Evanghelia despre împărţirea turmei înaintea păstorului

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a V-a din Post – a Floriilor

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce şi mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată.
Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!

Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El şi cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea Dumnezeiască a Domnului Hristos, că, oriunde Se arăta El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se despărţeau de-a dreapta şi de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia. Şi până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceştia se despart la stânga şi la dreapta. Cât de bine desluşită trebuie să fi fost această despărţire în zilele vieţii Sale întrupate pe pământ!

Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această despărţire a oamenilor privitor la simţămintele lor faţă de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morţi, şi se mai aflau surorile acestuia, Marta şi Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; şi, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; şi, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii şi înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci şi a prietenului Său, Lazăr. | Continuare »

Traian DORZ

Tu, Cel Atotputernic, Doamne, ce-ai ocrotit poporul Tău,
eşti Cel ce şi pe noi ne aperi de toţi cei ce ne-ar face rău.

O, fii cu noi, o, fii cu noi oricând vom trece prin nevoi.

Tu, Cel ce-ai rupt în două marea, făcând la-ai Tăi un drum uşor,
eşti Cel ce-ai să ne faci şi nouă prin luptă drum biruitor.

Tu, Cel ce-ai liniştit furtuna şi-ai izbăvit pe-ai Tăi urmaşi,
eşti Cel ce ne vei fi şi nouă scăpare de la cei vrăjmaşi.

Tu, Cel ce-ai înviat pe Lazăr şi plânsu-n cântec l-ai schimbat,
eşti Cel ce-ai să ne-nvii şi nouă tot ce-am iubit şi-am îngropat.

Invierea-lui-Lazar_17_02

Tu, Cel ce-ai vindecat pe-atâţia câţi Te-au chemat în ceasul greu,
eşti Cel ce-i poţi scăpa şi astăzi pe-acei ce Te rugăm mereu.

Tu, Cel ce Te-ai Nălţat la Ceruri şi şezi de-a dreapta Celui Sfânt,
eşti Cel ce poţi nălţa şi-a noastră viaţă din orice mormânt.

Sinaxa din Salonic a condamnat ecumenismul ca panerezie şi respinge sinodul din Creta ca eretic

Sinaxa interortodoxă a clerului şi poporului binecredincios, organizată în data de 4 aprilie 2017 la Salonic, Grecia, de către părinţii atoniţi nepomenitori, cu participarea clericilor nepomenitori şi a unui impresionant număr de credincioşi din Grecia, Sfântul Munte Atos şi alte ţări ortodoxe, printre care şi România şi Republica Moldova, a luat câteva decizii importante cu privire la ecumenism, sinodul din Creta şi întreruperea pomenirii ierarhilor participanţi la sinodul din Creta:

  1. A condamnat şi respins ecumenismul ca panerezie.
  2. A condamnat şi respins Consiliul Mondial al Bisericilor, pe care l-a numit Consiliul Mondial al Ereziilor.
  3. A proclamat că Hristos este unicul Mântuitor, iar în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire.
  4. A proclamat că Biserica pe care Hristos a întemeiat-o, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se identifică numai cu Biserica Ortodoxă.
  5. A proclamat că în afara Bisericii Ortodoxe există numai rătăciri ale satanei, erezii şi schisme.
  6. A respins sinodul din Creta ca pseudosinod, deoarece legiferează ecumenismul ca învăţătură a Bisericii, desfiinţează instituţia sinodală, legiferează ereziile ca “biserici”, desfiinţează postul, anulează canoanele sinoadelor ecumenice şi acceptă căsătoriile mixte. Întrucât în limba greacă termenul “pseudo” (“minciună”) include, în context, şi ideea de erezie (a se vedea pentru analogie termenul “pseudoepiscop” sau “minciuno-episcop”, din finalul canonului 15 I-II), autorii documentului sinaxei au considerat de la sine înţeles şi nu au simţit nevoia să adauge expressis verbis faptul că prin respingerea sa ca pseudosinod de fapt el a fost respins ca sinod eretic.
  7. A anunţat întreruperea comuniunii cu Patriarhul Constantinopolului şi cu toţi episcopii care acceptă sinodul din Creta ca fiind ortodox.
  8. Şi-a manifestat sprijinul şi comuniunea cu toţi preoţii, monahii şi mirenii care au întrerupt pomenirea patriarhilor şi episcopilor ce susţin ecumenismul şi nu condamnă sinodul din Creta.
  9. I-a invitat pe toţi ceilalţi fraţi întru cuget ortodox să întrerupă, la rândul lor, pomenirea ecumeniştilor eretici.
  10. A solicitat episcopilor Bisericii Ortodoxe din întreaga lume să convoace un sinod ortodox de condamnare a ecumenismului, CMB şi sinodului din Creta. Nu s-a decis organizarea sa la Bănceni în perioada imediat următoare, aşa cum s-a spus în unele relatări de presă, menţionându-se posibilitatea organizării unei sinaxe asemănătoare celei de la Salonic la Kiev, Ucraina, la un moment care va fi anunţat.
  11. A exprimat cu tărie faptul că toţi cei ce au luat măsura întreruperii comuniunii cu ereticii sunt şi rămân în Biserica Ortodoxă, nu pomenesc alt episcop în locul episcopului locului, nu înfiinţează alte „biserici” şi nu aderă la alte grupări religioase deja existente.

| Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – SFINŢITORUL NOSTRU

Iisus-si-2-ucenici_17_01„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Iisus.“ (Ioan 2, 22)

Sfinţii apostoli ai Domnului şi toţi cei care ascultau cuvintele Sale erau mereu cu toată luarea-aminte asupra întregii Sale învăţături.
Multe lucruri din cele ce le auzeau ei rămâneau taine neînţelese pentru mintea lor de atunci. Dar nici una din învăţăturile Domnului ei n-au lepădat-o numai din pricină că n-o puteau înţelege.
Au păstrat cu grijă în inimile lor fiecare cuvânt, deplin încredinţaţi că, dacă vor rămânea credincioşi până la sfârşit, va veni odată vremea când îl vor vedea împlinindu-se, şi atunci li se va lumina tot înţelesul lui deplin şi în mintea lor.

Ucenicii Domnului s-au ferit să nu facă ce făceau ceilalţi oameni, adică să întoarcă tocmai pe dos ceea ce spunea Mântuitorul, ci, răbdători şi smeriţi, ca şi Sfânta Maică a Domnului, păstrau toate cuvintele acestea în inima lor şi se gândeau la ele (Luca 2, 19 şi 51).
De aceea, când le-a venit vremea să se împlinească, ei şi le-au amintit, înţelegându-le cu smerenie şi credinţă, luminându-se deplin. | Continuare »

DESPRE CĂINŢĂ ŞI MĂRTURISIRE

Acum duminică, a V-a duminică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.
În legătură cu această evanghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.
Căinţa are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufleteşti. Toate Scripturile ne îndeamnă la căinţă şi ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe, vom lua una din viaţa şi istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de mai jos.
După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morţii. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morţii şi pieirii sufleteşti, în virtutea paragrafului de lege: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Dar alături de sabia morţii, deasupra capului lui David – ca şi deasupra păcatelor noastre – se vede şi o cumpănă: cumpăna judecăţii cereşti. Sabia aşteaptă sentinţa cumpenei şi, iată, cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David şi-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar şi a fost iertat. O viaţă întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căinţă. Din această căinţă a ieşit un aur scump şi frumos; a ieşit Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”.
Căinţa cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căinţă are trei uşi:
1. Uşa primă este cunoaşterea şi simţirea picatului. Cunoaşterea păcatului, aceasta este cheia primă şi uşa primă a căinţei şi mântuirii. Toate predicile şi chemările sufleteşti sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască şi să simtă starea grozavă în care se află. În unii, această trezire lucrează cu putere mare. Cu cât lucrează mai tare, cu atât e mai bine. | Continuare »

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Sfântul Ignatie Briancianinov Predică în Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).
Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru – filosofează Preacuviosul Marcu – este luat din pământ şi prin firea să se aseamănă pământului: are nevoie să fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul, dacă inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreunarea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar mereu în închipuire nimicesc rugăciunea celui îmbuibat. Şi dimpotrivă: precum în ţarina lucrată osârdnic cu uneltele plugăreşti, însă nesemănată cu seminţe folositoare, cresc cu deosebită putere neghinele, aşa şi în inima postitorului, dacă acesta se mulţumeşte doar cu nevoinţa trupească şi nu îşi îngrădeşte mintea cu nevoinţa duhovnicească, cu rugăciunea adică, cresc des şi cu putere neghinele părerii de sine şi semeţei cugetări. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare – a Cuv. Maria Egipteanca

