Credinţa şi dovezile

Credinţa şi dovezile

Paul Evdokimov, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa vede în Avraam imaginea omului care călătoreşte în profunzimile tainice ale lui Dumnezeu fără să pună întrebări. Ori, tocmai că oamenii pun întrebări şi vor mai ales dovezi, cu toate că Domnul le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia este un văl care se ridică, dar întruparea învăluie şi mai mult chipul lui Dumnezeu“.
Optimismul dovezilor privitoare la existenţa lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanţială“, uitând că Dumnezeu nu este evident şi că tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conştiinţa umană. Iată de ce Dumnezeu îşi limitează atotputernicia, renunţă la omniscienţă, şterge orice urmă şi se închide în tăcerea iubirii sale patetice. Şi a grăit prin prooroci, după Cincizecime, când vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută“. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar prin crăpăturile ei ochii pot să zărească.
Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pëguy, „a fost de-al omului“. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decât iubirea“. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: | Continuare »

Oameni care „au lăsat totul“

Oameni care „au lăsat totul“

Părintele Arsenie Boca

„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“
Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.
Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii – urmaşii Apostolilor – până la sfârşitul veacurilor. Durerea este că, deşi noi Il cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit şi tot mai grea se face noaptea fară de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri. | Continuare »

„Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit“

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul
„Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni“

„Doctorii cei desăvârşiţi şi înţelepţi atunci măresc mai mult lauda meşteşugului lor, nu când cu fier şi cu foc luptă patima să o supună, după cum este legea războiului, ci numai când aceia ce pătimesc, cu palpări uşoare şi cu doctorii dulci, vor afla leacul bolnavului şi acele înfricoşate porunci ale meşteşugului doctoricesc le vor opri, şi câteva zile cu mâncări doctoriceşti şi hrănitoare potolind durerile, vor arăta pe acela ce pătimeşte mântuit de boală.
Aşa şi preaînţeleptul doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre, împăratul împăraţilor Hristos, Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăvea cu patimile necredinţei şi se umfla ca o rană cu înşelăciunile cele lumeşti spre închinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace şi a purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor şi a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintâi al bunătăţii lui, a mântui pe omul din mâinile vrăjmaşului şi a-l aduce la frumuseţea cea dintâi şi la vrednicia de la care a căzut pentru păcatul neascultării al strămoşului Adam -, şi nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţei, ci [lumea] o supune numai cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre dânsul, cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de peste dânsa patimile cele sufleteşti, ce se umflau ca o rană otrăvită. | Continuare »

ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ

Vamesul-si-fariseul-6Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş)
de la biserica din Poienile Izei, —  28 septembrie 1980

Aceasta ne trebuie, socotesc, cel mai mult: să ne smerim, să învăţăm de la Mântuitorul Iisus Hristos să ne smerim şi să nu mai zicem niciodată ca fariseul: „Doamne, eu sunt bun, eu nu sunt ca celălalt”. Ci totdeauna să zicem: „Doamne, fie-Ţi milă de mine păcătosul şi iartă-mă pe mine”.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. (…)
Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”.
E grea slujba aceasta, dragii mei, să fii pescar de oameni. E grea slujba să chemi sufletele la Dumnezeu. Când parcă toată firea trage spre pământ, e aşa de greu şi-i aşa de mare răspundere să vorbeşti în Numele lui Hristos. Adesea mă gândesc la Mântuitorul când a spus: „Tatăl Care M-a trimis M-a învăţat ce să spun şi cum trebuie să vorbesc”. Noi suntem vase slabe şi adesea poate greşim şi în ce spunem, şi cum vorbim în Numele lui Hristos, în Numele Fiului lui Dumnezeu. | Continuare »

Pilda celor poftiţi la cină

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.

Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu, Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfăţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta – şi nu are cum să fie cunoscut – oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creştinilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţimea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume – podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. | Continuare »

Pe cărările răbdării

Pe cărările răbdării rar se-ajunge om cu om
Zile-ntregi până-l pornește cineva cu pas molcom.
Mulţi sunt azi în suferinţă, mulţi zac plânsul adunat,
Dar şi-n ei prea rar virtutea creşte-o floare din răbdat.

