CASA

CASA

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

„CĂCI FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC” (In 15, 5)

Ioan  MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1

Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China. | Continuare »

Slăvită fii, Lumină
ivită fericit
spre ochii care-n vină
şi-n noapte-au rătăcit!…

Slăvit fii Tu, Iisus,
Ce-n suflet ne-ai adus
lumina cea de Sus,
– Slăvit fii Tu, Iisus!

Slăvită fii, Puterea
luminii, Ce-ai deschis
viaţa şi-nvierea
din veşnicul abis!

Slăvită fii, Izbânda
luminii, Ce-ai înfrânt
blestemul şi osânda
atâtui greu mormânt!

Slăvită fii, Iubirea
luminii, Care-ai pus
pe toate strălucirea
sărutului de Sus! | Continuare »

Vindecarea-orbului-16Traian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Ce târziu am început să trăiesc, Iisuse, –
timpul meu spre Nevăzut ce curând se duse!

Ce târziu mi s-au deschis ochii spre viaţă,
– azi mi-e totul ca un vis învelit în ceaţă.

Ce târziu am auzit despre Calea Vie,
ce-n zadar mi-am risipit viaţa mea pustie!

Ce târziu ajung să-mi pun spre câştig dinarii,
câţi i-am risipit nebun una cu tâlharii!

Ce târziu văd eu, Iisus, ce-am pierdut întruna
şi ce multe mi s-au dus azi, pe totdeauna!

O, ce har că azi Te-ascult şi că vin la Tine
– dar de-aş fi venit de mut cât era mai bine!

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi desăvârşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeala din grădina Edenului, întunericul s‑a amestecat cu lumina, binele cu răul – şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul; un fioros întuneric sufletesc.
Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Dom­nul Iisus a venit în lume ca un al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un „soare al dreptăţii“, ca o „lumină a cunoştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şi întuneric“ (Lc. 1, 79).
O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa luminii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoştinţei şi lumina vieţii.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rosturile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieţii.
Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pentru noi. | Continuare »

„Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”

Pr. Vasile Ouatu la adunare a Oastei Domnului în comuna Potlogi, judeţul Dâmboviţa

… Este la rând tocmai evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era Păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-L însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc deodată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. Eu vin la Tine cu toată încredinţarea şi Te rog, dă-mi vederea”. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 31-a după Rusalii (a Orbului din Ierihon)

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu. (I Timotei 1, 15)

Oamenii toţi s-au născut ca să fie liberi. Nimeni să nu apese pe nimeni. Nici unul să nu robească pe nici unul, ci fiecare să respecte libertatea fiecăruia. Căci toţi ne naştem la fel şi toţi murim la fel.
Dar în veacurile întunecate ale omenirii, cei vinovaţi au năvălit asupra celor nevinovaţi. Şi cei mai tari s-au năpustit asupra celor mai slabi, jefuindu-i, chinuindu-i şi robindu-i. Pentru a le munci lor, pentru a-i îmbogăţi pe ei sau pentru a se distra, chinuindu-i, cum se făcea prin circurile romane sau prin casele şi moşiile proprietarilor de sclavi.

America de Nord a fost multă vreme locul unde au fost luaţi şi duşi robi mari mulţimi de oameni nevinovaţi. Şi unde, mulţi ani, aceşti oameni ţinuţi în robie au fost vânduţi, chinuiţi şi, adeseori, omorâţi în muncă şi în bătaie, mai rău decât animalele.
Dar S-a îndurat Dumnezeu şi a venit o vreme când robia acestor oameni s-a sfârşit.
A venit un om al lui Dumnezeu, care a adus legea slobozeniei pentru toţi cei ce zăcuseră vremi îndelungate în robia tiranică şi ucigaşă.
Când a venit această lege, toţi robii au fost eliberaţi…
O, ce mare bucurie a fost atunci când lanţurile robiei au fost rupte, iar cei ce zăcuseră în ele strigau liberi, cântând şi plângând de bucurie. | Continuare »

Între mărinimia fără margini a Domnului şi micimea noastră de suflet

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica vindecării celor zece leproşi – fragment

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.
„În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care putrezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? | Continuare »

SĂ NU MĂ ROG

SĂ NU MĂ ROG

Să nu mă rog pentru scăpare,
Iisuse,-n faţa celui rău,
ci pentru sfânt curaj – să apăr
lumina şi-Adevărul Tău.