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu… (Evrei 9, 13-14)

IH_225Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înlăuntrul inimii mele (Ps 76, 6). Am păstrat cuvintele acestea şi am cugetat la ele în inima mea (Dan 7, 28). Maria păstra toate cuvintele acestea şi cugeta la ele în inima ei (Lc 2, 19).
Iar în altă parte scrie: …Despre această lucrare mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor…
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar, cu timpul, în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fapte 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (II Tim 1, 3). | Continuare »

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII

Acum duminică avem evanghelia de la Matei capitolul 17, versetele 14-21. Ne arată această evanghelie cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Iisus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că „acest neam de demoni nu iese decât cu post şi cu rugăciune”.
Această evanghelie vine la rând şi în duminica a 4-a din Postul mare. Se află tâlcuită pe larg în cartea I-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, unde am vorbit pe larg despre darul rugăciunii. Acum vom spune ceva despre credinţă.
Evanghelia de duminică se aseamănă cu cea din duminica trecută. În evanghelia din duminica trecută, îi văzurăm pe apostoli în încercarea furtunii. Domnul încercase credinţa lor în furtună.
Şi acum îi vedem iarăşi într-o încercare de credinţă. Îndrăcitul venise la apostoli ca o încercare a credinţei lor. Îndrăcitul – ca şi furtuna – era un fel de „examen” pentru credinţa apostolilor.
Iar apostolii n-au putut presta acest „examen”. Credinţa lor era încă prea slabă pentru a tămădui bolnavi şi a face minuni.
Dacă cercetăm în Noul Testament credinţa apostolilor, apoi o vedem împărţită în două părţi. Înainte de răstignirea Domnului şi pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţă. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cât de sfântă trebuie să fie, atunci, Stăpâna noastră, Maica Domnului, cu care Dumnezeu-Cuvântul – Lumina veşnică, „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) – s-a unit intim, ea, asupra căreia Duhul Sfânt S-a coborât şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o (cf. Lc 1, 35). Cât de sfântă şi prea sfântă trebuie să fie Stăpâna noastră, Maica Domnului, care a devenit templu (nefăcut de mâna omenească) lui Dumnezeu, şi a fost în întregime pătrunsă, în toate gândurile ei, simţirile ei, cuvintele şi faptele ei, de Duhul Sfânt, ea în care Cuvântul S-a făcut trup! Da, ea este sfântă, ea este tare, neclintită şi aceeaşi pentru veşnicie, în sfinţenia ei cu totul divină, căci Dumnezeul atotdesăvârşirii – Care după umanitatea Sa a devenit fiul ei – a făcut-o întru totul desăvârşită, datorită prea marii ei smerenii, a iubirii ei pentru curăţie şi pentru izvorul curăţiei – Dumnezeu, datorită lepădării ei de lume şi adeziunii totale la împărăţia cerurilor, şi mai ales fiindcă ea a devenit mama Lui, L-a purtat în pântecele ei, apoi în braţele ei, L-a hrănit cu laptele ei preacurat, pe El care hrăneşte toată creatura, a avut grijă de El, L-a mângâiat, a suferit pentru El, a vărsat lacrimi pentru El, a trăit întreaga viaţă pentru El, total absorbită în Duhul Său, având o singură inimă, un singur suflet, o singură sfinţenie cu El. O negrăită unitate de dragoste şi de sfinţenie între Prea Curata Fecioară Maria şi dumnezeiescul ei Fiu, Domnul Iisus Hristos! | Continuare »

