b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Iată că noul an debutează cu grăbite schimbări.
Cine, ce anume grăbeşte schimbarea aceasta? Parcă cineva trebuie să încheie o urgentă dare de seamă…

Dragi fronturi ostăşeşti, către voi se îndreaptă aceste rânduri… Deși mă tem că mulţi dintre fraţii mei le vor ocoli datorită semnatarului lor, care face parte din grupul de fraţi consideraţi lepădaţi, eliminaţi din Oaste.
Vă rog cu durere de moarte, nu vă opriţi la persoana care spune, ci deschideţi ochii la ceea ce se spune şi, ascultându-vă propria conştiinţă, răspundeţi la următoarea întrebare: Voi, fraţii mei, cum era Lucrarea Oastei atunci când aţi cunoscut-o? Ultimile adunări de la Bacău şi Comăneşti sunt tocmai dovada unui derapaj nimicitor pentru care cineva va trebui să răspundă amar în faţa lui Dumnezeu. Fac apel și la cei care au participat la cele nouă Sărbători literare: Aşa am cunoscut noi Oastea? Ne-amintim cu drag acele sărbători. Acolo nu am învăţat numai elemente de prozodie sau note muzicale, ci mai ales cum să devii ostaş lucrător prin creştere duhovnicească.
Predica de la Bacău, mai întâi: https://www.youtube.com/watch?v=NUB_au08QkI.
Începe după minutul 3:35:00 şi DEFORMEAZĂ cu bună ştiinţă tot specificul curat şi sfânt al Oastei Domnului. Şi mulţi fraţi ostaşi prezenţi acolo, sau de prin ţară, sau răspândiţi prin diaspora, ascultă orbeşte, crezând că veteranii din ţară care acceptă această stare de lucruri, chiar îşi şi dau acordul tacit pentru ea, aceşti tineri formându-se intenţionat şi ireparabil, din start greşit.

Se ia ca model Sfântul Arhidiacon Ştefan şi pregătirea lui ca să ajungă proto-martirul creştinişmului…
Cine nu se apleacă cu umilinţă în faţa acestui titan al credinței, întâi mergător pe calea martiriului? El a fost trimis la slujire prin punerea mâinilor. Era hirotonit arhidiacon. Şi a primit misiunea din partea Bisericii. Şi Oastea Domnului are în rândurile ei foarte mulţi preoţi, care au pornit la slujirea bisericească prin hirotonire şi sunt în acelaşi timp şi fraţi lucrători ai Oastei Domnului nu în virtutea acestei hirotoniri, ci în virtutea legământului pus în cadrul Oastei Domnului, alături şi la fel ca toţi ceilalţi fraţi „împreună lucrători cu Dumnezeu“. Este o disjuncţie de sens aşa de grosolană, că ori trebuie să fii de acord cu ce se spune, ori trebuie să diluezi puterea şi importanţa Hirotonirii, ca Taină. Şi nu e corectă niciuna. De aceea am numit grosolană această deturnare de sens a cuvintelor.

Oastea Domnului nu are nevoie de hirotonirea lucrătorilor ei. Biserica da!

Oare „organul de conducere“ al Asociaţiei oficiale de la Sibiu doreşte să facă din Oastea Domnului o biserică paralelă cu BOR? Vrea o hirotonire ostășească sau să hirotonească toţi fraţii vorbitori? Sau să vorbească peste tot doar cei 3-4 şcoliţi, numiţi, îndrituiţi? Atunci de ce susţine că trimiterea la lucru duhovnicesc se poate face numai prin punerea mâinilor şi prin numirea Bisericii? Sau poate că se vrea ca doar cei hirotoniţi să îndrituiască pe cineva la lucrul Domnului? Toţi martirii care au mărturisit pe Domnul şi au plătit aceasta cu viaţa lor, toţi erau hirotoniţi? Oare conducerea administrativa a Bisericii se vrea a fi un papă (locţiitor) al Duhului Sfânt pentru Oastea Domnului?

În Oastea Domnului chemarea, misiunea sau trimiterea la lucru duhovnicesc o face Stapânul ei. Nicăieri în Împreună lucrători cu Dumnezeu nu se întâlneşte obligativitatea punerii mâinilor peste lucrători în via Domnului. Nici a trimiterii lor mandatate de Biserică. Este un caz fericit când împreună lucrătorul cu Dumnezeu este şi hirotonit preot, şi frate lucrător.  Dar nu este obligatoriu ca lucrătorul să le aibă pe amândouă aceste calităţi. Fratele Traian spune că Biserica este un colaborator dificil, dar necesar (Traian DORZ, Istoria unei jertfe vol IV –  pag. 200) nicidecum un conducator al Oastei.