Să nu privesc către-nceputul
de norii-ameninţării plin,
ci pururi să privesc sfârşitul
promis de-al Tău Cuvânt divin.

Chiar de-aş rămâne doar eu singur,
să îndrăznesc cum am fi mii,
mărturisind statornicia
unei cereşti credincioşii.

Chiar dac-ar fi vrăjmaşii sute,
să-i văd, în faţa Ta, nimic,
ca Adevărul, niciodată,
nici să-L trădez, nici să-L dezic.

Cutremură-mi şi rugăciunea,
şi locul unde-atunci voi sta,
să fiu încredinţat în totul
de harul şi prezenţa Ta.

Cu pacea-ncrederii depline
privind în ochi vrăjmaşii mei,
să văd cum Tu, Acel din mine,
l-ai biruit pe-acel din ei.

Traian DORZ

ÎNCĂ O DATĂ PĂŢANIA CELUI CARE A FURAT CALENDARUL DE PERETE

Cititorii acestei gazete îşi aduc aminte despre păţania unui creştin care anul trecut, pe la Crăciun, furase Calendarul de părete din gazeta unui abonat. Nu i-a fost însă de bine această furătură, căci în curând ne-a trimis calendarul înapoi, împreună cu următoarea mult grăitoare scrisoare: „D-le Redactor! Păcatele mele ori, mai bine-zis, diavolul m-a pus să fur un calendar de perete din gazeta unui abonat la «Lumina Satelor». Multă mustrare sufletească am avut pentru acest lucru, că, de câte ori mă uitam pe perete la chipul Domnului Hristos din calendar, mi se părea că Domnul Hristos, în loc să mă binecuvânteze, mă mustra şi mă blestema pe mine şi toată casa mea. Am avut şi visuri grele şi o pagubă mare am avut, poate tot ca pedeapsă pentru acest calendar furat. Vi-l trimit înapoi şi vă rog să-mi iertaţi şi să mă ierte şi bunul Dumnezeu. Vă trimit 100 de lei ca un fel de pedeapsă pentru fapta mea cea rea. Faceţi cu ei ce veţi afla de bine: ori ci-i daţi la orfani, ori că veţi cinsti pe cineva cu foaia sau cu ceva cărţi de învăţături sufletească.

Un păcătos din jud. Arad”

În numărul 2 al gazetei din acest an, am fost publicat pe larg această întâmplare. Un iscusit şi un vestit desenator din Bucureşti şi prieten al gazetei noastre, dl. Pomescu Gilly, citind şi el această mişcătoare întâmplare, a luat pana în mână şi a desenat-o aşa cum se vede în chipul de alături. | Continuare »

Sf-Ioan-Botezatorul_6Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, acum, ca o încununare a sărbătorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne împărtăşeşte cuvânt negrăit de adânc. Şi orice cuvânt, când sufletul nostru smerit, dar luminat, încearcă adâncimile, e revelator. Dar, pentru că în fiecare duminică avem un asemenea cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii, din el să ne împărtăşim. Aşa cum e întotdeauna rânduiala sfântă a Bisericii, creştinul se împărtăşeşte întâi din cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei, şi apoi din Trupul şi Sângele Lui.

Acum, dar, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, căci “cuvântul Meu este duh şi viaţă”, zice Domnul, deci ascultând cuvântul şi taina cuvântului, duhul cuvântului, adevărul cuvântului, să luăm aminte. Ne vorbeşte Evanghelia, Vestea cea Bună: „Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.“ (Matei 4, 12-17).

