(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.
* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »
(a Vameşului şi Fariseului) – Despre smerenie şi trufie
Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.
Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cuonaşterea lui“ – zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea.În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. | Continuare »
Traian Dorz, Cântări nemuritoare
Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.
Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.
Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.
Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.
…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.
Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.
Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului! | Continuare »
Când se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.
Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.
Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!
Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!
Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.
Traian Dorz, Cântările eterne
Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Ne simţim aşa de fericiţi într-un loc şi într-o stare ca aceasta, unde avem fericirea şi bucuria în inimile şi în sufletele noastre a unui alt prilej de felul acesta, a [sărbătoririi] unui suflet scump şi ales de Dumnezeu.
Vedem că, prin mila şi dragostea lui Dumnezeu, şi în seara aceasta avem rânduite alte bucurii şi fericiri sfinte datorită unui suflet iubit de Domnul şi ales de El, prin care a vrut să ne facă şi nouă o bucurie.
Dragii şi scumpii noştri! Suntem aşa de fericiţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sunt inimile pline de bucurie. Dar ne aducem aminte că toată bucuria şi fericirea noastră, şi din seara aceasta, a fost adusă cu atâtea lacrimi şi rugăciuni de către unii care, cu zeci de ani înainte, au înălţat mâinile către Dumnezeu şi glasul lor – şi au strigat mereu şi din satul acesta.
Ne aducem aminte de fratele Savu care, acuma zeci de ani în urmă, când el a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a chemat pe nume, a ascultat. Şi de atunci s-au văzut şi paşii Domnului Iisus prin satul acesta. Bucuria noastră din seara aceasta nu ni se datorează faptelor noastre, nici ostenelilor noastre. Noi am intrat în bucuria altora şi în ostenelile altora.
Dragii noştri, ne bucurăm de sămânţa de atunci, semănată de cei dragi, de părinţii noştri scumpi sufleteşti, care au strigat către Domnul cu lacrimi şi şi-au întins mâinile. De atunci s-au pregătit bucuriile de azi. Şi ne-am bucurat de atunci mereu, [împreună] cu sufletele rămase în urma trecerii lor, cu cei care au rămas credincioşi în casa lor, în familia lor. Şi ne bucurăm şi în seara acesta; şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii credincioşi care, în urma lor, au lăsat nişte copii credincioşi, ascultători. Nu putem spune nimănui îndeajuns bucuria pe care o simţim. Acei care sunt aici de faţă au părinţi în vârstă şi îşi aduc aminte de cei care s-au dus şi nu mai sunt între noi, aşa cum a fost fratele Savu, cel dintâi ostaş al Domnului din satul Vălani. Binecuvântaţi de Dumnezeu sunt aceşti părinţi. Ei se pot bucura şi odihni cu Domnul, căci şi-au făcut lucrarea încredinţată, şi-au dus până la moarte lupta cea bună. | Continuare »
Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de ruşine,
buzele ce-au încă vorbe nesfinţite!…
Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg cureaua
încălţării Tale, când îmi vii în casă,
peste-a Tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele negre urme lasă.
Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curată…
– Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare,
dar ea nu-şi mai iartă vina niciodată.
Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lăsat în alţii lacrimă şi rane,
buzele iubirii le-am udat cu fiere,
mâinilor blândeţii le-am bătut piroane.
Doamne, nu sunt vrednic!…, dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrăneşti cu jale
şi m-adăpi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri rodul trudei Tale!…
Traian Dorz, Cântarea anilor
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
„ De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.“ (II Timotei 3, 12)
Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu?
Evlavia sau cucernicia este suma tuturor însuşirilor frumoase ale unui suflet credincios: respectul sfânt faţă de Cuvânt, faţă de rugăciune, faţă de lucrurile Domnului, faţă de fraţi, faţă de suferinţă, faţă de lacrimi, faţă de orice adevăr. Delicateţea sufletească, gingăşia, neprihănirea, compasiunea, milostenia, blândeţea, duioşia, iubirea, sfinţenia, cumpătarea, omenia, iertarea, iubirea – toate acestea, învăluite în cea mai adâncă smerenie şi curăţie, ar întregi chipul divin şi fericit al evlaviei… Cine îşi poate închipui o faţă luminată de aceste sentimente are imaginea unei feţe evlavioase. Şi cine poate întâlni o fiinţă împodobită cu toate aceste trăsături, acela va avea înaintea sa o viaţă evlavioasă… o fiinţă evlavioasă. | Continuare »
(Ctitorul Bisericii «Sfânta Treime» din cartierul Ghencea, Bucureşti)
Părintele Vasile s-a stins la vârsta de abia 33 de ani.
A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut la sanatoriul din Geoagiu, împreună cu Părintele Iosif.
După ce s-a întremat puţin, s-a reîntors la front şi a intrat din nou în lupta Domnului. În lupta aceasta a stăruit neîncetat, cu zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, până când, cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său. A luptat „până la sânge“.
Recules puţin, s-a aruncat iarăşi în luptă. Şi a luptat mereu, cu pieptul zdrobit, până când a căzut din nou la front. Boala îi stinsese graiul, dar grăiau credinţa şi dragostea lui pentru fraţi. Cu acest grai a luat ultimul legământ al fraţilor care se strânseseră la Bucureşti.
De aici a plecat apoi, cu o violentă erupere a bolii, la Geoagiu. Iar de la Geoagiu, la Cluj. Pe tot timpul acesta, boala a lucrat cu o violenţă grozavă (călduri neîncetate, de câte 390). Boala i-a topit cu totul trupuşorul (în timpul din urmă avea doar o greutate de treizeci şi două de kilograme). Întors la Bucureşti, era numai o umbră. A chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.
S-a stins în seara zilei de 19 februarie 1937.
Pe urma lui au rămas trei copilaşi (un băiat şi două fetiţe) şi o îndurerată soţie.
În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, au rămas însă şi o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari biserici din Bucureşti), o oaste puternică şi alte multe înfăptuiri, pe care le vom aminti într-o carte viitoare, completată şi cu întreg scrisu-i duios despre Cruce şi Domnul Iisus.
Jertfa părintelui Vasile să fie pentru noi toţi o pildă măreaţă de luptă şi jertfelnicie „până la moarte“ pentru cauza Domnului şi Evanghelia Lui.
