Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări Noi

Rusalii_21-Telita(Nast-MD)Traian Dorz, din Calea bunului urmaş

1. Dragostea şi ura, când sunt mari şi adevărate, sunt amândouă sincere şi nu pot fi ascunse inimilor. Iar ele îşi răspund una alteia la fel. Ochii sunt atunci numai o fereastră prin care inimile se privesc şi îşi răspund. De aceea ochii nu pot minţi ca buzele.

2. Arta adevărată nu este numai aceea ce se arată ochilor – deşi este şi asta.
Nu este numai adevărul, sau numai bunătatea, sau numai frumuseţea, sau numai iubirea, – ci este toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a fiinţei şi a expresiilor lor.
Căci tot ceea ce este viu şi învietor este plăcut, frumos şi apropiat. Iar ceea ce este aşa este neapărat necesar fiecărei fiinţe, căci aceasta îi întreţine oricui vi-aţa.
Aceasta este adevărata Artă.

3. Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă cum îi este necesar omului să bea din el. Sufletului însuşi îi este neapărat necesar să fie bun, după cum şi alţii au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuşi.

4. Când într-un suflet credincios trăieşte puternic Hristos, atunci din adâncul lui va izvorî apa vie a binefacerilor neîntrerupte şi puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viaţa este de o aşa trăire, încât nu mai poate fi reţinut, să nu se reverse în orice lucru şi cuvânt bun spre alţii.
Trebuie să ţâşnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna viu şi lucrător.

5. Omul Duhului Sfânt vorbeşte nu pentru că nu poate să tacă şi nu doar pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă, are de mărturisit un adevăr ceresc, are în el ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
Aşa este plinătatea Duhului. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, din „Predici la duminici şi sărbători“

„ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Rusalii_22Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?
Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Oricine este un trimis al Duhului Sfânt vorbeşte pe limba fiecăruia dintre cei care-l aud. Duhul Sfânt îi dă darul vorbirii în felurite limbi, după feluritele trebuinţe sufleteşti ale celor cărora le vorbeşte sau le scrie.
Iată-l pe părintele Iosif. Când Duhul Sfânt S-a revărsat peste el şi l-a trimis să propovăduiască lucrarea Vântului şi a Focului Ceresc pentru trezirea Bisericii şi a poporului nostru, el a vorbit în aşa fel încât noi toţi, cei care eram din toate neamurile de sub cer şi de sub iad, beţivi, mincinoşi, desfrânaţi, suduitori, hoţi, clevetitori, certăreţi, fumători, lacomi, ucigaşi – l-am auzit şi noi, fiecare, vorbindu-ne pe limba noastră… Şi toate sutele de mii am simţit că acest cuvânt ne străpunge inima, că ne îndoaie genunchii, că ne scaldă ochii şi că ne prăbuşeşte la picioarele Crucii lui Hristos, strigând din sutele de mii de guri cu un singur glas:
– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Cine a făcut minunea asta, dacă nu darul şi Harul Duhului Sfânt?
Care putere de om mai este în stare să facă aşa ceva? Ce trâmbiţă cerească a mai sunat aşa în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi – ca el?
Nu este, oare, asta o minune a revărsării Duhului Sfânt, după cum ne-a spus de atâtea ori el însuşi?
Cine a mai făcut o astfel de lucrare, cu un astfel de răsunet limpede dulce şi cald, cum este lucrarea Oastei, lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea acestei Cincizecimi Dumnezeieşti?
Şi iată nu numai dovada roadelor ei, dar şi dovada trăiniciei ei, a duratei ei în timp!…
Câte furtuni a stârnit diavolul împotriva ei nu numai din afară, ci mai ales dinlăuntru! Ce vânt rău au stârnit valurile învolburate din 1935 bântuind până în 1947, timp de doisprezece ani, înecând atâtea suflete şi spărgând atâtea corăbii care porniseră şi ele spre Ierusalimul de Sus, dar care n-au mai ajuns niciodată în portul lui! Şi ce vânt viclean se strecoară iarăşi, cu vârtejuri ascunse şi cu răsuciri ucigaşe, aruncând praful şiretelor încredinţări şi gunoaiele orbiei pierzătoare în ochii multora, de atâţia ani, şi până şi azi!
Apoi câţi lei furioşi s-au repezit să rupă – şi-au rupt.
Dar lucrarea aceasta merge mereu crescând, biruind şi rodind pentru Dumnezeu, fiindcă ea este revărsarea Duhului Sfânt şi prin ea lucrează puterea şi Numele lui Hristos.
Şi nimeni şi nimic nu o vor putea nici nimici, nici abate de la slujba şi chemarea ei până ce şi le va împlini, fiindcă Dumnezeu Şi-a pus Numele Său şi pecetea Lui peste ea.