E așa de grea răbdarea, limba să ți-o muști tăcând,
Când dreptatea stă să fie mai de partea ta lucrând.
Cum, să tacă Adevărul? Cum, dreptatea jos să stea?
Da! Când nu mai poate-aduce pacea dulce lângă ea.

Și când nu-l primește nimeni că-i prea greu a se-mplini.
Cum să afli-atunci putere de-a răbda şi-a suferi
Lângă Adevărul care stă la colţ de toţi uitat
Şi nu-i nimeni să mai creadă Adevăru-adevărat?

Poate fi o pace dulce Adevăru-năbuşit?
Până când să taci când răul îşi înalţă turn greşit?
Până când să rabzi părutul adevăr şi-a sale căi
Numai pentru ca să fie pace între fraţii tăi?

O, atât de multe vorbe adevăr să fie ţin
Însă numai trec pe lângă Adevăr şi nu-L deţin.
Şi se-ngrămădesc în frunte tot mai sus să-şi nalţe steag.
Şi-Adevărul rabdă-n lume tot mai singur şi pribeag.

Surle, flamuri şi urale stau să sune declarat
Pe acela care spune doar părutu-adevărat.
Şi crezare are-n lume, toţi primesc cu braţ deschis
Doar păruta pace care Adevărul le-a ucis.

Astăzi mulţi fug de minciună, mulţi de ea s-au lepădat,
Adevărul de vitrină e mai bine căutat.
Adevărul de paradă are straie câte vrei
Şi promite tuturora că-i va face dumnezei.

Numai Adevărul Unul n-are firmă, nici blazon,
Ci tot printre singuratici nalţă sfânt şi veşnic tron.
Şi doar cel ce se-nfrăţeşte cu-Adevăru-nsingurat
Tace-acum şi-şi urcă singur drumul crucii-ntreg răbdat.

Până când veni-va vremea Adevărului curat
Să îşi strige-n zări menirea cu un glas netremurat
Chiar de-şi va-mpleti cu jertfa cea mai crudă şi mai grea,
Rostul sfânt pe care-n lume l-a avut şi-l va avea.

Căci cu capul pe tipsie sau pe cruce-a fost plătit
Totdeauna Adevărul care s-a mărturisit
După voia şi cuvântul Tatălui Ceresc şi Sfânt,
Dar încununat în ceruri cu cel mai frumos veşmânt.

Vlad Gheorghiu

Soarele e sus pe cer

Lidia Hamza

1 curcubeu la Sf Xenia Banceni UcrainaSoarele e sus pe cer
Ca un falnic mesager
Chiar de cad sau mă ridic,
De m-avânt sau de abdic,
Dacă stau sau dacă merg,
Dacă plâng sau ochii-mi șterg,
Dacă zac sau dacă zbor,
Dacă-i greu, dacă-i ușor,
Dacă iau sau dacă las,
Dacă-alerg sau merg la pas,
Dacă lupt sau dacă-aștept,
Dacă-i drumul strâmb sau drept,
Dacă pierd sau dacă-nving,
Dacă-aprind sau dacă sting,
Dacă rup sau doar admir,
Florile din cimitir
Ori de-i pisc, ori de-i abis,
Ori de țin tot ce-am promis
Dacă-s rob, ori dacă-s domn
Dacă-s treaz, ori zac în somn,
Dacă-s rău sau dacă-s bun
Dacă tac sau dacă spun
De-i devreme ori târziu,
Dacă mor sau dacă-nviu…
El își dă căldura sa
Peste toți și tot așa.

Tot la fel și Dumnezeu
Pune veşnic curcubeu
Peste ploaia orişicui
Dacă-i bun sau dacă nu-i
Doar cu dragoste de vrea | Continuare »

PILDA LUCRĂTORILOR CEI RĂI

Sfântul Ioan Gura de Aur

„Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvârşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.
Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin această pildă să arate cât de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?
– Pentru că au fost întrecuţi de desfrânate şi de vameşi – şi cu mult –, deşi au avut parte de o atât de mare purtare de grijă.

Uită-te cât de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cât de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvârşită ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atâtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au câştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul. | Continuare »

MINUNE ŞI TAINĂ

1 adormirea MD
Minune şi Taină e viaţa curată
în care Lumina S-a vrut întrupată,
în care Iubirea a vrut a Se-aprinde
şi-n care tot Raiul pe veci se cuprinde.