ACEASTA ESTE CRUCEA…

Pr. Iosif TRIFA,
«Isus Biruitorul» nr. 14 / 29 martie 1936, p. 1

E timpul postului, e timpul când trebuie să ne uităm mai mult ca altădată sus, spre crucea Golgotei.
Despre Cruce se vorbeşte mult şi trebuie să se vorbească şi mai mult, pentru că ea ne arată toată taina mântuirii noastre, iar mântuirea vine în măsura în care înţelegem Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Un pictor credincios a pus taina crucii în chipul de alături. E o icoană foarte mult grăitoare despre înţelesul şi taina Crucii. Prin icoana aceasta, pictorul voia să spună: în marea acestei vieţi, viaţa noastră este un fel de naufragiu. Ni s-a sfărâmat barca în viforul ispitelor şi în furtuna încercărilor şi necazurilor. Orice încercare de scăpare „prin noi înşine”, prin puterile noastre, este pierdută. Dar tocmai în starea aceasta de pierzare se iveşte crucea ca o stâncă de mântuire.
Aşa este Crucea şi aceasta este Crucea şi Jertfa Domnului Iisus, Ea se iveşte numai în „naufragiu”, adică atunci când ţi-ai fost pus nădejdea în puterile tale, în ajutorul omului, în sănătatea ta, în banii tăi, în averile tale… şi vine furtuna şi, rând pe rând, le îneacă pe toate şi te lasă singur în mijlocul „apelor”. Când simţi acest „naufragiu” şi strigi după ajutor de sus – atunci ţi se arată crucea şi mântuirea.
Când te-a cuprins viforul ispitelor şi păcatelor, când toate încercările tale să scapi de păcat cu puterile tale se gată cu acel faliment: „Am cercat, dar nu pot”… când simţi acest „naufragiu” şi plângi cu amar, cerând mila, dragostea şi ajutorul Fiului de sus – atunci ţi se arată „crucea” mântuirea. | Continuare »

„DACĂ VREA CINEVA SĂ VINĂ DUPĂ MINE, SĂ SE LEPEDE DE SINE, SĂ-ŞI IA CRUCEA SA ŞI SĂ VINĂ DUPĂ MINE”

Tâlcuirea evangheliei printr-o rugăciune

Acum duminică avem Duminica Sf. Cruci, cu evanghelia despre purtarea crucii. Am tâlcuit pe larg aceasta evanghelie acum e anul, în «Lumina Satelor». Acum vom da tâlcul ei printr-o rugăciune.

Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat să merg după Tine. O, cât de mult a lucrat dragostea Ta şi darul Tău până m-ai făcut să înţeleg această cruce şi m-ai învăţat să o port! Era o vreme când nici habar nu aveam despre ce înseamnă să port crucea şi să mă lepăd de mine. Mă înduioşam de crucea şi suferinţele Tale, dar eu nu voiam să sufăr nimic. Toate silinţele mele se strângeau într-un singur punct: să am un trai tihnit, plin de toate plăcerile şi desfătările cele lumeşti şi trecătoare. Plângeam regulat în Săptămâna Patimilor Tale, dar pentru cea mai mică greşeală săream în capul de-aproapelui meu.
În viaţa mea totul era „eul” meu. Nimic pentru Tine, nimic pentru alţii, totul pentru mine şi interesele mele. O, ce viaţă mincinoasă era aceasta!
Şi atunci, Tu, preadulcele meu Mântuitor, m-ai chemat în şcoala cea mare în care se învaţă purtarea crucii Tale. M-ai chemat în şcoala suferinţelor. Ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău şi ticălos eram eu! Nu voiam să învăţ nimic. Umblam neîncetat să fug din şcoala în care m-ai chemat. O, nebunul de mine! Ce zadarnică era încercarea mea! Scăpam de o cruce şi alta, mai grea, se aşeza în locul ei. | Continuare »

CALEA CRUCII

CALEA CRUCII

Iată cât de frumoasă este evanghelia de duminică. Ea cuprinde tot ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţaturile din ea.
„Cela ce voieşte să vină după Mine să se lepede se sine”… zice evanghelia. Asta înseamnă că dacă vrei să pleci după Hristos trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor” (Ef 2, 3), adică voile satanei şi ale păcatului; şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? – zice Apostolul Pavel (I Cor 6, 19) – ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care v-a cumpărat cu preţ”. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Hristos, să le pui în slujba lui Hristos şi în ascultarea de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea zice mai departe evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa”, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. | Continuare »

CÂND N-AM PUTERI

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia! (Traian DORZ)

D.-a-24-Crucea-webCe dulce mi-e când ochii se umplu de lumină
şi inima se umple de sfânta-nfiorare,
şi zările se umplu de îngeri ce se-nchină,
şi toată Firea-i plină de Nalta Sărbătoare!

Atunci îmi plec genunchii şi simt cum lângă mine
pe-un umăr şi pe altul se-apleacă frunţi iubite
şi toată rugăciunea mi-e lacrimi şi suspine,
şi toate-s pline-pline de taine nerostite.