Ce mare dar de la Dumnezeu este faptul că fratele Traian Dorz a lăsat prin scrierile sale directive clare cu privire la lucrarea tinerilor, a scumpelor surori, a lucrătorilor cu Dumnezeu… Ce era neclar în aceste scrieri de se vrea acum numirea şi mandatarea misionarilor? Dovada calităţii de lucrător în cadrul Oastei Domnului este foarte clar descrisă în cartea fratelui Traian Dorz: Împreună lucrători cu Dumnezeu. Cine mandatează astăzi pe cineva să-l elimine sau să-l substituie pe fratele Traian, introducând noi reguli, străine de specificul ostăşesc?

E drept că mulţi dintre lucrătorii de azi nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu, ci împreună lucrători cu formatorii lor. Dar aceştia se distig uşor, că nu indeplinesc condiţiile recunoscute de fratele Traian Dorz în lucrarea mai sus menţionată.

Fratelui Traian, fratelui Marini cine le-a dat trimiterea în misiune? – genunchii bătătoriţi în rugăciune, postul şi împlinirea autentică a Cuvântului lui Dumnezeu.

Are fratele Traian aceste versuri: „Doamne, Doamne, fă-o lumină / cât un fir de rază doar, / să-mi lumine-o clipă noaptea / asta de adânc amar!… / Nu mă scoate, nu-mi răspunde, / las’ să mor aici de crezi, / dar arată-mi să văd semnul / că m-auzi şi că mă vezi!“ (Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna, vol. Cântări îndepărtate). Şi multe altele, precum: O, semnul Lui, care „e duhul, focul care izbucneşte / în glas atunci când vorbele aprind, / e strălucirea sfântă ce pluteşte / pe faţa fericitului murind.“ (O, semnul Lui, din acelaşi volum, Cântări îndepărtate).

Absolvenţilor şcolilor biblice misionare – centrale (fostul Institut misionar Iosif Trifa) sau locale, aşa cum se vrea acum – cine le va da acest semn „că m-auzi şi că mă vezi“ despre care vorbeşte fratele Traian în versurile acestea şi care să-i autentifice ca vrednici lucrători în Oastea Domnului? Cei care semnează diplomele acestor absolvenţi nu sunt nici ei înşişi ostaşi, cum pot parafa ostăşia pe o îndrituire? „Organul de conducere“ (aşa cum se auto-intitulează actualul Sfat frăţesc, aducând un grav afront ideii de Sfat frăţesc pe Ţară, aşa cum îl cunoaştem cu toţii din timpuri parcă prea demult uitate) şi-a auto-emis propriul mandat de „organ“ conducător în cadrul Oastei. Şi emite în continuare „diplome“ de ostaşi misionari tot unora care au absolvit cursurile lui. Bineînţeles că nu mă refer aici la autentice diplome tipărite, ci figurat, la acordul, mandatarea scrisă sau verbală de a fi lucrător misionar în adunările Oastei numai cu acordul acestui „organ“.

Cine poate evalua duhovnicia cuiva pentru a-i acorda drept de lucrător în Oastea Domnului? Doar cine nu poate întrezări acest semn al Duhului Sfânt trebuie să „şcolească“ şi să „trimită“ misionari la lucrul Domnului. Dar Domnul îi cunoaşte pe ai Lui şi-i trimite El la lucrul Său, indiferent dacă posedă sau nu o „trimitere“ de la oameni hirotoniţi sau nu.

Poate cineva să impună sau să numească, să mandateze chemarea la misiune? Aceasta o face doar Dumnezeu şi cine simte această chemare, poate face misiune şi nemandatat de „organul conducător“.