Fii binecuvântată,
Fecioară Preacurată,
Minune şi Taină şi-Altar,
tu, Maica Eternului Har.

Minune şi Taină e Sfânta-Ntrupare,
când Cel-Fără-Margini Se strânge-ntr-o zare
şi Soarele Veşnic Se strânge-ntr-o rază,
şi Cerul sărutul pe-un Crin şi-l aşază.

Minune şi Taină sunt Fiul şi Mama,
spre Care se nalţă uimirea şi teama,
spre Care coboară Iubirea şi Paza
şi-n Care se-ascunde Fiorul şi Raza.

Minune şi Taină e Mila Divină
ce astfel alege spre lume să vină
şi astfel doreşte spre ea să ne-atragă,
sfinţiţi de Iertarea Eternă şi-ntreagă.

Minune şi Taină, mi-nchin pe vecie
credinţa, nădejdea şi dragostea Ţie;
fiinţa, viaţa şi tot ce e-n mine,
prin Tine sfinţite, cuprinde-le-n Tine.

Traian DORZ

Prohodul Maicii Domnului

1 adormirea Maicii DomnuluiSTAREA ÎNTÂI

1. În mormânt Viaţa Ai fost pus, Hristoase, Şi-a vieţii Maica-acum intră în mormânt Şi se mută la viaţa cea de sus.
2. Tu născând Viaţa, Pe a tot-Dumnezeu Şi viaţa, Prea Curată schimbând-o La viaţa cea de sus te-ai şi mutat.
3. Te mărim pe tine, Maică prea curată, Şi-adormirea ta cinstim, prăznuind-o Cu solirea-ţi pururea fiind păziţi.
4. Fericimu-te toţi, O prea sfânta Maică, Închinându-ne cinstitei tale mutări, Cea de care îngerii s-au minunat.
5. Te mărim pe tine, Maică a lui Hristos, Care fară de sămânţă ai zămislit Şi a a ta mutare toţi o preamărim.
6. Fericimu-te toţi, Maică a lui Hristos Ceea ceai pricinuit pe noul Adam, Şi-adormirea-ţi cu credinţă o cinstim.
7. Te mărim, Fecioara Pururea cinstită Şi icoanei tale ne închinăm, Ca la oglindirea sfântului tău chip.
8. Fericimu-te toţi, Maică a lui Hristos, Ca pe rugătoarea pururea pentru noi Şi ca pe o solitoare pentru toţi.
9. A fericiţilor Tăi părinţi străluciţi, Tu prea fericită fiică lor te-ai făcut Şi pe toate neamurile ai întrecut.
10. Drept-maritori preoţi Şi popor credincios Cu smerenie cădem la sicriul tău Prea curată Maica lui Emanuil.
11. Mulţimea de pustnici, Cete de cuvioşi O, voi tineri şi fecioare, cu cei bătrâni Cântaţi adormirea prea Curatei Maici.
12. O voi domnitori mari, Toţi acum lăudaţi Strămutarea prea curatei Împărătese Ce-a născut pe Împăratul tuturor.
13. Cine dar va spune Bucuria multă Ce-a cuprins pe Maica Domnului Iisus Când i să vestit mutarea Ei la cer.
14. Suind Prea Curată Muntele Eleon Şi în mâna de la înger floare luând Către Cel născut din Ea se închină.
15. A muntelui saduri. Ţie ţi se-nchina, Prea Curată, văzând ramură de finic Ca la Maica Celui atotziditor.
16. Glasul Celui de sus Fără veste-a grăit De mutarea ta iubitului ucenic, În Efes fiind cu slujba lui Hristos. | Continuare »

DACĂ PĂZIŢI… DUPĂ CUM ŞI EU AM PĂZIT

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.“ (Ioan 15, 10)

