFICARE LA OASTEA DOMNULUI?  SAU HAOS PLANIFICAT? (SCAPĂ CINE POATE!)

Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Prov. 16, 1).

Răsfoind colecţia foii «Iisus Biruitorul», nu mică mi-a fost surprinderea să constat că: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu e nou sub soare” (Ecl. 1, 9), ajungând să-i dau mare dreptate lui Solomon, citind un editorial publicat în «Iisus Biruitorul» nr. 11 (727) / 8-14 martie 2010, în care se vorbeşte amplu despre Istoria Bisericii primare, despre începuturile activităţii misionare, dându-se exemplu Biserica din Antiohia, ce reprezintă un model de urmat, de bună seamă şi pentru noi, cei de astăzi.
Citind mai departe articolul, mi s-a făcut lumină, reflectând la tematica planificată a adunărilor de la Bacău din 27. 12. 2017 şi de la Comăneşti din 02. 01. 2018, adunări în care au apărut ca un fir roşu aceleaşi idei lansate în urmă cu 7 ani, idei gândite şi, iată, realizate pas cu pas, legate de misiune şi contramisiune, trimitere şi împuternicire.
Articolul cu pricina reprezintă un Apel-program care, dacă de şapte ani de zile a trecut mai neobservat, iată că acum este pus în aplicare pe faţă. După ce distinsul autor vorbeşte despre începuturile Oastei, despre afirmarea ei în faţa publicului astfel încât a trebuit să se ţină cont de Oaste, acesta arată că frumoasele realizări ale Oastei au fost împiedicate să se desăvârşească tocmai datorita unei contramisiuni: „Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură, se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie”. | Continuare »

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 28-29 / 7-14 iulie 1940, p. 1

Războaie. – Foamete. – Cutremure de pământ. – Potopuri de ape, toate strigă pe noi să ne întoarcem la Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne arată că întotdeauna când oamenii au părăsit calea Domnului şi frica de Cel Atotputernic, abătându-se pe căile păcatului şi nelegiuirii, au secerat roadele faptele lor, căzând sub pedeapsa me¬ritată de umbletele lor. Citiţi cartea Plân¬gerile lui Ieremia şi veţi vedea starea în care ajunge un popor iubit de Domnul din pricină că s-a depărtat de El şi a nesocotit legile Lui.
Dacă astăzi, când atâtea necazuri s-au abătut asupra oamenilor şi bătăile nu mai încetează, am privi în sus şi ne-am pocăi de faptele noastre, rugându-ne din toată inima Aceluia pe care L-am jignit, poate ni s-ar da şi nouă milă ca celor din Ninive.
Dar se pare că oamenii de ani nu vor să facă acest lucru. Ei nu vor să se pocăiască şi să se lase de răutăţi, de aceea mâna Domnului stă tot întinsă împotrivă, ca să le facă rău, nu bine.
Cuvântul Domnului cheamă pe orice om la pocăinţă. El ne iubeşte, de aceea, ca un părinte, ne ceartă, ca să ne întoarcem la căile vieţii şi să nu pierim în păcate.
Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer, zicând: Am păcătuit, am fost îndărătnici şi nu ne-ai iertat… Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! (Plg 3, 40-42; 5, 21).
Da, să ne întoarcem şi El va avea milă de noi. Suflete drag, întoarce-te, vino la Domnul, căci pe cine vine la El nu-L va izgonii afară.

p_vames2Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de ruşine,
buzele ce-au încă vorbe nesfinţite…

Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg cureaua
încălţării Tale când îmi vii în casă;
peste-a’ Tale glezne albe cum e neaua,
lacrimile mele urme negre lasă.

Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare,
c-am deschis ispitei inima curată…
Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare,
dar ea nu-şi mai iartă vina niciodată.

Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere,
c-am lăsat în alţii lacrimă şi rane;
buzele iubirii le-am udat cu fiere,
mâinilor blândeţii le-am bătut piroane.

Doamne, nu sunt vrednic… dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrăneşti cu jale
şi m-adăpi cu lacrimi pentru clipa-n care
vor culege îngeri rodul trudei Tale…

Traian Dorz