Prin aceste aşa-zise numiri şi îndrituiri (sau şcoliri) se distruge una dintre specificităţile Oastei: apostolatul laic. Cine nu a înţeles rostul pe care l-a rânduit Părintele Iosif Trifa acestei mari valori nu va înţelege niciodată Oastea Domnului. Cum poate atunci să o conducă? (După sine şi după propriile încredinţări străine de Oaste. Însă tot un non-sens rămâne.) Poate foarte bine să se mulţumească cu hirotonirea în cadrul Bisericii, că aceasta poate aduce din plin mântuirea oricui o trăieşte aievea. Sau poate să devină un autentic ostaş, însuşindu-şi şi imprimându-şi pe suflet specificul Mişcării Oastei Domnului, care trezeşte omul către Naşterea din nou, prin Biserică, spre Hristos. Nici nu înlocuieşte, nici nu imită Biserica, nici nu amestecă lucrarea celor două.

Şi Barnaba a plecat la misiune prin punerea mâinilor. Şi câţi alţii foarte mulţi. Nu toţi însă. Sunt cunoscute atâtea sfinte femei chiar, care au primit numele de „întocmai cu apostolii“, dar care nu au pornit la misiune apostolească prin punerea mâinilor.

Problema practică despre care se vorbeşte în această predică, aceea care se doreşte a fi implementată pe plan local, este de fapt încercarea de a implementa pe zone proiectul iniţiat acum câţiva ani, intitulat Institutul Misionar «Pr. Iosif Trifa». Şi cum atunci au fost prea multe şi prea vehemente voci, s-a făcut un pas înapoi, ca să se înainteze acum sub altă titulatură şi în alte locaţii. Răul este însă acelaşi. Cum poate cineva mandata valabil pe altcineva când el însuşi s-a auto-mandatat în Lucrarea Oastei Domnului? Poate că are un mandat de la Sinodul BOR. Dar Oastea Domnului nu l-a mandatat ca „organ de conducere“.

Apostolatul laic nu are nevoie de punerea mâinilor, de hirotonire. Aceasta, punerea mâinilor, aparţine Bisericii, nu Oastei, Şi cine este ostaş adevărat, este şi ortodox adevărat şi va recunoaşte şi respecta Taina Hirotonirii la adevărata ei valoare, ÎN CADRUL BISERCII. Şi va acorda şi înţelegerea corectă a preceptului de apostolat laic ÎN CADRUL OASTEI DOMNULUI.

Oastea Domnului are alt rost. Dacă nu l-ar fi avut, nu mai era cazul să o întemeieze Părintele Iosif. Puteam rămâne cu toţii simpli credincioşi în Biserica noastră străbună şi deplin mântuitoare. Dacă îndrituirea ierarhică ar fi o condiţie obligatorie pentru a deveni ostaş lucrător, înseamnă că însuşi Părintele Iosif, care a întemeiat Oastea, n-ar mai fi ostaş, pentru că atunci când i s-a oprit mandatul, şi foile, şi lucrarea, el şi-a continuat misiunea, cu sau fără îndrituire. Oare nu cumva şi refuzul de a pune în fruntea adunărilor locale pe preoţii mandataţi de prin parohii l-a dus la caterisire pe Părintele Iosif? Oare acesta nu este iarăşi un statut împotriva căruia a luptat el şi care ni se impune nouă azi, chiar dacă lui i-au fost sfâşiate hainele când era în sicriu pentru că nu l-a primit? Oare chiar a suferit degeaba înaintaşul nostru drag? Tot ce a refuzat el atunci să admită în Oaste, se introduce astăzi, cu mandat de la „organul de conducere“, călcând peste voinţa şi mormântul Părintelui Iosif. Se ridică astăzi un nou mitopolit Bălan, dar să nu mai fie oare niciun nou Părinte Iosif, care să stea  de veghe?

Se vorbeşte adeseori azi din cărţile sau pe mormintele înaintaşilor tocmai călcând în picioare comorile moştenite de la ei, care ne-au făcut ostaşi şi datorită cărora existăm (cât vom mai exista).

Oare cine va plăti preţul distrugerii de astăzi?

Oastea Domnului urmează întocmai învăţătura Bisericii, dar nu este Biserica. Suflul nou de viaţă al Oastei Domnului, nu-i este dat oricui să-l înţeleagă. Este Duhul Sfânt care o călăuzeşte pe albie curată încă de la întemeierea ei. A-i schimba drumul înseamnă a lucra împotriva Duhului Sfânt. Este o anti-lucrare.

Pentru ca Oastea Domnului să-şi urmeze rostul ei trebuie să nu-şi astupe cele patru fântâni ale sale: adunarea frăţească, cuvântul fraţilor, rugăciunea liberă şi cântarea.