Domnul Iisus ne-a poruncit nouă să facem nu mai mult, dar nici mai puţin de cum a făcut El, fiindcă El era unitatea de măsură pentru ascultarea noastră faţă de Dumnezeu.
Dacă păziţi poruncile Mele – a spus El – după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui, veţi rămâne şi voi în dragostea Mea, după cum şi Eu rămân în dragostea Lui, fiindcă am împlinit poruncile Lui cu ascultare deplină. În acest fel trebuie să fim bine încredinţaţi de acest adevăr: după cum vom păzi, aşa vom şi rămâne.
Şi după cât vom asculta, atât vom şi fi. Măsura pe care ne-o porunceşte Domnul nu este o târguială care să sune cam aşa: „Dacă păziţi cât puteţi sau cât vă convine fiecăruia“…
Ci este o hotărâre clară şi categorică: „după cum şi Eu am păzit“. Aceasta înseamnă că şi atât de mult, dar şi atât de bine, cum El a făcut, ni se cere să facem, să împlinim şi noi voia lui Dumnezeu.

Noi ne putem înşela foarte uşor, după cum se şi în­şală foarte mulţi, crezând că dacă Dumnezeu este ne­spus de bun, noi putem fi oricum, că putem face orice, că putem merge oriunde ori sta oricum. Fiindcă El până la urmă tot ne iartă.
Gândind aşa şi făcând aşa, s-au înşelat foarte multe suflete. Şi s-au pierdut foarte mulţi pe veci.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înfăţişează în întregimea lor poruncile lui Dumnezeu. Şi numai a­tunci nu ne înşelăm singuri, când ţinem seama de tot Cuvântul Său, nu numai de o anumită parte din El, care ne-ar conveni nouă. | Continuare »

TU AI FOST PREABUN CU MINE

Datornicul-nemilostiv-6Traian DORZ

Tu ai fost Preabun cu mine,
Dumnezeul meu,
– atunci, faţă de oricine,
cum să pot fi eu?
Când Tu-mi dai cu-atâta milă,
mie, braţul plin,
cum să pot eu da cu silă
stropul meu puţin?

Tu-ai fost iertător cu mine,
Dumnezeul meu,
– atunci cum mi se cuvine
ca să iert şi eu?
Când Tu, vina mea cea mare,
toată mi-ai plătit,
atunci cum să nu-mi iert oare
micul meu greşit?

Tu-ai fost neschimbat cu mine,
Dumnezeul meu
– atunci cum să nu-mi pot ţine
legământul, eu?
Vină-mi orice pentru Tine,
gheaţă ori văpăi,
ce-am promis pe veci voi ţine
Ţie şi-alor Tăi!

Doamne, ce dator pot fi

1 pilda-datornicului-nemilostivDoamne, ce dator pot fi
harului Tău mare,
mii de vieţi dac-aş trăi
şi-aş tot vrea să pot plăti,
Doamne, ştiu că nu voi fi
niciodată-n stare!

Doamne, că mi-ai dat şi dat
aur ca din soare;
nu-i ca mine de bogat,
Doamne, nici un împărat,
dar de cât mi-ai dat şi dat
ce-Ţi voi da eu oare?

Doamne, n-am un nalt cuvânt,
nici alt dar mai mare,
doar o lacrimă şi-un cânt,
şi-acel tainic simţământ
pentru care nu-i cuvânt
inima mea are.

Doamne, ia-mi-le-ascultând
dulcile-mi suspine
şi le-aşază lăcrimând
lângă dulcele Tău gând
care-Ţi arde aşteptând
numai după mine!

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Alte materiale la Duminica datornicului nemilostiv

DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ –  Sf. Luca al Crimeei

Binefacerea şi recunoştinţa – Traian Dorz

Binefacerea şi nerecunoştinţa – Traian Dorz

Despre iertare și împăcare – Sf. Nicolae Velimirovici

MÂNDRIA ŞI GLOATA – Traian Dorz

Salvare şi recunoştinţă – Traian Dorz

Cum v-a iertat Hristos – Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei

Pacea lui Hristos – Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei

Staţi gata, dar… (Efeseni 6, 14) – Meditaţii la Apostolul duminicii a 11-a după Rusalii

Poezii

Plânge datornicul

RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNE

Eu nu ştiu cum…

 

ACATISTUL SFÂNTULUI PROOROC ILIE

După obişnuitul început, se zic:
CONDACELE şi ICOASELE:

Condacul 1
Tu, cel ce ai fost alesul Domnului pentru întoarcerea lui Israel de la închinarea lui Baal, aspru mustrător al împăraţilor nelegiuiţi strălucind cu văpaia râvnei pentru Dumnezeu atotţiitorul, cu sfintenia vieţii şi a minunilor, cel ce te-ai ridicat cu trupul la ceruri şi vei veni înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos, laudă îţi aducem ţie, profetule al lui Dumnezeu Ilie, tu, care ai mare îndrăzneală către Domnul, slobozeşte-ne pe noi din toate nevoile şi necazurile cu rugăciunile tale, pe noi cei ce-ţi cântăm: Bucură-te, Ilie, mărite prooroc şi înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos!

Icosul 1
Înger vieţuitor în trup te-ai arătat, proorocule, prin râvna cea pentru Dumnezeu şi prin viaţa ta curată; căci încă prunc fiind, părintele tău, Sovah, văzut-a îngeri luminaţi cu tine vorbind, cu foc înfăşurându-te şi cu văpaie hrănindu-te, arătând astfel ca râvna ta e fierbinte pentru Dumnezeu şi că puterea graiurilor şi a vieţii tale e ca o lumină neprihănită; pentru aceea, cu uimire grăim ţie unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce din veac ai fost ales a sluji pentru mântuirea fiilor lui Israel;
Bucură-te, cel ce încă din pântecele maicii tale ai fost ales vestitor al adevărului şi al bunei cinstiri a lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce asupra căruia s-a descoperit preaslăvită aratare, ce a minunat pe părintele tau;
Bucură-te, cel ce din tinereţe ai iubit curţăia feciorelnică şi tăcerea;
Bucură-te, cel ce ai urât deşertăciunile lumii şi toate bucuriile ei, iar sufletul tău în intregime l-ai închinăt lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce cu lumina înţelepciunii de Dumnezeu ai fost luminat şi cu învăţătura temerii de Dumnezeu din pruncie ai fost adăpat;
Bucură-te, Ilie, mărite prooroc şi înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos! | Continuare »

SĂ NU VORBIŢI!

SĂ NU VORBIŢI!

La Duminica vindecării celor doi orbi
AVA ELIAS – 11 iulie 2018

“Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni“ Mat. 9, 30

Sfțntul Evanghelist Matei ne pune în faţă două vindecări săvârşite de către Domnul, total diferite, atât prin bolile de care sufereau cât şi prin consecinţele acestor vindecări. Mai întâi este vorba despre doi orbi care strigau către Domnul să-i vindece, insistând în rugămintea lor, ÎL urmează pe Iisus, până în casa unde intrase Domnul, iar acolo îi vindecă. După ce li s-au deschis ochii celor doi orbi, Domnul Iisus le porunceşte, aşa cum se întâmplase în cazul multor vindecări, să nu spună nimănui, să nu vorbească despre această vindecare; “poruncindu-le cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni “ Mat.9, 30
După ce orbii au plecat au adus înaintea Domnului un mut îndrăcit, care după vindecare: “ După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit.” ver. 33
Aceste două vindecări, în care vedem două atitudini diferite ale Mântuitorului, ne fac să ne întrebăm: de ce cei doi orbi au fost opriţi să vorbească, iar mutul nu a fost oprit, ci a fost lăsat să vorbească?
Această atitudine are un înţeles profund duhovnicesc prin faptul că orbii, în momentul vindecării lor, nu puteau să aibă o percepţie, o înţelegere corectă a stărilor de lucruri din jurul lor deşi aveau simţul auzului şi auzeau ceea ce se întâmplă în jurul lor lipsa vederii îi împiedeca să înţeleagă în profunzime starea duhovnicească a celor din jur, astfel că mesajul lor ar fi fost unul greşit. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu când vedem atâţia fraţi care în ciuda faptului că au ani de zile de prezenţă pe calea mântuirii nu au percepţia corectă, nu au darul vederii sănătoase de a vedea stările de lucruri din Oaste, nu văd stările nepotrivite, potecile întortochiate spre care se îndreaptă liderii lor, sau pericolele ascunse care pândesc sufletele, ca să le poată avertiza, aşa cum Domnul îi spune lui Petru : “după ce te vei întoarce la Dumnzeu, să întăreşti pe fraţii tăi” Luc. 22, 32 | Continuare »