Acest cuvânt final – “pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, ne stă cu o deosebită lumină şi putere inimii, că astăzi să încercăm a tâlcui din acest adânc al cuvântului dumnezeiesc. Nu înainte, însă, de a înfăţişa inimilor dumneavoastră tâlcul cuvintelor dintru începutul zicerii de astăzi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune că a auzit că Ioan a fost întemniţat. | Continuare »

Iubeşte, iubeşte, iubeşte şi rabdă de-ar fi şi să mori,
iubirea îţi creşte răbdarea şi-aceasta-i cât sute de sori.

Când pietre şi bulgări, şi bice spre tine se-abat vâlvătăi,
sărută-n tăcere şi mâna, şi umbra vrăjmaşilor tăi.

Când rănile-adânci par să-ţi strige alean şi aloe cerând,
răbdând, înfloreşte-ţi iubirea pe ceilalţi răniţi vindecând.

Şi rabdă şi-mbracă-n iubire întregul vieţii suspin,
noian de suspine s-acoperi în alţii, iubind pe deplin.

Când valuri de singurătate te-atrag înspre neguri afund,
tu rabdă şi cheamă Iubirea şi relele toate se-ascund.

Spre Domnul aruncă-ţi răbdarea, pe oameni de-a pururi iubind
că tot ce-ţi lipseşte pe lume nu capeţi decât dăruind.

Vlad Gheorghiu

EL A VENIT CA MARTOR… SĂ MĂRTURISEASCĂ DESPRE LUMINĂ

Traian Dorz, «Hristos – Dumnezeul nostru» cap. 7-8

„El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.“

Ioan Botezătorul n-a fost numai un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci a fost un martor!
Un martor al lui Dumnezeu înaintea oamenilor, adeverind drep­tatea şi bunătatea Lui.

În Ziua Judecăţii el va fi martorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor care n-au primit această mărturie trimisă prin el.
La fel au fost şi vor fi sfinţii apostoli, martori ai Martorului Celui Credincios şi Adevărat, adică ai lui Iisus Hristos (Apoc. 3, 14).
Şi la fel au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor toţi cei trimişi de Dumnezeu la oameni pentru a le mărturisi voia Lui, pentru a le aduce aminte de poruncile Sale, pentru a le întoarce inimile spre El.

Ei au primit solia cea grea a mărturiei lui Hristos, a mărtu­riei Luminii, a mărturiei că Iisus Hristos este Dumnezeu Adev­ărat, exteriorizat din Dumnezeu, nu creat, de o Fiinţă cu Tatăl, Unul şi Una cu El…
prin El s-au făcut toate, că pentru noi, oamenii, şi a noastră mântuire S-a pogorât din cer, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, ca om, S-a răstignit pentru mântuirea noastră, a oamenilor, pătimind şi fiind îngropat, dar a treia zi a înviat, după cum era profeţit în Sfintele Scripturi despre El. | Continuare »

CHIPUL TRIMISULUI CERESC

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la nunta de la Vălani – 20 mai 1978

Iubiţilor fraţi şi surori şi mult preţuiţi prieteni şi rude ce aţi venit în acest loc! În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune aşa, în Epistola către Evrei 10, 37: „Încă puţină vreme, foarte puţină, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Dar cel ce dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”.
În capitolul 13, Sfântul Pavel spune: „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci”… Deci aceia care s-au legat de El, aceia care s-au predat Domnului, aceia nu s-au înşelat nici în veacul acesta şi cu atât mai puţin în veacurile veşniciei.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, punând faţă în faţă pe Domnul Iisus şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, ne spune: „Au ce-aţi ieşit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi? Aceştia sunt în casele împăratului!…”
Suntem noi în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu că aici toţi suntem îmbrăcaţi în haine moi? Toţi suntem parcă împăraţi şi împărătese, toţi suntem parcă prinţi şi prinţese.
Cine ne-a ridicat pe noi aici? Cine ne-a dat nouă acest drept? Cine ne-a ajutat din toate punctele de vedere, şi trupeşte, şi sufleteşte? Cine? – decât El, Domnul Iisus!
„Pe cine aţi ieşit să vedeţi?… O trestie bătută de vânt?” Pe Ioan Botezătorul? Vreţi să-l vedeţi pe Ioan Botezătorul în mijlocul frăţiilor voastre? | Continuare »