Moise Velescu din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?

Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus / mai drag ca orice-n lume!“

Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo     şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei: «IISUS CEL RĂSTIGNIT!»

Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo de mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!

Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…) | Continuare »

Iisus_GhetsimaniTraian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…

Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui.
Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea.
După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).

Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este!
Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică.
Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică.
Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic
şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…

Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică.
Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem viaţa veşnică.
Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti.
Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr.

Existenţa veşnică o avem cu toţii. Dar viaţa veşnică nu o vor avea decât acei care Îl cunosc pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, cu acea cunoaştere care este o descoperire şi o împreunare desăvârşită şi eternă.
Care Îl cunosc pe Dumnezeu cu acea cunoaştere ce îl face pe sufletul care o dobândeşte să devină de aceeaşi natură duhovnicească cu Hristos…
Care se altoiesc, sudându-se în Hristos, devenind ca El, cum ramul în tulpină, cum mlădiţa în viţă, cum mădularul în trup.
Căci un astfel de credincios devine o prelungire, în timp şi în lucrare, a lui Hristos Iisus, Cel care este Tulpina sa şi Capul său. | Continuare »

Sf-imp-Constantin-si-Elena_2Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Condacul 1 :
Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care într-armându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce ne plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne nouă, împreună cu buna ta maică, Împărăteasa Elena, ajutor, celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor!

Icosul 1 :
Ca un înger luminos ai binevestit lumii pe Domnul nostru Iisus Hristos, că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu cel adevărat; pentru aceasta cântăm ţie acestea:
Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată;
Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat;
Bucură-te, căci cu semnul Sfintei Cruci te-a înarmat;
Bucură-te, că pe Maxenţie, prin puterea cinstitei cruci, l-ai biruit;
Bucură-te, că în Roma cu mare alai ai intrat;
Bucură-te, că romanii cu bucurie împărat al lor te-au pus;
Bucură-te, că în cinstea Domnului Iisus Hristos o cruce de piatră în mijlocul Romei ai pus;
Bucură-te, că pe Sfânta Cruce ai scris: „Iisus Hristos NIKA”, adică, cu acest semn vei birui;
Bucură-te, că prin puterea crucii lui Hristos pe toţi vrăjmaşii tăi i-ai biruit;
Bucură-te, căci cu ştirea şi voia lui Dumnezeu, de boala leprei te-ai îmbolnăvit;
Bucură-te, că ţie sfinţii mai-marii apostolilor ţi s-au arătat;
Bucură-te, că prin învăţătura Sfântului Ierarh Silvestru cu toată inima ai crezut în Domnul nostru Iisus Hristos;
Bucură-te, Sfinte Împărate Constantin!

Condacul al 2-lea :
Văzându-te singur că eşti lepros cu trupul şi cu sufletul, ai chemat în ajutor pe Dumnezeul creştinilor, iar Dumnezeu, nezăbovind, ţi-a trimis pe Sfinţii Apostoli să te mîngâie şi ţi-a spus ce să faci ca să fii sănătos şi, bucurîndu-te de dumnezeiasca cercetare, ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia! | Continuare »

Sf-Imp-Constantin-si-Elena

Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!

Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!

Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!

Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!

Traian Dorz, Cântarea învierii

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva Bisericii Domnului Iisus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar Bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satan, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31). Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul Bisericii, prin această cernere.

…Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort. Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec. Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi – spune Cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 4, 12)…
…Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.

„Când trecea, Iisus a văzut pe un orb din naştere.“ (Ioan 9, 1)

Vindecarea-orbului-16_02
Numai cine caută, acela găseşte, numai cine se uită, acela vede şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte! Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nă-dejde de mântuire (Luca 19, 10).
Hristos a venit să vindece ceea ce era pe moarte, ba chiar ceea ce era mort, adică pe aceia care nu mai aveau absolut nici o cale şi nici o nădejde de scăpare. Hristos a venit să izbăvească pe cei robiţi, adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 24, 6-8; 1 Petru 3, 12-22).
Dar pentru că nici unii din aceştia nu-L cunoşteau pe Iz-băvitorul trimis să-i scape, fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute, îi căuta mereu El pe ei. Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde zăceau cei bolnavi şi îi căuta El să-i vindece. | Continuare »

Nicolae Steinhardt, din «Dăruind vei dobândi»

Vindecarea-orbului-88De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. Referatul lui Matei pomeneşte două cazuri(Matei 9, 27-30; 20, 30-34) şi în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu(Marcu 10,46-52) menţionează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca(Luca 18,35-42), tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacră un întreg capitol – al nouălea – tămăduirii orbului din naştere.