Şi locului sub Cruce unde-am trăit minunea
îi cresc înmiresmate flori albe de scumpie
şi simt cum tot cuprinsul îl umple rugăciunea,
şi Slava, şi Genunea, întregi, Îţi cântă Ţie.

Ce dulce mi-e, Iisuse, această împletire
de cântec şi lumină, de flori şi rugăciune,
când cele şapte ceruri sunt toate o iubire,
şi noi, o-mpărtăşire cu Veşnica Minune!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei

O CRUCE MARE SUNT ŞI VREMURILE NOASTRE

Suferinţele şi necazurile din această lume sunt şi ele o cruce pe care Domnul Dumnezeu o pune pe umerii noştri, spre sănătatea şi mântuirea noastră cea sufletească. Crucea suferinţelor ne aduce aminte de Domnul şi ne cheamă să ne întoarcem la El.
O cruce mare şi grea sunt şi vremile noastre. S-a pus această cruce pe umerii noştri şi pe sufletul nostru odată cu războiul. Şi de atunci ea nu se mai ridică şi nu se mai uşurează. Dimpotrivă. Parcă an de an tot mai mare şi mai grea se face. Dumnezeu a pus pe umerii noştri această cruce. Ea ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
Vremile noastre sunt o cruce mare şi grea, sunt o cruce grăitoare, ce strigă pe noi: „Întoarceţi-vă, oamenilor, la Dumnezeu!”. Dar oamenii nu înţeleg chemarea acestei cruci; nu vor să o înţeleagă. Noi umblăm să scăpăm de crucea aceasta. Aşteptăm să se uşureze vremile, să se facă iarăşi bine în lume, ca să ne vedem în tihnă de păcate şi răutăţi. Suduim pe guverne, stăm să suduim chiar şi vremea că nu umblă cum am pofti noi, dar nu vrem să înţelegem că greutăţile şi necazurile sunt puse pe umerii noştri ca o chemare să ne întoarcem la Dumnezeu.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care făcuse o cruce mare dintr-un prun şi o ducea pentru un mort. Pe drum, poposise cu ea… la un birt. Lăsase crucea în drum şi se apucase de băute şi de cântate, „să-i treacă de necaz”. | Continuare »

Rastig-55Cum creanga-mbobocită de cais
deschide primăverii porţi de vis,
cum mugurii în soare înfloresc,
din legământ, cântarea să mi-o cresc!

Cum şopotul izvorului în munţi,
cum adierea vântului pe frunţi,
cum fâlfâitul aripei în zbor,
ca-n rugăciune, cântul mi-nfior.

Cum necuprinsul curcubeu pe cer,
cum picurile ploii-n soare pier,
cum frunza-şi soarbe roua de pe ea,
ca-n lacrimi, cântul rugăciunii-aş vrea.

Cum buciumul răsună peste zări
cum turmele se strâng de pe cărări,
ca-n sunete de cântece fierbinţi
îmi nalţ ecoul sfintei juruinţi.

Cum taina se-nfiripă pe Tabor
cum zorile minunii se cobor,
ca-n locul sfânt picioarele-mi descalţ
cântarea rugăciunii să-mi înalţ.

Cum Golgota a Crucii Taină-a dus,
cum Sângele din Jertfa ei a curs,
cum toţi prin ea am fost răscumpăraţi,
genunchi ai mei, în rugăciune staţi!

Lidia Hamza

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti

Sfântul Luca al Crimeei Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.
Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.
Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătură greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie l-a dat în vileag că eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască. | Continuare »

Duminica ortodoxieiÎn mai multe biserici din ţara noastră, părinţi mărturisitori antiecumenişti au oficiat astăzi, 5 martie, slujba Sinodicon-ului, care lipseşte din Triodul românesc de la Rânduiala slujbei din Duminica Biruinței Ortodoxiei. Deşi măcar o dată în an – în Duminica Ortoxiei – este cea mai bună ocazie de a reactualiza, numindu-le şi anatemizându-le, toate ereziile din întreaga istorie a Bisericii Creştine, pentru a lua aminte şi a nu mai cădea în ele, cel mai simplu mod de a reafirma graniţele ortodoxiei şi delimitarea de ereziile de ieri şi de azi…

Am asistat azi, pentru prima oară la oficierea întreagă a Slujbei Duminicii Ortodoxiei…

E vremea mărturisirii… A alegerii celei bune!