Cine îndrazneşte să astupe aceste patru fântâni ale Oastei, să aibă curajul să-şi asume responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi a înaintaşilor Oastei, care aşa au vrut-o, aşa au întemeiat-o: cu aceste patru fântâni. Cine vrea altceva, să întemeieze o altă lucrare sau asociaţie, să-i dea ce nume vrea, dar să nu fure avutul altcuiva, creaţia altcuiva, munca şi jertfa altcuiva, Oastea Altcuiva.

Condiţia ca un ostaş să devină împreună lucrător cu Dumnezeu este: Întâi să fii, apoi să faci! Fără nici o excepţie. Iar această condiţie are patru trepte (până şi ordinea treptelor este o condiţie):

1. să iubeşti cel mai mult;
2. să munceşti cel mai mult;
3. să te rogi cel mai mult;
4. să suferi cel mai mult.

Atât de mult până când degetul mâinii tale întins către cer cel mai înalt posibil să atingă talpa iubirii lui Dumnezeu coborâtă spre tine cel mai jos posibil (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem). Şi după ce ajungi astfel să fii, apoi poţi să faci. Că ceea ce vei face va fi sub inspiraţia şi revărsarea Duhului Sfânt, izvorât din atingerea sfântă, „până la alb“ (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem), când şi trupul şi sufletul au atins starea de „alb“, de curăţie şi neprihănire.

Aceasta este mandatarea ca lucrători în Oastea Domnului. Adăpat din cele patru fântâni şi urcând cele patru trepte, nici un lucrător duhovnicesc nu va încurca drumul cel curat, care-i va fi insuflat prin Duhul Sfânt, călăuzitorul Oastei Domnului, Oaste care are ca zi de sărbătorire tocmai Pogorârea Duhului Sfânt.

Când înaintaşii numesc ca modele pentru Oastea Domnului pe Sfântul Apostol Pavel şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur (Adunarea de la Bacău, min. 1:00:54), nu-i anulează pe ceilalţi sfinţi. Ci îi făgăşuiesc Oastei specificitatea pe exemplul acestor doi sfinţi, ca dovadă că Oastea Domnului nu aduce altceva nou în Biserică. Pe lângă câte altele, unul dintre motivele alegerii celor doi sfinţi este modelul  apostolatului laic. Sfântul Apostol Pavel lucrează atât de mult timp fără trimitere, încât el însuşi simte nevoia unei verificări. Şi fraţii ostaşi au nevoie de aceasta. Ar fi o mare greşeală să se omită acest lucru. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, când a fost caterisit de Biserică, adică atunci când a pierdut mandatul acesteia, nu şi-a încetat lucrarea. Ba se recunoaște că Biserica era în Sfântul Ioan Gură de Aur în timpul cât a fost caterisit. Şi Părintele Iosif la fel.

La acest nivel duhovnicesc se cere să ajungă orice lucrător al Oastei. Şi fratele Traian nu face numai reguli, ci dă şi soluţia îndeplinirii acestora.

Oare fraţii ostaşi au uitat aşa de repede aceste lucruri, încât nu mai văd azi cotitura periculoasă care se imprimă Oastei şi care o va conduce exact spre a deveni precum odinioară Oastea mitropolitului Bălan, care s-a destrămat în doar câţiva ani?…

Cum se poate să vorbeşti despre dezbinare şi despre neascultare şi despre eliminarea din rândurile Oastei a celor nesupuşi, câtă vreme tu însuţi faci aceasta, neascultând pe înaintaşii unei Mişcări în fruntea căreia te-ai ales? Cum poţi numi „batjocură la adresa fraţilor“ nevoia de a păstra ce se mai poate din comorile Oastei. Oare cine batjocoreşte cu adevărat înaintaşii?

Adevăraţii neascultători sunt cei care fac neascultare faţă de înaintaşi.

Cine „distruge unitatea“? (adunarea de la Comăneşti, acelaşi predicator: https://www.youtube.com/watch?v=XoyaYsMhhRE începând cu minutul 3:39;00.) Cel care se îngrădeşte de propovăduirea mincinoasă sau cel care propovăduieşte mincinos?