În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila şi lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie iniţiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voieşte sau pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebaţi răspund aidoma (în vorbe niţel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noştri; învăţătorule, să văd iarăşi ; Doamne, să văd! Şi cererea le este de îndată împlinită. Desigur că orbii implorau să-şi redobândească vederea, vederea fizică, posibilitatea pentru ochii lor de a-şi exercita funcţia lor firească, înregistrarea pe retină a înfăţişărilor lumii exterioare. Şi Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le dă: posibilitatea aceasta organică, fiziologică, fotografică.
Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (în privinţa orbului din naştere evident e că-i dă har peste har: Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu). Dacă, anume, reînnoita minune a vindecării orbilor nu cuprinde şi un învăţământ ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” îndreptăţesc – întocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – bănuiala aceasta, impulsul de a căuta substantivelor orb, ochi, lumină şi verbului a vedea un tâlc simbolic, neaparent. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Scumpii mei fraţi, binecuvântaţi pe Domnul în orice vreme şi nu vă spăimântaţi niciodată de nici o ameninţare a vrăjmaşilor voştri. Dacă voi sunteţi nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăştie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuţi sau printre necunoscuţi. Aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiţi de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru Iisus şi pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.

Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, dar rodul pe care l-aţi strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce  v-aţi câştigat la Dumnezeu vă va rămâne o bogăţie veşnică.

Traian Dorz, din HRISTOS – IZVORUL NOSTRUfemeia samarineanca

„Iisus i-a răspuns: «Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete.»“ (Ioan 4, 13)

Suflete însetat după viaţă sau după fericire sau după dragoste… nici un izvor de pe lume nu-ţi poate stâmpăra setea aceea care din adâncul sufletului tău se ridică cerând săturarea!
Nici o apă din lumea aceasta nu ţi-o poate potoli. Căci oricare ar fi obiectul dorinţelor tale, ceea ce cauţi tu cu ade-vărat este fericirea, iar aceasta se găseşte numai la Hristos. Însetezi tu oare după glorie, după slava lumii, după cele-britate?
O, oricui va bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete, o sete mai mare şi mai nepotolită! Ţi se pare că primind ceva din aceste lucruri pe care le cauţi îţi stâmperi puţin setea. Dar numai ţi se pare! Căci ea revine şi mai fierbinte. Iar la urmă, sufletul tău, scârbit de toată această apă înti-nată cu atâtea murdării celebre, se va îneca în deznădeje.
Alexandru Macedon a spus: «Universul este plin de atâtea miliarde de planete uriaşe, iar eu n-am putut cuceri şi păstra nici măcar una din acestea, cea mai mică: ce nemernic sunt!…» Adevărata glorie o câştigi în Hristos atunci când cauţi, uitând de tine, să-I aduci Lui cea mai mare slavă. Toate celelalte sunt deşertăciuni. Nici un muritor nu-i mai nefericit ca acela care le câştigă. Oricât de puţină istorie ai cunoaşte, tot ar trebui să ştii acest lucru!
Însetezi tu oare după locuri înalte, după scaune alese, după slujbe mari? Faci totul să le dobândeşti? Calci în picioare mila, dreptatea, prietenia, cinstea şi sufle-tul tău şi al altora numai să le ajungi şi să pui mâna pe aceste deşertăciuni? | Continuare »

de Pr. Arsenie Boca

Femeia_SamarineancaO călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria.
Iudeii predaniilor omenşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată.
Ba i-a mai cerut şi apă să bea.
Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus aşa le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaintâlnită complicitate.
Nici ucenicii, pe care-i trimise în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumiriţi, văzând că Învăţătorul lor stă de vorbă cu o femeie. Inventarul smintelilor omeneşti să-l terminăm aici. Aceasta e umbra care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina. Iată acum lumina Samarineanului misionar. Întâi, Iisus n-a ţinut seama de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum.
Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi într-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie, şi încă încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, că oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul ( Ioan 1, 48 ). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

…Ce taină este, într-adevăr, între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la naşterea sa! […]
Dar pe când toţi oamenii au nume frumoase, vai, ce puţini sunt cei care mai au în viaţa lor caracterele nobile, însuşirile frumoase, calităţile sfinte pe care ar trebui toţi să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele şi sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era şi frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate.

După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt şi de credinţa înaintaşilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceştia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toţi cei rămaşi fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc pe veci.
Înspăimântător „progres“!

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_7Ispita desfrânării şi urmările ei.

1. Fiul meu, păstrează-n suflet ale mele-adânci cuvinte
şi-ale mele bune sfaturi ţine-mi-le bine minte!

2. Ţine sfaturile mele… şi trăi-vei fără ură,
ca a ochilor lumină ţine-mi buna-nvăţătură.

3. Leagă-le la mâini cu grijă şi la degete le leagă,
pe a inimii tăbliţă să le scrii pe viaţa-ntreagă.

4. Zi-i înţelepciunii: «Tu eşti sora mea cea mai aleasă!»
şi priceperea numeşte-o a ta prietenă de casă.

5. Ca să te ferească pururi de nevestele străine,
de străina ce vorbeşte ademenitor cu tine.

6. … Stam odată la fereastră…, la fereastra casei mele
şi, la câţi treceau pe cale, mă uitam printre zăbrele.

7. Şi-am zărit printre cei tineri şi neîncercaţi în viaţă
pe un tânăr fără minte – un copil părea la faţă,

8. Trecea uliţa spre colţul unde sta de-acelea una
şi a apucat pe calea către casa ei întruna. | Continuare »

BIRUINŢE

Sf_GheorgheBiruinţa omenească totdeauna înjoseşte
şi adeseori aduce pierderi de ne-nlocuit.
Biruinţele Credinţei totdeauna dau nălţare
şi-aduc bogăţii de haruri
şi în om,
şi în mulţimi.

Biruinţa urii lumii asupreşte şi ucide,
Biruinţele Iubirii bucură şi nalţă tot…
Biruinţa omenească e robie şi teroare,
Biruinţa lui Hristos e libertate
şi-Adevăr.

După orice biruinţă omenească-i decădere
şi mizerii,
deopotrivă pentru-nvinşi şi-nvingători –
După orice biruinţă a lui Dumnezeu e însă
înălţare,
bunăstare,
libertate
şi progres.

Biruinţa omenească are temelie ura
şi se nalţă pe durerea şi pe jertfele altora.
Dar a lui Hristos îşi are temelie-n veci Iubirea
şi se nalţă prin iertare
doar pe propria-I Jertfire.

Biruinţa lui Hristos e Duhul şi Învăţătura,
Adevărul şi Iubirea,
ambele de neînvins,
ele-s fericirea noastră
şi a fiecărui suflet
din poporul fără număr de „învinşi“
învingători. (Traian DORZ)

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

Sf_Ap_Toma_Poceaev– Iată Eu cu voi sunt! – a spus Domnul nostru
– Şi eu sunt cu Tine! – dac-aş spune eu.
Căci Tu poţi, Iisuse, ca să fii cu noi,
iar noi să fim totuşi nişte lepădaţi!

Voi puteţi să credeţi în Cuvântul Meu,
ne-a zis El. – Şi veşnic ştim că vom putea.
Dar, Iisuse Doamne, şi mai mare bine
ar fi când Tu Însuţi poţi să crezi în noi!
Căci sunt mulţi din cei ce spun că cred în Tine,
iar Tu totuşi nu poţi crede-n ei nimic.

Vă puteţi oriunde bizui pe Mine,
ne-ai grăit, Iisuse – iar noi am văzut!
Dar Tu fă-ne, Doamne, să fim noi în stare
să Te poţi Tu-n totul bizui pe noi,
pe statornicia, pe cuvântul nostru
şi pe legământul care Ţi l-am pus!

Toţi ai Tăi în Tine reazem pot să-şi afle,
dar pe câţi Tu oare Te poţi rezema?

Părintele Galeriu (la duminica Tomii2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». | Continuare »

Duminica-TomiiSfântul Ignatie Briancianinov, din «Predici la Triod si Penticostar»

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.
“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.
Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.
Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii. | Continuare »

Corala «Timotheos»

Hristos a înviat din morţi, ce bucurie sfântă!
şi îngerii din ceruri, toţi, şi lumea-ntreagă cântă!
– Veniţi, voi toţi cei vii, cântaţi cu morţii din mormânturi,
mărire Lui şi slavă-I daţi prin mii şi mii de cânturi!
(TD)

Ioan Marini – «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

invierea_12
Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol.
Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste:

Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
| Continuare »

de Traian Dorz

Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIE

O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!

Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinătoare, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat – şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veţi face aşa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veţi face aşa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmaşul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.

„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“ (Ioan 19, 1)

În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi. De aceea vinovăţia lor este aceeaşi. Şi răsplata o vor împărţi la fel.
Pilat a pus să-L bată pe Iisus. Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai ’nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus… să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase. Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi. În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor. Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. Când astfel de legi sunt la putere şi astfel de judecători stau în fruntea lor, vai de cei nevinovaţi care trebuie să ajungă să fie judecaţi de ei.
Vai de cei nevinovaţi care îşi pierd libertatea sau dreptatea, sau lumina şi ajung să le aştepte de la aceştia. Vai de toţi acei oameni a căror libertate, dreptate şi lumină depind de astfel de „luminători“, de astfel de stăpâni. Numai moartea sau minunea îi mai poate salva.
| Continuare »