Ce spune Părintele Iosif

„Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este Domnul, Cel care a pornit-o la drum!
Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului! Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?
Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări. Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un „vin” curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag „apă” în el şi să-l slăbesc.
Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.
Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine! Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei Mişcări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară destui astfel de preavrednici preoţi…
Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! – care n-au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?
Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari
Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită în această Mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia prea­vrednici condu­cători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.
Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi dintre cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce? Unii – să fim sinceri! – pentru „sfânta” comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.
Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primenire religioasă.”
«Ce este Oastea Domnului?», p. 207-209

Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu vestirea şi cu vestitorii cei de bunăvoie, care îşi câştigă traiul vieţii lor prin muncă şi trudă cinstită – şi au o viaţă de familie curată. Aceştia fac apostolia pentru Domnul din dragoste şi fără nici o plată.

Pe cei plecaţi la drumul misiunii din râvna şi dragostea fierbinte pentru Hristos, fraţii să-i ajute şi să-i asculte, ca pe nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul Evangheliei lui Hristos.

Pe cei care merg numai să-şi facă rost de un trai fără muncă şi care nu aduc nici un folos, ci numai pagubă şi ocară Lucrării lui Hristos, fraţii să nu-i primească, ci să se ferească de ei.

Oastea Domnului nu încurajează lenea şi înşelătoria religioasă. Cei care umblă înşelând evlavia şi dragostea frăţească nu au ce căuta între noi. Pe aceştia îi veţi cunoaşte uşor după roadele, după purtările, după faptele şi după duhul lor.

Pentru orice vestitor al Evangheliei nu este o ruşine să lucreze cu mâinile sale, ci este o cinste şi o datorie, ca să nu fie povară pentru nimeni. Conducătorii şi îndrumătorii mari ai Bisericii, în frunte cu Domnul nostru şi cu Apostolii Săi, n‑au primit plată de la nimeni. Darul de bunăvoie, postul şi renunţarea le-au dat totdeauna îndeajuns… O, ce bogaţi au fost săracii lui Hristos – şi cât de înălţaţi au fost cei care au ştiut să se facă robii tuturor pentru Iisus.

Mai presus de toate, conducătorul adunării şi vestitorul Evangheliei trebuie să vegheze ca să nu se poată ivi niciodată bănuiala că el lucrează şi merge de dragul plăţii şi al pomenilor, iar nu de dragul Evangheliei şi al Domnului Iisus. Înainte de a-i feri pe alţii de ispita asta, mai întâi să se ferească pe sine însuşi şi cugetul său.

Un păstor şi un îndrumător care îşi pune viaţa pentru oile sale, acela va fi totdeauna preţuit şi ajutat de către cei pe care îi îngrijeşte în Domnul.

Nu uitaţi niciodată porunca Domnului: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie… nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine (I Petru 5, 2).

din Traian Dorz, Dreptarul învăţăturii sănătoase