Vamesul-si-fariseul-7Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica a XXXIII-a după Rusalii

Despre rugăciune
Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi chema pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă vom vorbi despre rugăciune. Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu însuşi Dumnezeu, şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi îndreptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţa, şi mângâierea, şi odihna, altfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. | Continuare »

Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu? | Continuare »

Pr.Vasile_Ouatu_22Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Cananeanca_2016_02O, mamă, – ce faci, mamă,
de ce dormi somnul greu?
– priveşte unde-i fiica
şi unde-i fiul tău!
I-a-ncolăcit un şarpe,
i-a prins un duh vrăjmaş
– tu, mamă, ce faci, mamă,
de ce nu lupţi – ci-i laşi?

O, mama mea cea bună,
ia-ţi fiii împreună,
aici şi-n cer să fii
cu-ai tăi iubiţi copii.

Ademeniri viclene
se-ntind spre fiica ta,
tu ştii, dar ea nu ştie,
de ce ţi-o poţi lăsa?…
Noroaie şi primejdii
atrag pe fiul tău,
tu vezi, – dar el nu vede,
– de ce-l laşi celui rău? | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii

„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).

TDorz1Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.

Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu (28 ianuarie 2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,
Femeia-cananeanca_2Ne împărtăşim, precum Bunul Dumnezeu ne-a dăruit, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Şi cuvântul pentru astăzi dăruit şi rânduit este aşa precum l-am ascultat la vremea cuvenită, iar acum îl readucem în inimile noastre. Să ascultăm cuvântul dumnezeiesc:

Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “ieşind de acolo (din locul unde se afla, într-o comunicare cu fariseii şi cărturarii, despre care vom spune un cuvânt mai pe urmă), a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului (în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane).  Şi iată o femeie cananeancă (de alt neam decât cel evreiesc), din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.  El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.  Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.  Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.  El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.  Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.  Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
Iubiţilor, acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, anume a credinţei. Taină a tainelor, început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: “Ieşind de acolo” . De unde anume ieşise Iisus? De la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, venind din Ierusalim. Şi care îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare. | Continuare »

Femeia-cananeanca_GhelarToată viaţa mea, Iisuse,
e-n credinţă şi iubire,
numa-n ele-mi aflu pâine
şi lumină, şi sfinţire,
pomii, iarba şi pădurea
m-au iubit mereu din ele,
ele m-au trecut prin lupte
de-am învins primejdii grele.

O, Tu mi-ai salvat viaţa
prin credinţă şi iubire,
ele m-au făcut să birui
lunga lumii-mpotrivire,
ele m-au făcut să stărui
în aprinsa rugăciune
care face cu putinţă
cea mai unică minune!

În credinţă şi-n iubire
vreau sfârşitul vieţii mele,
cu ele-am trăit sub ceruri
şi-n cer vreau să merg cu ele,
căci dac-am avut frumoasă
bucuria mântuirii
o voi datora de-a pururi

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Vorbirea Părintelui Vladimir Popovici la adunarea de Rusalii, de la Sibiu – 6 iunie 1982

 

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Slăvit să fie Domnul!
Copacii aceştia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înţelept şi îndrăzneţ. Aceşti copaci crescuţi străjuiesc şi ziua, şi noaptea mormintele din cimitir şi mormântul nostru drag şi scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.
Primăvara potriveşte cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veşnică, de acuma şi până la capătul nostru.

Iubiţilor! Floarea… floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoştinţă. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”. Iubiţilor! Cu toţii i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înţeles şi pentru părintele drag, şi pentru noi toţi.
Culoarea roşie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală şi care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele şi pe dinafară, şi, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roşie ne-a mântuit, sângele roşu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roşie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârşită. | Continuare »

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

026-webÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».
Iisus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?». | Continuare »

Traian Dorz, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?

Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?

Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?

Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?

Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?

O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?

Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat – şi nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?

Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare într-o clipă din priviri?

Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai: «Te-am iubit!»
– şi voi tăcea!…

Să ne grăbim, prieteni, e vremea înspre-apus,
cu candelele-aprinse fecioarele s-au dus!