IISUS, DOCTORUL ŞI TĂMĂDUITORUL BOLILOR NOASTRE SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI…

IISUS, DOCTORUL ŞI TĂMĂDUITORUL BOLILOR NOASTRE SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI…

I. Tâlcuitor

„Şi străbătea Iisus prin toate satele şi oraşele, învăţând în soboare, propo­văduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în norod” (Mt 9, 35). „Şi a ieşit vestea Lui în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau în diferite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbă­nogi, şi El îi vindeca” (Mt 4, 24).
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, căci putere ieşea de la Dânsul şi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19).

O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spu­neţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (M­t 11, 4-5). Erau sate în­tregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar mi­nunata putere şi lucrare a Mân­tuitorului nu stătea numai în aceea că vindeca bolile cele trupeşti, ci mai ales stătea în aceea că El vindeca şi bolile cele sufleteşti. „Duhul Dom­nului – zicea Iisus – M-a tri­mis să tămăduiesc pe cei zdro­biţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea dinlăuntru, cea sufletească, a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut să­nătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi tru­purilor noastre. Evangheliile ne spun că „bol­navii se atin­geau de El, căci putere ieşea de la Dânsul”. Prin atingere de Iisus Mântui­torul se vindecau atunci bol­navii. Tot printr-o astfel de atingere ne pu­tem vindeca şi noi, printr-o atin­gere sufletească, printr-o atingere cu toată cre­dinţa noastră, cu toate lacri­mile noastre, cu toată dorinţa, cu toată fiinţa şi puterea noa­stră cea sufletească. Atingerea cea adevărată de Mântuitorul face şi azi minuni. Sunt şi azi boli trupeşti în faţa cărora medicii stau neajutoraţi, cei ce le poartă se tămăduiesc prin credinţă vie şi tare în Dum­nezeu. | Continuare »

”Iisus văzând credința lor”…Mat. 9, 2

”Iisus văzând credința lor”…Mat. 9, 2

AVA ELIAS

Sfântul Evanghelist Matei relatează una dintre multele minuni și vindecări săvârșite de către Mântuitorul, de data aceasta ”în cetatea Sa”, în Nazaret, având în fața Sa un om slăbănog adus pe o targă de către prietenii săi. Faptul că evanghelistul Matei specifică locul acestei minuni, adică în cetatea Sa, arată cât de greu este să demonstrezi că ești cu adevărat un om credincios ”în cetatea ta”, în familia ta, între cunoscuții tăi, între prietenii tăi. Acolo dovedești adevărata credință, între cei ce te cunosc îndeaproape, în permanență, în toate stările tale, nu numai în Biserică, în Adunare, nu doar atunci când clamezi credința.
De cele mai multe ori ne plângem că sufletele (slăbănogii) care sunt aduși în Biserică, în Adunare, nu se vindecă sufletește, că nu mai este har în Adunare, că nu mai sunt lacrimi, însă adevărata cauză a acestor stări de lucruri este determinată de ”credința lor”, adică a noastră, a celor ce constituim Biserica, formăm Adunarea, din motivul că Domnul nu mai vede credința noastră, lacrimile noastre, smerenia noastră, trăirea noastră așa cum le vedea la Sfinții Înaintași pe vremuri, când era credința bună, toate aceste virtuți ale lor Îl determinau pe Domnul Iisus să spună: ”Îndrăznește fiule! Păcatele îți sunt iertate”. (vers. 2)
Așa cum Domnul cunoștea gândurile celor din vremea Sa și mai cu seamă gândurile rele din inimă, adică intimitatea noastră pe care căutăm s-o ascundem cel mai mult, tot așa și gândurile noastre, a celor de astăzi le cunoaște și sunt descoperite Domnului. De aceea după ce Domnul descoperă intimitatea inimilor întreabă: ”Ce este mai lesne? A zice: iertate îti sunt păcatele? Sau a zice: scoală-te și umblă.” Mat. 9,5. | Continuare »

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Sfântul Nicolae Velimirovici

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat. | Continuare »

SLUJITORI AI TRUPULUI

SLUJITORI AI TRUPULUI

David Bălăuţă Ion

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2).
Toţi aceşti lacomi de pântece, care, din mâncări şi bunul trai, îşi fac un idol căruia i se închină (Ezec 14, 3), sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa, cum spune Apostolul Pavel (II Tim 3, 8). Dar voi, preaiubiţilor, fugiţi de închinarea la idoli – patimile şi poftele – (I Cor 10, 14). Ca unii care aţi lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, prin arătarea adevărului faceţi-vă vrednici să fiţi primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu (II Cor 4, 2). Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3, 24). | Continuare »

SĂ NU TE DUCI DEPARTE…

Traian Dorz, Cântări noi

Să nu Te duci departe de mine, Drag Iisus,
ispita vine-ndată ce simte că Te-ai dus;
mi-e teamă de ispita ce ştie că Tu pleci,
n-aş vrea să mergi, Iisuse, de lângă mine-n veci.

Rămâi mereu pe-aproape, ca duhul pânditor
să simtă şi să fugă, Iubite-nsoţitor;
Tu, paza mea cea dulce, fereşte-mă mereu,
ştii bine ce ispită pândeşte-n jurul meu!

O, nu Te du departe,  şi vino mai degrab’,
vrăjmaşa iarăşi vine – şi ştie unde-s slab,
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit!

Doar ieri Te-ai dus, şi iată, ispita vine fin,
să-mi afle casa goală, să-mi strecure venin;
– întoarce-Te degrabă, iubită paza mea,
mi-e teamă fără Tine, – să nu mă laşi la ea!

Să nu Te duci departe, să nu Te duci, Iisus,
ispita prinde veste îndată ce Te-ai dus…
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit…

Să nu zici în inima ta: Cine?…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

TDorz1Adevărata înţelepciune este a vedea adevărul dintr-o dată. Şi adevărata credinţă este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest dumnezeiesc dar, prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise. Să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul Care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
Cel care tot întreabă: „Cine s-a suit la Cer?“… sau: „Cine s-a coborât în Adânc?“ – acela seamănă cu unul care, stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?… – şi alte asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.
Aşa se întâmplă şi cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite şi a tuturor răstălmăcirilor şi întrebărilor încurcate şi încurcătoare cu care cei care se ocupă îşi pierd toată viaţa, toată puterea şi toate ocaziile mântuirii lor.

Tu, drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta şi nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Fereşte-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială şi de orice necredinţă.
Fii sincer faţă de Dumnezeu şi fără vicleşug în umblarea ta cu Hristos sau cu fraţii tăi.
Primeşte mântuirea promisă de Dumnezeu şi adusă de Domnul Iisus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Şi, mulţumin-du-I pentru ea, dă-ţi toate silinţele să ţi-o duci până la capăt cu frică şi cu cutremur.
În felul acesta, vei fi scutit şi de rătăciri şi de căderi. Şi te vei arăta şi vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu, pe care ţi l-a făcut El.

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

AVA ELIAS

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des. | Continuare »

Mai mult decât toate, Iisuse

Vlad Gheorghiu

Când vara-i prea plină de soare
şi nu-i sus pe cer nici un nor,
Tu-mi vii cu atâta răcoare
că rănile nici nu mai dor.

Iisuse, Prea dulce Iisuse,
din toate, din toate, pe Tine Te-aleg!

Când drumul mi se-mpotmoleşte
în viforul aprig şi-n ger,
iubirea-Ţi atât mă-ncălzeşte…
nimic nu-mi mai vine să-Ţi cer!

Când valuri se-ntrec să m-atragă
spre-adâncuri de singurătăţi,
atunci Tu-mi întinzi mâna-Ţi dragă
şi-n toată splendoarea Te-arăţi.

Când gheare vrăjmaşe aripa
mi-o frâng, sfârtecând pân’ la os,
ce moale Ţi-e mâna în clipa
când vii să-mi legi rana duios!

Şi când uneori mi-i pe şesuri
cu fluturi şi flori presărat,
ce dulce şoptire, ce versuri
mă cheamă, spre iad să n-abat!

Şi chiar lumea toată de-mi vine
cu soare, sau cântec, sau zbor,
pe Tine, pe Tine, pe Tine,
din toate te-aleg și Te-ador…