Nu e destul a zice: De asta vin nenorociri, fiindcă lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu; ci trebuie a ne şi îndrepta.
Când se face seară, ziceţi: semn va fi, că se roşeşte cerul. Şi dimineaţa ziceţi: astăzi va fi furtună, că se roşeşte cerul posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, iar semnele timpului nu puteţi! (Matei 16, 2-3)
Fraţilor,
Cuvintele acestea sunt spuse de Mântuitorul Hristos, ca mustrare către povăţuitorii neamului jidovesc. Ei, ca şi mulţi din vremea noastră, se pricepeau să judece lucrurile mărunţele, dar nu se pricepeau la cele mari şi mai de preţ. Şi, tot ca şi mulţi din zilele noastre, se pricepeau să întoarcă şi să învârtească treburile altora ori să judece fel de fel de întâmplări, dar nu se pricepeau să-şi vadă cu ochii limpezi trebuinţele sufletului lor. Şi vedeţi ce lămurit şi uşor de priceput le spune Mântuitorul: voi semnele cerului ştiţi să le judecaţi; ştiţi când o să fie vreme bună şi ştiţi când o să fie furtună; dar semnele timpurilor de ce nu le ştiţi?
Care erau acuma acele semne? Iată care: Domnul Hristos se scoborâse ca Dumnezeu între oameni spre a-i învăţa cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, iar acei povăţuitori rătăciţi ai neamului jidovesc nu-l mărturiseau, ci îl bârfeau în faţa mulţimii zicând: d’apoi acesta e feciorul cutărui lemnar, ori: are pe diavolul într-însul, dacă face minuni. Şi de aceasta acuma le spune Mântuitorul: voi ştiţi să judecaţi faţa cerului, adică lucrurile care nu vă ţin nici cald nici rece, iar lucrurile dumnezeieşti pe care eu le-am făcut între voi, nu ştiţi să le judecaţi.
Dacă Mântuitorul ar fi astăzi printre noi, mi se pare c-ar putea să ne mustre ca şi pe povăţuitorii de odinioară ai neamului evreiesc. Căci dacă de mult perit-au acei povăţuitori, n-a pierit însă sămânţa lor. Şi astăzi ar putea fi găsiţi cu duiumul printre noi, creştinii. Şi noi suntem foarte pricepuţi să judecăm faţa cerului şi alte întâmplări, dar nu ne putem vedea de păcatele noastre. Şi pentru a dovedi, Fraţilor, că aşa este, ia să stăm puţin de vorbă.
Când ne întâlnim doi sau trei la o răspântie de drum şi începem a ne tângui, ori când începem a ne spune nevoile dinaintea unui pahar cu vin, ori când cutare nevastă îşi ia furca în mână şi se duce la cumătră să toarcă împreună şi să se mai răcorească, deseori veţi auzi tânguiri cam de acestea: s-a stricat lumea, frate, ori soră, s-a înstrăinat de Dumnezeu, nu mai este ca înainte. Dar mai cu seamă după nenorociri încep a se auzi astfel de jălanii. Dacă e seceta mare şi se strică bucatele, dacă sunt ploi multe şi putrezeşte sămănătura, dacă vine molimă şi seceră lumea, îşi aduc oamenii aminte de Dumnezeu şi numai ce-i auzi: asta e pedeapsa cerului, fiindcă s-a stricat lumea! nu mai este credinţă între oameni, viclenia s-a furişat pretutindenea, toţi caută să se înşele unul pe altul, până şi copilul s-a stricat şi are una în gură şi alta în inimă.
Toate bune, Fraţilor, şi e lucru îmbucurător că oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu măcar la nenorocire. Dar câtă vreme facem numai atâta, suntem ca şi Evreii cari judecau faţa cerului. In adevăr, ce urmează de aicea?
Atâta numai că, dacă nenorocirea vine, noi ne chitim că trebuie să fie o legătură între mânia Cerului şi ticăloşia oamenilor. Dar cu atâta n-am făcut nimica; e ca şi cum m-aş uita seara la cer şi aş zice: mâne o să fie vreme bună. Vorba este: ce fac eu pentru ca Cerul să se împace? Şi cum ne-am chitit că mânia Cerului vine de la stricăciunea oamenilor, ar trebui să întoarcem întrebarea aşa: Ce facem noi pentru a alunga stricăciunea dintre oameni? Răspunsul la această întrebare îl găsim în purtarea oamenilor, şi el ne va face destulă ruşine. Oamenii sunt aşa cum îi ştim totdeauna: umblă cu leacuri tocmai târziu, când trupul e de mult bolnav, şi nu s-au îngrijit din vreme să-l ţie sănătos, iar acum, când şi-au adus aminte de leac, umblă numai cu lecuirea de o clipă şi nu caută să însănătoşeze pe bolnav de-a binele.
Deci ce fac oamenii la noi când se uită în pământ şi văd că semănătura a putrezit, ori când judecă faţa Cerului şi văd că nu e nădejde de ploaie? Iacă ce fac: cu inima amărâtă aleargă de scot Sfinţii din mănăstiri şi fac slujbe şi se tânguiesc şi se roagă.
Pentru o clipă lucrul s-a dres; molima încetează ori Cerul îşi deschide încuietorile sale ori îşi zăvoreşte izvoarele care au înecat pământul.
Dar vremea trece, lumea şi-a adus aminte de Dumnezeu o clipă, iar după ce toate s-au îndreptat, a luat-o iar la picior cu obiceiurile ei rele. Minciuna şi viclenia şi înşelăciunea şi furtul şi clevetirea stau la locul lor, nesupărate ca şi mai nainte.
