Cristina Maria Niţă

Nasterea-Domnului-Iisus-Hristos-(2-web)Ce se-aude pe-serat
Luna când răsare,
Pe la geamul îngheţat
Cine cîntă oare?
Călători cu gândul bun,
Bat din poată-n poartă,
Ne colindă și ne spun
Vestea așteptată.

Linui lin, crenguţă dalbă,
Hristos Domnul să vă aibă
Tot în sânu-i larg şi cald
Dalbă cetină de brad.

Că în grajd străin născut
Fără scutecele,
Iisus leagăn s-a făcut
Mântuirii mele.
Sub al nopţii cer senin
Alte voci răsună,
Slujitorii ieslei vin,
Vin cu voie bună.

Înălțând de pe pământ
Imn de sărbătoare,
Fac, în inimi, cerul sfânt
Slava să-şi coboare.
Şi departe până-n zori
Glasuri dulci răsună
Magi, şi îngeri, şi păstori
Cântă împreună.

Traian-DORZ-060

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit? | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu

Binecuvântați și dreptmăritori creștini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Era o zi de sâmbătă – sărbătoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntașii fariseilor îl roagă să ia cina în casa lui. Mântuitorul răspunde chemării și, luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloșeste prilejul și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Cu grijă, Domnul previne și ferește de calea dureroasă care te dă în jos, te prăvale. Dar de jos nu ai unde să cazi; în schimb, ai unde să urci – cu duhul. Și Domnul continuă: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (…).

Impartasirea-apostolilorCheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților. Atunci, auzind unul din cei care ședeau cu El la masă, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăși prezența Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăției. Ucenicii vor și spune mai târziu: “Noi am mâncat și am băut împreună cu El“ (Fapte 10, 41). | Continuare »

Cop-Minune-s-TDespre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale ori auzisem de la alţii despre dânsul m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acest loc… Este un om superior – mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent. Şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti să cântărească drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţa de acestea.
În ziua de joi, 12 decembrie, am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Proloagele Sfinţilor şi a Sfintelor – 12 decembrie

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a rugat sfântul şi s-a făcut senin.

Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere mai multă. | Continuare »

 Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut
– dar ca o umbră-s toate acum dac-au trecut.
Ce cântec de ispite m-au încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea, să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus… | Continuare »

Ispitirea-lui-Iisus1. Ştiu că rugăciunea poate fi o puternică armă de luptă împotriva vrăjmaşului din afară,

2. dar Tu mi-ai spus că împotriva duşmanului lăuntric am nevoie neapărat şi de post.

3. Împotriva prăbuşirilor mele sufleteşti, suflete al meu, trebuie să lupţi tu. Dar împotriva acestor prăbuşiri care mi-ameninţă şi trupul meu, trebuie neapărat să lupte şi trupul.

4. Trupule al meu, trebuie neapărat ca tu să mi te primeneşti în toate părticelele tale, spre a putea deveni locuinţă vrednică pentru un suflet primenit.

5. Vinul cel nou trebuie neapărat pus în burdufuri noi. Nu se poate altfel! Conţinutul nou trebuie să aibă un vas nou.

6. Nu pot pretinde că sufletul meu este înnoit, sfinţit, curăţit câtă vreme trupul meu are încă acelaşi fel de umblare lumească, de vorbire şi purtare cum avea înainte – când purtam în el un suflet lumesc.

7. Dacă ceva îmi este într-adevăr curat în faţa Ta, Dumnezeul meu, acest ceva trebuie să-mi apară tot astfel de curat şi în faţa oamenilor.

8. Tu, Dumnezeul meu, desigur, îmi vezi şi trupul meu prin umblările mele sufleteşti.

9. Dar oamenii nu pot vedea curăţia sufletului meu decât în curăţia umblărilor mele trupeşti.

10. Tu eşti izvorul curăţiei întregii mele fiinţe, atât a trupului, cât şi a sufletului meu. | Continuare »

Traian-DORZ-060

Vine-odată vremea oricărui cules,
să-şi ia fiecare partea ce-a ales.
Vine-odată, vine vremea orişicui,
n-a rămas nici unul fără plata lui…

Abia întors de la durerea din Sibiu, când, în ziua de 18 noiembrie, m-am pomenit acasă cu Dorica, soţia lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andro-nic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii vorbesc numai rău despre el şi că sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător al Domnului mai bun şi mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm şi să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în Lucrare.
– Eu şi numai eu sunt vinovată, zicea ea şi plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.
– Ce ai păcătuit tu, Dorica?
– Citeşte aici – şi îmi întinse o scrisoare lungă – şi vei vedea ce am păcătuit! Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat. | Continuare »

Astfel anul 1951 se prefăcu în 1952 fără ca necazurile să scadă. Deşi măsurile de prigoană şi nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleaşi locuri pentru toată ţara şi pentru toată Biserica, totuşi aceste măsuri nu se aplicau peste tot cu aceeaşi necruţare. Dar în cele mai multe părţi răutatea unor preoţi care îi dădeau pe fraţi pe mâna autorităţilor şi apoi ura acestor autorităţi împotriva fraţilor au întrecut orice măsură…
Din mijlocul adunării, fraţii lucrători erau luaţi şi bătuţi de miliţie, apoi trimişi în judecată şi condamnaţi. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare fără pereche. Iată, ca un exemplu, cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina:
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil. În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…
De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofiţerul care l-a bătut. Era fiul unuia de altă credinţă şi tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru din cauză că nu-i putea ademeni cultul aceluia pe fraţii noştri. Nu mult după aceea chinuitorul fratelui a fost găsit mort. Se împuşcase singur pentru nişte alte păcate. Sau chiar pentru acesta – Dumnezeu ştie.