Botezul_Domnului_016_02Traian DORZ

Tu-ai fi putut s-alegi, Iisuse,
dar n-ai ales – ci ai primit
cu mulţumire şi-ascultare
ce Tatăl Sfânt Ţi-a dăruit.

Ajută-mă să pot şi eu
să-I mulţumesc lui Dumnezeu,
în orice loc şi-n orice fel,
de tot ce-mi rânduieşte El.

Tu-ai fi putut s-alegi şi trupul
şi Mama care să le ai,
dar n-ai ales, ci cu iubire,
ce Tatăl Îţi dădea, primeai.

Tu-ai fi putut s-alegi alt leagăn
şi-alt loc pentru venirea Ta,
dar n-ai ales, ci cu răbdare
primeai ce Tatăl Ţi-arăta.

Tu-ai fi putut s-alegi şi fraţii
şi calea de mărturisit,
dar n-ai ales, ci-ai vrut pe-aceia
ce Tatăl Ţi i-a rânduit.

Tu-ai fi putut s-alegi, Iisuse,
oricând – şi tot ce-ai fi dorit,
dar n-ai ales, ştiind că Tatăl
alege cel mai potrivit.

Predică la Botezul Domnului

Sfantul Nicolae Velimirovici

„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea
căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. | Continuare »

ÎN VECI NOI N-AM VEDEA

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
– De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu vei putea altfel!

Noi n-am putea-ntâlni pe Tatăl,
căci nimenea nu L-a-ntâlnit
decât prin marea mijlocire
a Unicului Fiu Slăvit.

Noi n-am putea în veci pătrunde
în locul arzător şi Sfânt
de n-ar fi Crucea Lui prin care
primit-am drept şi crezământ.

Cine-ar putea vedea pe-Acela
ca mii de sori mai strălucit,
Izvorul Slavei şi Luminii,
– scăpând nears şi neorbit?

O, slavă Ţie-n veci, Iisuse,
Mijlocitorul căii noi,
că-n Tine noi suim spre Tatăl
şi-L întâlnim venind spre noi!

Mărire Ţie, Tatăl nostru
şi-Atotputernic Dumnezeu,
că ne-ai unit cu Tine-n harul
cel mai uşor şi cel mai greu!

Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

…încorporarea ereticilor în Biserică

din Mărturisirea de credința împotriva ecumenismului, făcuta de Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia, în anul 2009

… Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i privește și pocăința, așa încât să fie o adevărată unire și pace; unire cu adevărul și nu cu rătăcirea și cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, savârșit în afara Bisericii, fără întreita afundare și ridicare a celui ce se botează în apa sfintită printr-o rugaciune specială și de către un preot neortodox, nu este botez.
Sunt lipsiți de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor și ereziilor, și, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au cazut”.
Pentru aceasta este netemeinică și nesigură noua încercare a ecumenistilor de a impune conceptia că avem botez comun cu ereticii, și pe inexistența unitate baptismală să susțina unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul. Însa cineva intră în Biserica și devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul și unicul Botez savârșit de preoții care au Preoția Bisericii. (s.n.)

Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, pg. 99-100

LA BOTEZUL DOMNULUI

Prin darul Botezului din râul Iordan, Mântuitorul Hristos a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi naşterii din nou prin apa şi Duhul Botezului a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul Botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trei lucruri ne spune Evanghelia că s-au arătat la Botezul Domnului în Iordan.
Întâia dată s-a auzit glasul Domnului: „Tu eşti Fiul Meu iubit”… A două oară s-a deschis cerul; şi a treia oară s-a pogorât Duhul în chip de porumb.
Aceste trei lucruri şi arătări se petrec şi la Botezul nostru. Darul Botezului ne dă şi nouă puterea să „ne facem fii lui Dumnezeu” (In 1, 12). Darul Botezului pogoară apoi şi peste noi puterea Duhului Sfânt: „căci sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre (Gal 4, 6). Şi, în sfârşit, Botezul ne dă şi al treilea dar: ne deschide şi nouă cerul şi împărăţia lui Dumnezeu, precum zice Apostolul Pavel: „De suntem fii, suntem dar şi moşteni”, şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu (Rom 8, 17).
Iată deci ce dar mare şi sfânt ne-a lăsat nouă Botezul Domnului din râul Iordanului. Dar să luăm aminte. Darul ce ni l-a lăsat Iordanul cere şi datorii de la noi. Dacă darul Botezului ne-a făcut „fii lui Dumnezeu”, apoi trebuie să şi trăim şi să ne purtăm ca fii [ai] lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă. | Continuare »

SF. IOAN BOTEZĂTORUL ŞI „IONII” DE AZI

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.
Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.
Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.
Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor.
În special, vai ce batjocoră cumplită i se aduce Sfântului Ioan Botezătorul. Sf. Ioan a fost un adevărat sfânt al înfrânării. Biblia ne spune că încă din pântecele mamei sale a fost prorocit ca unul ce nu va bea nici vin, nici băuturi îmbătătoare (Lc 1, 15). A trăit o viaţă întreagă aplecat în rugăciune şi înfrânare, hrănindu-se cu acride şi miere sălbatică.
Iar „Ionii” de azi? Beau, chefuiesc şi păcătuiesc de „ziua” acestui nume sfânt. Precum aşa de bine spunea acest lucru ostaşul Domnului Mihail Şandru din Mehadia, jud. Caraş, în poezia „Onomastica Ionilor”: | Continuare »

2 ianuarie – pomenirea Sfântului Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă.

După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilarie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat. | Continuare »

Tăierea împrejur

… Lucrurile tainice cu privire la Botez vin încă de la Avraam; de acolo vine rădăcina credinţei creştine. Avraam era de 99 de ani când a fost chemat şi ales de Dumnezeu şi a făcut Dumnezeu legământ cu el prin tăierea împrejur. I s-a dat ca legământ tăierea împrejur. Apoi Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi ai casei lui. Îl avea pe Ismail de 13 ani şi la acea vârstă l-a tăiat împrejur. După un an de zile îl naşte pe Isaac. Dar înainte da a se naşte Isac, porunca era dată, căci Dumnezeu i a spus: „De astăzi înainte, orice copil de parte bărbătească ce nu va fi tăiat împrejur a opta zi să fie stârpit din popor, că a stricat legea”. Vedem aici o taină a lui Dumnezeu: tăierea împrejur începe cu cei maturi, dar apoi se aplică celor minori. Şi, începând de la Isaac, tot poporul ales s-a tăiat împrejur a opta zi. Toţi cei ce au rămas sub Legea lui Moise până astăzi se taie împrejur.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Eu sunt iudeu din iudei. În ceea ce priveşte Legea, fariseu; eu, care am fost tăiat împrejur a opta zi”. Şi eu îi întreb pe cei de alte credinţe:
– De unde a ştiut el, la opt zile, că a fost tăiat împrejur?
– Pentru că era în practica Legii, răspund ei.
– Da? Pe aceea o recunoşti! Dar că Botezul se practică de două mii de ani în Biserica creştină, pe asta nu mai vrei s-o mai recunoşti! Nu vedeţi că sunteţi chinuiţi de satana, măi oameni buni? Nu vedeţi unde v-a adus satana, să tăgăduiţi o taină aşa de mare, Taina Botezului?
Tăierea împrejur a început cu cei maturi şi continuă cu cei mici, cu nou-născuţii. Exact aşa e şi cu creştinismul. | Continuare »