„Cine nu ascultă nu mai sunt în Oastea Domnului, este foarte clar“, s-a specificat în vorbire. Dar tocmai că nu este deloc clar. Nu se specifică de cine trebuie să se asculte ca să fii în Oaste. Pentru că eu mă străduiesc din toată fiinţa mea să ascult pe înaintaşi şi prin ei pe Domnului Oastei. Şi dacă ascult de Domnul Oastei, eu cred că sunt ostaş adevărat, indiferent de cum mi se spune la adunarea de la Bacău. Cred că, de fapt acesta este unul din cele două mari adevăruri spuse la Bacău, dar cu adresabilitatea inversă, adică cel care zice, acela este.

Cine poate preciza care dintre noi este ostaş adevărat? Cine poate ostăşi sau dezostăşi pe cineva? Cine poate evalua sinceritatea şi smerenia cuiva pentru a-l ostăşi sau dezostăşi?

Oare în străfundul sufletului, fraţii mei, nu auziţi glasul goarnei înaintaşilor?

Cel de-al doilea mare adevăr spus la Bacău este următorul: „Cel trimis este la fel ca cel care l-a trimis (cu referire la Timotei). Apostolii lui Iisus sunt ca Iisus“.

Înţelegem de aici că lucrătorii trimişi de anti-misioarii de azi, vor fi anti-misionarii de mâine…

Pe mulţi dintre fraţi i-am auzit spunând cu întristare că nu se merge bine. Și duc cu ei nostalgia adunărilor din trecut. Dacă noi, care mai avem în suflet amintiri şi adevăruri nestricăcioase, nu găsim puterea de a ne împotrivi alunecuşului şi amestecăturii, copiii noştri, şcoliţi în spiritul antilucrător al şcolilor de misionari de azi, cum vor mai face diferenţa între drumul cel curat şi drept şi înversa lucrare ce se înstăpâneşte peste Lucrarea Oastei? Vor fi ca nişte fronturi de pseudo-fraţi care vor cadenţa fluturând steaguri și plancarde cu „Aşa am învăţat de la părinţii noştri“.

Oare nu cumva falsa învăţătură care se promovează la Sediul Central este tocmai Izabela Bisericii din Tiatira? (Adunare Comănești min. 3:43:43)

Propovăduirea amăgitoare şi amestecată face să se piardă toate celelale fapte bune ale fronturilor de fraţi, care sincer își mai doresc mântuirea. Ce cutremurătoare răsturnare de sens se dă însuşi Cuvântului lui Dumnezeu și ce greu răspuns vor da promotorii ei, dar și cei care nu veghează.

Vorbirea de la Comăneşti se încheie iarăşi cu o mare ambiguitate. „Fraţi mincinoşi care golesc Bisericile. Aceştia nici nu sunt fraţi şi nici ostaşi“ (min. 3:57:10). Mai sunt în Lucrarea Oastei fraţi care nu iubesc Biserica? Dacă da, aceştia nu sunt nici fraţi, nici ostaşi, ci sectari.

Dacă referirea se face însă la cei care se îngrădesc de erezia ecumenistă promovată de ierarhia BOR și de organul conducător de la Centru Sibiu, atunci afirmaţia de mai sus e o mare minciună. Nimeni nu fuge de Biserică, ci doar de erezia din ea. Noi rămânem în Biserica Ortodoxă şi în toate canoanele rânduite de Sfinţii Părinţi, şi o vom iubi până la moarte, ea fiind Trupul lui Hristos, prin Tainele căreia ne lucrăm propria mântuire. Cum poate cineva să se alunge pe sine din sine însuşi. Că Biserică Ortodoxă suntem şi noi, cei ce ne-am botezat într-însa. Doar dacă se dezice de el însuşi şi se leapădă de Capul ei, Care este Hristos.

Un discernământ sincer şi smerit poate să vadă cum se împăunează unii cu penele Oastei, deşi  nu vor putea niciodată mărturisi ostăşeşte, pentru că în fiinţa lor nu s-a sălăşluit fiinţa Oastei.

Dragi, fraţi ostaşi, să fim cu mare luare aminte! Odată ne vom întâlni cu înaintașii noștri! Şi cu Dumnezeu!
Știm cu toții că în iubirea de Domnul și de înaintași stă puterea alegerii drumului drept şi a deosebirii duhurilor.

Slăvit să fie Domnul!

8 ianuarie 2018, Începutul propovăduirii Domnului
Vlad Gheorghiu