Găsiţi aici întreaga rânduială a Sinodicon-ului.

Iar aici, veţi găsi explicaţii cu privire la lipsa Sinodicon-ului din Triod

Lidia Hamza

AICI, ÎN PUSTIUL ACESTA

Traian DORZ

Aici, în pustiul acesta, Hristos
a vrut să mă cheme cu El dimineaţă,
să-I fiu până-n seară alături, voios,
la jug şi cântare – spre rod şi viaţă.

În ceasul chemării nimic n-am avut,
nici graiul, nici plugul, nici harfa, nici spada,
Hristos mi le dete în ceasul cerut,
să-Şi nalţe cântarea, să-Şi are livada…

Azi cântă izvoare din stâncă ţâşnind,
miresme şi grâne-s pe deal şi câmpie
şi-n umbra iubirii mi-e cortul dorind
chemarea să plece, străinii să vie.

Flămânzii iubirii, voi singuri veniţi,
al vostru-i sărutul cu dulce primire,
al vostru-i ospăţul cu tot ce doriţi,
ca-n veci să nu plângeţi decât de iubire.

Străluce-n pustiuri belşug de Hristos,
izvoare şi cântec, şi roade slăvite.
– O, sfânta-mi sudoare cu veşnic folos,
ascunde-te-n umbra iubirii smerite…

[Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii]
Sfântul Nicolae Velimirovici,
Predică la Duminica Ortodoxiei

Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu – O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!
Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.
Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul?
Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu?
Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o despre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: “. şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este “trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc” (Daniel 10:6). | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (a Izgonirii lui Adam din Rai)

DESPRE POST

Acum duminică avem intrarea în postul cel mare şi sfânt al Învierii. Această intrare trebuie să o facem nu numai cu pregătiri de mâncări şi băuturi, ci şi cu pregătiri sufleteşti, adică cu gândiri despre post. Postul este pus anume pentru sufletul nostru, pentru folosul lui, pentru sănătatea şi mântuirea lui. Dar nu orice post aduce folos sufletului, ci numai cel bun şi adevărat. Cerinţa dintâi a postului este înfrânarea, adică alegerea şi lăsarea unor mâncări grase şi a tuturor băuturilor îmbătătoare, pentru că acelea aţâţă şi întăresc poftele şi păcatele. O altă cerinţă este rugăciunea, adică graiul postului. Prin post trebuie să ne ridicăm apoi la căinţă, adică la părerea de rău pentru păcatele noastre, la hotărârea de a ne lepăda de ele. Şi apoi ne mai trebuie încă ceva ca să postim cu adevărat: fapte bune. De aceea zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Posteşti? Arată-mi prin faptele tale… Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale”; să postească toate membrele corpului tău, ferindu-le de faptele cele rele şi făcând pe cele bune. Avem noi acest post? Creştinilor şi românilor! Să băgăm de seamă că noi de multe ori nu postim bine. De multe ori intrăm în sfântul post, trecem prin el şi ieşim din el fără de nici o schimbare sufletească. Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. De multe ori curăţăm blidele numai pe dinafară sau, cum zice evanghelia de duminică, postim numai oamenilor şi nu lui Dumnezeu şi sufletului. | Continuare »

SĂ FAC ŞI EU CA TINE!

Traian DORZ

Să fac şi eu ca Tine, Iisuse, între-ai mei:
iertând, s-acopăr totul, din dragostea de ei!

Să tac şi eu ca Tine când am să fiu pârât,
să pot privi cu milă spre orice grai urât.

Să iert şi eu ca Tine când am să fiu lovit,
nu este ca iertarea răspuns mai potrivit!

Să mor şi eu ca Tine pe crucea mea, senin,
nu-i ca triumful jertfei nimica mai divin.

Atunci şi înviare-aş ca Tine-a treia zi
o slavă negrăită primind când m-aş trezi,

Aş fi, la Arătare, venind la Dreapta Ta,
cununa Ta cea scumpă şi veşnică-aş purta.

ÎNVĂŢĂTURA MÂNTUITORULUI DESPRE POST

Pr. Iosif TRIFA

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre. Şi când postiţi nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor postindu-se. Adevăr grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Iar tu, postindu-te, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău celui ce este întru ascuns. Şi Tatăl tău Cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6, 14-21).
Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă nu ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35). | Continuare »