Apoi aici e aici, Fraţilor, că judecăm faţa cerului, iar semnele timpurilor nu le putem judeca. Dacă tu ai văzut mânia Cerului şi ţi-ai dat cu părerea că asta e pedeapsă pentru stricăciunea oamenilor, de ce n-ai luat aminte la semnele timpului, şi numai o clipă ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Au oare Dumnezeu te-a izbit numai ca să te întorci la El pe patru zile, iar apoi să rămâi tot cel vechiu?
Nu gândeşti, îndărătnicule, că altădată te va pedepsi mai rău şi nu vei mai avea cuvânt de îndreptare? Doar noi ştim povestea unui slăbănog care zăcea de 38 de ani şi pe care l-a tămăduit Mântuitorul; iar după aceea l-a întâlnit Domnul în Casa de rugăciune şi i-a zis: iată, te-ai vindecat, vezi să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
Apoi aceste cuvinte, Fraţilor, se îndreaptă către fiecare creştin, şi vai de acei cari nu iau în seamă înştiinţările Domnului.
Noi dacă judecăm faţa Cerului ori împrejurările pământului şi zicem că s-a mâniat Dumnezeu, ne-am oprit numai la jumătatea drumului. Omul înţelept şi care ia aminte la înştiinţarea Domnului, trebuie să facă şi cealaltă jumătate de drum şi să-şi zică: oare dacă Dumnezeu s-a mâniat, nu sunt cumva şi eu vinovat de această mânie? Dacă lumea s-a făcut şi rea şi mincinoasă şi vicleană, nu cumva cu faptele mele am crescut şi eu grămada de păcate?
Şi astfel omul, dacă ştie să judece faţa cerului, trebuie să ştie să-şi judece înăuntrul său şi să vadă de nu cumva n-a lucrat şi el cu faptele sale ca să mânie pe Dumnezeu. Şi dacă noi, ca şi Jidovii către care vorbea Mântuitorul, suntem pricepuţi să judecăm vremea şi alte soiuri de întâmplări, de ce nu ne pricepem să ne vedem de păcatele noastre, căci mai de folos ne-ar fi asta?
Când văzduhul se întunecă şi pustieşte strânsura omului şi-şi dă el cu părerea că asta e mânia lui Dumnezeu, care este acela care să cadă în genunchi şi să zică: Greşit-am, Doamne, înaintea feţei măririi Tale!… Tu ai pus nuntă binecuvântată în Casa Ta cea sfântă pentru traiul omului pe pământ, iar eu am trăit, ca dobitocul, în unire nelegiuită şi blăstămată de orânduielile Sfinţilor Tăi! Tu m-ai cercetat cu mânia Ta şi m-ai pedepsit, dar căinţa mi-a umplut inima şi gata sunt a mă întoarce către căile Tale!
– Unde este, iarăşi, acela care să zică: Pe fratele meu l-am înşelat şi dreptul lui i-am răpit, lucrul lui i-am vătămat şi nu mi-a fost milă de dânsul, cu grăitorii de rău m-am zăbovit şi adevărul nu l-a păzit gura mea, cu minciuna am înnegrit pe fratele meu şi la judecată am jurat strâmb împotriva lui, cu băutura netrebnică am ostenit gâtlejul meu, şi nu cu murmurul rugăciunilor Tale – milostiveşte-Te Doamne şi mă miluieşte, căci către Tine îmi întorc sufletul meu!
Este cineva, Fraţilor, care să facă aşa, să se întoarcă cu căinţă la Dumnezeu când vede mâna Lui arătând omului cu mustrare că a uitat căile dreptăţii? Iar dacă nu e nimenea, păcat că mai ştim să judecăm faţa cerului, că lumea s-a stricat, iar pe noi nu ne putem îndrepta! Suntem curat ca povăţuitorii orbi ai Evreilor cari ştiu să judece schimbările vremii, iar cele ale împărăţiei lui Dumnezeu le scăpau din zarea ochilor.
Drept aceea, Fraţilor, când vedem că lucrurile s-au stricat şi că merg rău, să nu umblăm cu vorbe de clacă, din care nu iese nimic, ci s-o pornim pe îndreptare, şi îndreptarea cea mai bună e acea care porneşte de la noi înşine. Să ne uităm în casa noastră, la viaţa noastră, la purtările noastre, să ne uităm la copiii noştri, la purtările lor, să-i creştem în frica Domnului, să le îndrumăm sufletul pe o cale bună, ca să trăiască cu cinste în viaţă şi să ne fie spre bucurie şi podoabă.
Dacă, ferească Dumnezeu, am auzi cumva că s-a aprins satul ori mahalaua noastră, unde am alerga întâi? Se înţelege că la casa noastră. Ei bine, şi stricarea lumii de care ne tânguim e tot o aprindere, numai că sufletească. De aceea, dacă alergăm să scăpăm ce e de scăpat de stricăciune, trebuie să începem de la noi înşine şi de la casa noastră.
Cu chipul acesta nu ne vom tângui numai de rele şi vom lăsa lucrurile să meargă ca şi înainte,, mâniind pe Dumnezeu, ci vom face ceva mai bun: Ne vom porni spre îndreptare; nu vom face numai ca cei mustraţi de Mântuitorul, pricepuţi să judece faţa cerului, iar încolo nimic, ci vom lucra ca creştini care ştiu cărui Dumnezeu se închină.
Cu nădejdea că aşa va fi, să încheiem pe astăzi vorbirea noastră şi să ne făgăduim Domnului că vom da ascultare cuvintelor Sale, închizându-le, ca pe o comoară scumpă, în adâncul inimilor noastre. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor