b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a V-a după Rusalii

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.
Reiese iarăşi limpede şi din acest loc că atât mărturisirea cu gura, cât şi credinţa din inimă sunt amândouă nişte condiţii care trebuie neapărat îndeplinite. Nu numai într-o clipă, în clipa hotărârii şi a legământului cu Dumnezeu, la naşterea noastră din nou, ci sunt nişte îndatoriri care rămân tot aşa de trebuincioase şi de mari până la sfârşitul vieţii noastre. Până în cea din urmă clipă a trăirii noastre pe pământ. Pe tot drumul mântuirii noastre, până la dobândirea ei deplină de la sfârşitul alergării şi al luptei noastre din lumea asta.

Cu gura noastră trebuie să mărturisim… Să mărturisim şi nu să predicăm sau să facem vorbărie biblică sau confesionalistă. Trebuie să-L mărturisim pe Iisus ca Domnul nostru, ca Stăpânul vieţii noastre, Modelul nostru de trăire, Răscumpărătorul sufletului nostru, Vindecătorul şi Salvatorul, Care ne-a mântuit din moartea şi din osânda veşnică.
Mărturisirea este lucrarea unei încredinţări puternice, afirmarea convingătoare a unor lucruri şi minuni văzute, simţite şi trăite de noi înşine, în propria noastră fiinţă şi în propria noastră viaţă…

Dacă, într-adevăr, Hristos a devenit Domnul şi Stăpânul nostru, prin dreptul de răscumpărare pe care El l-a dobândit asupra noastră prin faptul că ne-a plătit cu Sângele Său,
şi dacă noi am crezut din inimă acest lucru şi l-am simţit în toată fiinţa noastră în mod binefăcător,
atunci, cu siguranţă, gura noastră nu va înceta niciodată a mărturisi cu toată tăria şi cu toată recunoştinţa ei acest lucru, oricui şi oricând.

| Continuare »

Dacă vrei să ştii ce-i mila – Traian DORZ

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii – Sfântul Nicolae Velimirovici

VENI-VA CLIPA CÂND… – Traian DORZ

Voi cei ce-aţi ascultat Cuvântul
din guri de sfinţi şi de martiri,
voi cei care-aţi crescut cu pâinea
unei cereşti împărtăşiri,
voi cei care-aţi avut apostoli
cu grai ceresc şi umblet greu
– voi veţi avea mai mult ca alţii
să daţi răspuns lui Dumnezeu!

Voi aţi văzut ca nimeni alţii
ce jertfe pentru voi s-au dat,
voi v-aţi hrănit c-o mană sfântă
cum nimeni alţii n-au gustat,
voi v-aţi suit pe-aşa Taboruri
cum nimeni alţii n-au ajuns
– de-aceea voi veţi da odată
lui Dumnezeu un greu răspuns.

Căci, iată, voi plecaţi la alţii
cu mult mai napoiaţi ca voi,
voi puneţi pe-alţi hristoşi în cinste,
iar pe al vostru-L daţi napoi,
voi vă huliţi părinţii voştri
şi fraţii-i dezbinaţi mereu,
şi vă uniţi cu prădătorii…
– ce-I veţi grăi lui Dumnezeu?...

Traian Dorz, Cântarea biruinței

– după Evrei 6, 12 –

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Dintotdeauna, cel rău n-a putut suporta lucrarea sfințitoare care-l duce pe om la Hristos. Și se zbate ca să-l ducă pe om doar până la biserică, dacă nu-l poate opri de tot, numai să nu ajungă la schimbarea vieții, la Nașterea din nou, pe care o cere Hristos.
Oastea Domnului este o mișcare de trezire sufletească în cadrul Bisericii, nu în afara ei, nu în completarea ei. Nu este nici Treaptă, nici Ordin, nici orice altceva. Și dacă deranjează pe unii, categoric deranjează pe cei care nu înțeleg nevoia schimbării vieții, a slujirii lui Dumnezeu în toate zilele, nu numai în zi de sărbătoare, a predării vieții întregi în slujba lui Hristos.
De-a lungul istoriei creștinismului, multe asociații sau grupări („Rugul aprins“, spre exemplu sau Pro-vita, ca să vorbim doar de contemporaneitate) au întors pe oameni din drumul lumesc spre Hristos. Oastea Domnului nu s-a oprit doar la preocupări de ordin social, ci a urmărit schimbarea vieții, ruperea cu păcatul, după care apoi orice nevoie socială, de binefacere sau milostenie putea fi rezolvată.
Dacă doar cele două lucrări: Oastea Domnului și cea a pr. Visarion v-a atras atenția așa de tare, oare nu cumva faceți jocul celui care nu dorește schimbarea sufletească profundă a omului? Cum de nu deranjează pe mai nimeni ASCORUL sau, mai nou, ITO? Pentru că acestea nu rup pe membrii săi total de lume, ci îi înconjoară cu diferite activități spirituale care să-l facă pe om să creadă că-i este suficient efortul spre Dumnezeu.
De ce trebuie neapărat schimbarea vieții? De ce trebuie să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti? De ce trebuie Naștere din nou? Nu cred ca trebuie să argumentez această necesitate.
Schimbarea lăuntrică se face doar prin Duhul Sfânt, a Cărui lucrare este una de foc, care mișcă inimile către Hristos.
Să se teamă oricine se atinge de aceste lucrări ale Duhului Sfânt, că foc sunt și ard!

Când v-am citit articolul publicat pe blogul dumneavoastră – „Despre mișcarea Oastea Domnului și despre mișcarea Visarionistă și blasfemierea Tainei Botezului“ [1] – am rămas stupefiată. Argumentele dumneavoastră sunt atât de superficiale, că articolul întreg nu merită niciun răspuns. Și dacă, atât de târziu, m-am hotărât totuși să răspund, nu e pentru dumneavoastră, ci pentru cei care au citit poate acest articol, pentru că, noi, cei puțini nepomenitori, urmărim și noi ce ne-a mai rămas de urmărit și de citit din presa cu adevărat mărturisitoare a ortodoxiei. Și mulți, cunoscându-vă atitudinea antiecumenistă, ar putea crede acest articol.
Și începeți dumneavoastră cu o falsitate grotescă: „Vom începe să analizăm Oastea Domnului prin ramura ei numită Mișcarea Visarionistă“. Mișcarea visarionistă nu a fost niciodată o „ramură“ a Oastei Domnului. Îl citați când afirmați această minciună pe pr. prof. David Pestroiu [2]. Acesta nu a fost niciodată ostaș. Şi este un ecumenist declarat. Cum să publicați ceva fără să vă documentați din mai multe surse? Nu am nimic de reproșat Mișcării visarioniste, nu am cunoscut-o niciodată, doar de ceva vreme, ne întâlnim la slujbele nepomenitoare ale Părintelui Claudiu Buză cu câțiva membri din această mișcare și acum abia am cunoscut câteva persoane, pentru care am tot respectul și admirația, dar nu le cunosc nici modul de viețuire, nici încredințările, și niciodată nu am participat noi ostașii la vreo întrunire de-a lor sau ei la noi. Doar la oficierea Sfintei Liturghii, unde poate participa orice om botezat. Dar eu nu am a judeca pe nimeni, nu e treaba mea. Dacă duhovnicul nu a găsit în ei ceva care să-i abată de la rânduielile Bisericii, cine sunt eu să cer o nouă Mirungere pentru ei? Sau pentru noi, ostașii, că înțeleg că suntem „ramuri“ cu ei. | Continuare »

Când Mihail-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orasul de scaun, numit Bălgrad [Alba Iulia], şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţă latinească [a Papei], nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţă dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină.
Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis:
“Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”.
Iar ei i-au spus: “Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decât cu cuvântul sfintelor scripturi”.
El le-a zis: “În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”.
Ei au strigat cu toţii într-un glas: “Bine, bine, să fie aşa!”.
Şi, a doua zi dimineaţă, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. | Continuare »

Lidia Hamza

Cu foarte mare greutate mă aplec spre a scrie despre venirea papei în țara noastră.
Cum oare, mai are vreun sens?
Atât de multă reclamă, atâta entuziasm, atâta pregătire pentru venirea ereticului papă în țara noastră și a ereziei în Biserica noastră.
Cui să adresez acest strigăt? Cine mai aude acum?
Iureșul ca o tornadă spulberă orice argument patristic. Nimeni nu se oprește să privească prin prisma dreptei credințe acest nefast eveniment, care desigur că nu va fi oprit din pricina acestor umile rânduri.
De ce le mai scriu totuși?
Un singur suflet în plus dacă mai înțelege acest strigăt e deja o mare biruință.
Pentru acesta unul singur mă străduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu să postez acest apel îndurerat.
Unde este Biserica neamului meu? Unde e Oastea mea dragă?
Biserica mea tace, ce interese are ea de tace și nu-și informează corect credincioșii despre pericolul ereziilor papistașe? Ea care deține plinătatea patristică a ortodoxiei? Nu știu și nici nu pot cere socoteală cuiva.
Dar Oastea Domnului de ce tace? Ce scopuri urmărește și ce jocuri face?
Când Părintele Iosif a specificat că învățătura Oastei Domnului nu este nici mai mult, nici mai puțin decât învățătura Bisericii, nu s-a referit la conducerea ei ierarhică și la interesele acesteia, ci la învățătura Sfinților Părinți. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Poate fi o pace dulce Adevăru-năbuşit?
Până când să taci când răul îşi înalţă turn greşit?
Până când să rabzi părutul adevăr şi-a sale căi
Numai pentru ca să fie pace între fraţii tăi?

O, atât de multe vorbe adevăr să fie ţin
Însă numai trec pe lângă Adevăr şi nu-L deţin.
Şi se-ngrămădesc în frunte tot mai sus să-şi nalţe steag.
Şi-Adevărul rabdă-n lume tot mai singur şi pribeag.