Traian Dorz, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

Traian DORZ

Când ochii mei privesc spre Tine şi-i vezi cum zi de zi se stâng,
între nădejde şi-ntristare, Tu ştii, Iisus Iubit, cât plâng.

Când, chinuit de neputinţă, amare buzele îmi strâng
să-mi năbuş geamătul durerii, Iisus Iubit, Tu ştii cât plâng.

Când, stors de-a sufletului vlagă, eu inima-n suspin mi-o frâng,
când nu mai pot purta povara, Iubit Iisus, Tu ştii cât plâng.

O, fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, căci lungile-aşteptări mă-nfrâng,
priveşte-mi viaţa-nlănţuită, Tu ştii, Iubit Iisus, cât plâng.

Adu-mi odată dezlegarea de orice lanţuri ce mă strâng,
o, după-o clipă de odihnă, Iisuse, până când să plâng?

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos, cu legământ,
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi,
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post, şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu… (Traian DORZ)

Traian Dorz, din «Pe genunchii lui Iisus»

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.
– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.

– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?

– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…
Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă  Domnului pentru toţi copiii cei buni. | Continuare »

Cel care-a plătit vieţii
preţul cel mai scump şi greu
va culege cel mai dulce
adevăr din Dumnezeu.

Cel care-a răbdat a vieţii
nedreptate mai tăcut
moşteni-va-n veşnicie
cel mai minunat avut.

Cel ce şi-a-mplinit a vieţii
datorie mai cinstit
va purta pe frunte veşnic
nimbul cel mai strălucit.

Cel care-a iertat a vieţii
josnicie mai deplin
se va bucura de cerul
cel mai ’nalt şi mai senin. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAPreot Iosif TRIFA, din «Spre Canaan»

„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).

În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâmpere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul
Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămizile“ mele.
Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon. | Continuare »

Traian-DORZ-0601972 – 1976

Alege bine ţinta spre care te îndrepţi,
c-ai să-ţi primeşti răsplata când nici n-ai să te-aştepţi
şi vei răspunde veşnic în faţa lui Hristos
de toţi cei ce-ţi urmează pe drumul ce i-ai scos.

Să mă întorc iarăşi la altceva, mai înainte.
După un an de zile de la trimiterea, în 1971, a memoriului la patriarh, am fost chemat la Protopopiatul Beiuş pe ziua de 14 martie 1972, pentru o întâlnire cu episcopul Oradiei, care avea să-mi comunice ceva din partea patriarhului. M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou, cu toată durerea, situaţia grea în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii, ameninţată pe de-o parte de rătăcirile şi dezbinările provocate din afară, care se adâncesc cu fiecare zi din cauza indolenţei şi imoralităţii dinăuntrul ei; iar pe de altă parte, de necredinţa şi decăderea din mijlocul ei, care creşte la fel. Iar lucrarea Oastei, care ar fi de cel mai mare ajutor în redresarea lucrurilor, continuă să fie privită cu duşmănie şi lovită în toate felurile.
În ziua fixată, când intram în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Îndată a intrat acolo şi inspectorul cultelor.
– Frate Dorz, începu Episcopul, eu te cunosc pe dumneata din 1945-1946, de când veneai pe la Săsciori cu fratele Marini. Şi eu sunt de pe acolo… Te-am chemat acum ca să-ţi spun că patriarhul vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului, aşa că ai să-i scrii la Patriarhie, cerându-i o audienţă şi veţi discuta amândoi. | Continuare »

În nr. 51, din 15 dec. 1929, «Lumina Satelor» scria într-un chenar următoarele:

S L Ă V I T   SĂ   F I E   D O M N U L !
acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.
Sibiu, la 2 decembrie 1929
Tipografia «Oastea Domnului»

„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.
În lumea tipografică este o datină că de câte ori intră în lucrare o tipografie nouă, să se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea. Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.
Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: „Slăvit să fie Domnul!”…
Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate câte ne-a făcut El nouă!

Mireasa-vantuluiCel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L slăvim neîncetat pe Domnul, indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cântec de slavă lui Dumnezeu. | Continuare »

… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori. | Continuare »

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
deolaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii
să fiţi în totul una!

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
preadulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta
mereu fără-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz

La împlinirea a 24 de ani de la intrarea în veşnicie a Părintelui Arsenie, ne închinăm şi Îi dăm slavă lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu recunoştinţă pentru că, în îndurarea Sa pentru neamul nostru românesc, ne-a trimis un povăţuitor de talia acestui sfânt al Său, pe care acum îl avem rugător în cer, înaintea Lui, pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Alături de toţi cei care simt şi ştiu că le-a făcut vreun bine în viaţa aceasta, cântăm noi cu dragoste smerită:
Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Arsenie!

mormantPrArsenie

parintele-arsenie-boca-maicile-diaconestiRenumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu. La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare. Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat.

| Continuare »

1959. Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa.
Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la întrebări“.
Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti. Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi, biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti“.

iisus in zeghe

Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti

| Continuare »

Antihrist

Părintele Arsenie Boca, din Cărarea ÎmpărăţieiPr-Arsenie-8

El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).

Creştinii – cu numele –, din pricina înmulţirii fărădelegilor, care sting Duhul (I Tesaloniceni 5, 19), aşa se vor slăbi la minte, încât, de frică (Apocalipsa 21, 8), mulţi se vor lepăda (II Tesaloniceni 2, 3) de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2). Viaţa lor slăbănogită de păcat va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mei mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 9-11).
Iudeii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul, înţepându-i călcâiul (Facere 3, 15), şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă, Domnul, pogorându-Se prin Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2, 18) până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3, 23), că, doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pa faţa pământului: prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i răstignindu-i şi în tot felul omorându-i. | Continuare »