Îşi pregătesc talanţii cei care-au ostenit
spre clipa socotirii Stăpânului sosit,

Încinşi stau gata robii şi-aşteaptă doar un semn
să iasă să-I deschidă la cel dintâi îndemn.

Grăbesc vierii lucrul culesului rămas,
afară robii taie viţelul cel mai gras.

Şi-ascut secerătorii uneltele de zor,
ispravnicii cei harnici şi-ncheie munca lor,

Stau mesele-ncărcate, trimişii sunt plecaţi
grăbind să strângă-Acasă pe ultimii chemaţi.

Cununi strălucitoare, veşmintele de in
şi scaunele-albe-aşteaptă pe cei ce vin şi vin.

Străjerii toţi stau gata cu trâmbiţele sus
… Să ne grăbim, prieteni, fecioarele s-au dus!…

Traian Dorz, Cântări de drum

O rugăciune încă mai am, Iisuse-al meu:
să-mi ierţi fărădelegea ce mi-am uitat-o eu,
să-mi speli întreg păcatul cel nemărturisit,
în faţa Judecăţii să nu mi-l văd ivit.

Şi-o bucurie încă mi-aş vrea, Iisuse Bun:
– să pot da seama bine de tot ce-ai vrut s-adun,
să-Ţi pot preda talanţii, cu fericit folos,
să mă găseşti, Stăpâne, ispravnic credincios.

Şi-o primăvară încă mi-aş vrea, Iisus Iubit:
să-mi altoiesc toţi pomii ce încă n-au rodit,
şi-apoi o toamnă dulce să-mi iei din orice ram,
o mare de culoare şi-o zare de balsam.

Şi-o fericire încă mi-aş mai dori, Iisus:
să văd a Tale steaguri nălţate şi mai sus
şi Oastea Ta, unită, mergând biruitor
– şi-apoi nimic, Iisuse, pot liniştit să mor!

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Sfântul Nicolae Velimirovici, din «Predici»

Dumnezeu crează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai [bună] decât egalitatea. Dumnezeu creează inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi dă seama că este buna.
Dumnezeu crează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei.
Dumnezeu crează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate – dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei.
Adam şi Eva s-au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele sau Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu.
De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea.
Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu neegali.
Dumnezeu vrea că oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca sa se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, porunceşte Domnul (Luca 14, 8). | Continuare »

Rastignire-62Ioan MARINI

„Să ştiţi, dar, fraţilor, căci în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise” (Fapte 13, 38-39).
Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi”. Însă legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn” (Gal 3, 11-13).
„Nu vreau să fac zadarnic darul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2, 21).
„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credin-ţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal 3, 24-25).
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef 2, 8).
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In 1, 17).
Prin tunete şi fulgere, la muntele Sinai, poporul lui Israel a primit Legea. Focul de pe muntele Sinai era un foc înfricoşat. Şi Israel nu trebuia să uite tunetele şi fulgerele Legii şi dreptăţii dumnezeieşti, ca să nu păcătuiască. În amintirea lui trebuia să rămână mereu vie şi trează icoana focului mistuitor şi pedepsitor al păcatului. Şi, sub muntele în flăcări, poporul se îngrozeşte, făgăduind ascultare; dar n-au trecut decât puţine zile şi căderea ruşinoasă în idolatrie a arătat cât de slab, neputincios şi nestatornic este omul în firea sa. | Continuare »

Sfintii-trei-Ierarhi-2din «Dreptarul învăţăturii sănătoase»

Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfân­tul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într‑ade­văr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui… De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfin­ţii Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi. (Pr. Iosif Trifa)

De aceea, oricine intră  în Oastea Domnului trebuie:
Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre. | Continuare »

ÎNCREDINŢARE

Sf-3-IerarhiTraian DORZ

Este neapărat nevoie ca să crezi tu mai nainte,
dar să crezi adânc,
puternic
şi statornic în Hristos
cât de-adânc e Adevărul
şi statornică-i Dreptatea,
şi puternică e Forţa Veşnică-a lui Dumnezeu…

Şi-apoi, după ce crezi astfel,
să te duci să-nveţi pe alţii,
căci atunci vorbi-vei sincer
şi-ndrăzneţ,
şi-ncredinţat.
Un aşa cuvânt se simte de oricine îl ascultă
şi va sparge orice ziduri care i se-mpotrivesc.