Surle, flamuri şi urale stau să sune declarat
Pe acela care spune doar părutu-adevărat.
Şi crezare are-n lume, toţi primesc cu braţ deschis
Doar păruta pace care Adevărul le-a ucis.

Astăzi mulţi fug de minciună, mulţi de ea s-au lepădat,
Adevărul de vitrină e mai bine căutat.
Adevărul de paradă are straie câte vrei
Şi promite tuturora că-i va face dumnezei.

Numai Adevărul Unul n-are firmă, nici blazon,
Ci tot printre singuratici nalţă sfânt şi veşnic tron.
Şi doar cel ce se-nfrăţeşte cu-Adevăru-nsingurat
Plânge-acum şi-şi urcă singur drumul crucii-ntreg răbdat.

Până când veni-va vremea Adevărului curat
Să îşi strige-n zări menirea cu un glas netremurat
Chiar de-şi va-mpleti cu jertfa cea mai crudă şi mai grea
Rostul sfânt pe care-n lume l-a avut şi-l va avea.

Căci cu capul pe tipsie sau pe cruce-a fost plătit
Totdeauna Adevărul care s-a marturisit
După voia şi cuvântul Tatălui Ceresc şi Sfânt,
Dar încununat în ceruri cu cel mai frumos veşmânt.

NE-AM ŢINUT NOI VREODATĂ DE PAPA DE LA ROMA?

«Lumina Satelor» nr. 25 / 8 iunie 1924, pp. 1-2

Răspundem cu hotărâre: Nu! Şi o spunem răspicat şi tare, să o audă toţi câţi vor să ne amăgească cu vorbe ademenitoare că „suntem de două ori fii ai Romei: prin origine şi prin credinţă”, adică, precum ne tragem din neamul romanilor, aşa am avea şi credinţa religioasă de la Roma, capitala împărăţiei romane de odinioară.
Ştim noi toţi, de la copiii mai răsăriţi ai şcolilor de la sate, că împăratul Traian a făcut aşezări noi pe aceste plaiuri, unde s-a plămădit pe încetul, prin lungi veacuri necunoscute, poporul românesc.
Dar tot aşa ştie toată lumea că ostaşii lui Traian n-au fost aduşi tocmai de la Roma, de sub oblăduirea papei, care pe atunci nu era, nici chiar din Italia, ci numărul lor covârşitor a fost din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică. Neamuri felurite, mândre că se puteau împodobi cu pajura romană şi că puteau să vorbească limba falnicului popor roman. (…) Şi tot aceia ne-au lăsat şi sămânţa credinţei religiose creştineşti. Şi tot aşa se ştie de toţi câţi vor să ştie că Peninsula Balcanică şi Asia Mică, acolo în răsărit, n-au fost încreştinate de capul Bisericii apusene, [de] papa de la Roma, măcar că până târziu, mai mult ca 1000 de ani după Hristos, legea lui Hristos şi Biserica întemeiată de El a fost una neîmpărţită şi nedespărţită. Abia după 1050 papa de la Roma a apucat altă cărare, despărţindu-se de toţi cei patru patriarhi din răsărit rămaşi credincioşi în Biserica cea una, sobornicească şi apostolească, care drept învăţa cu vântul adevărului. | Continuare »

VREMILE NU SE ÎNTORC ÎNAPOI,
CI MERG ÎNAINTE
şi aduc dreptate celor ce au suferit asupriri şi strâmbătăţi

«Lumina Satelor» nr. 43 / 4 nov. 1923, p. 2

În numărul 41 al gazetei noastre am scris un mic articolaş despre „o mănăstire spartă de tunurile papistaşilor”. Noi am pus în acel articol un adevăr pe care tot omul care nu-i orb îl poate vedea oricând la Sâmbăta de Sus (lângă Făgăraş). Acolo se află ruinele unei preafrumoase mănăstiri pe care n-a spart-o nici vântul, nici focul, nici apa, ci tunurile creştinilor ce se cheamă papistaşi (adică [ale celor] care cred în Papa de la Roma). Acesta este un adevăr ce sare-n ochii cui nu-l vede, dar pe semne adevărul ustură şi de aceea o gazetă de la Blaj sare cuc în sus să-l apere pe Papa şi pe Bucow, spărgătorul de biserici, şi strigă în ţară speriată că „se întorc vremile lui Sofronie”, adică acele vremi când românii ortodocşi înfundau temniţele şi sufereau bătăi şi ocări pentru că nu voiau să-şi lase credinţa şi legea lor strămoşească. Gazetarii de la Blaj se sperie de năluci şi de cai verzi pe pereţi, pentru că vremile nu se întorc înapoi, ci merg înainte şi aduce dreptate celor ce au suferit. Au sosit vremile care nouă ortodocşilor ne aduc dreptate şi răsplată pentru nedreptăţile şi patimile suferite pe vremea lui Sofronie călugărul şi pentru asta îi „iau răcorile” pe gazetarii de la Blaj. | Continuare »