Nu vorbi oricum
şi orice,
spune numai Adevărul
şi vorbeşte-l cu-ndrăzneală,
pe deplin pătruns de el
şi te va urma mulţimea, presimţind atunci în tine
suflet de păstor
– de care e lipsită-atât de mult.

Dar te va urma atâta cât vei merge-aşa pe cale:
drept
şi curajos,
şi sincer,
şi sărac cum ai pornit.
Când te vei schimba,
pe dată va simţi mulţimea iarăşi
şi te va lăsa cu grabă, după cum te-a şi ales. | Continuare »

„Bucură-te, treime de arhierei mult-laudată!“

sfintii-trei-ierarhiBiserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.
Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.
Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.
Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea.
– Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie.
– O semnătură.
– Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva.
– Nu te temi de împărat?
– Ce-o să-mi facă?
– Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez…
A auzit Modest şi s-a mirat. Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul… Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian. | Continuare »

Sf-Efrem-Sirul28 ianuarie Sursa: paginiortodoxe

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sânt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi până acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre câştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărât pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofând despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc. | Continuare »

22_Vacuta-saraculuiTraian Dorz, din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

E un mare lucru pentru orice copil să aibă părinţi credincioşi, dar e un lucru nespus mai mare şi mai bun dacă, pe părinţii lui credincioşi, copilul îi ascultă şi le urmează sfatul şi credinţa.
De multe necazuri scapă un copil dacă ascultă de părinţii săi şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l arată ei. Dar de multe necazuri vor avea parte acei copii care, în loc să preţu-iască bunul Cuvânt al Domnului şi bunele îndrumări ale părinţilor, nu ţin seamă de ele, ci cresc nepăsători şi răi.
Dintre aceştia, unii, în necazurile lor, se mai întorc la Domnul, dar alţii, nici după ani de suferinţe, adesea, nu-şi mai aduc aminte să întoarcă.
Totuşi, dacă rugăciunile părinţilor nu-i părăsesc, până la urmă, Dumnezeu Se va îndura şi de ei.

Iată o întâmplare din Vieţile Sfinţilor:
Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.

După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.
Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cel ce va iubi mustrarea va iubi ştiinţa vie,
cine va urî certarea este-un prost şi stă-n prostie.

2. Celui bun, întotdeauna Domnu-i dă bunăvoinţa,
dar la cel cu răutate osândită-i e fiinţa.

3. Omul rău nu se-ntăreşte până-n veac prin răutate,
dar cei fără vină-avea-vor rădăcini neclătinate.

4. Pentru soţ, ca o cunună e femeia cea cinstită,
dar cea care-i face-ocară: putrejune urgisită.

5. Ale celor fără vină drepte-s gândurile bune,
însă sfaturile celor răi sunt toate-nşelăciune.

6. Ale celor răi cuvinte toate-s curse-ucigătoare,
gura celor fără vină însă e izbăvitoare.

7. Cei răi sunt pe neaşteptate răsturnaţi, să nu mai fie,
casa celor buni stă însă în picioare pe vecie.

8. Omu-i preţuit în viaţă după-a minţii lui măsură,
cel cu inima stricată e dispreţuit cu ură.

9. E mai bine s-ai o slugă, chiar fiind în joasă stare,
decât plin de fudulie şi să n-ai nici de mâncare. | Continuare »

Hristos-Maria-si-MaraIoan MARINI

 Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea dinafară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42).
Dar durerea nu i-a cruţat nici pe aceşti copilaşi credincioşi, pe această familie a Domnului. Aici, pe pământ, şi El a avut din belşug parte de durere, suferinţă şi necaz. Iar moartea Lui a fost cea mai grea şi mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioşi nu se lasă a fi biruiţi de întristare, când paharul durerii le atinge buzele. | Continuare »

Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt la Duminica a XXXI-a după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea-orbului-6„Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”. (Luc. XVIII, 39)

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

Între noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te azvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic. | Continuare »