b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ziua a doua de Rusalii. Marea zi a Oastei Domnului
O zi de mare izbândă; o zi hotărâtoare pentru viitorul Oastei
Vorbirea Părintelui Iosif

După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie, în fiecare săptămână, cu „ascultătorii” mei din ţară.
Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Ap. Pavel că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).
În mişcarea Oastei, eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba ce aţi văzut pe la Sibiu, voi să răspundeţi: „Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu nu poate să fie altceva, decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa”.
În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva, decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. | Continuare »

s-au arătat vădit şi la serbarea din Sibiu. În vreme ce Sibiul vuia de cântări religioase, pădurea oraşului vuia şi ea de o uriaşă petrecere. Acolo erau şi „parohiile din suburbiile Sibiului”, în frunte cu cine?…

Vuietul cel ceresc din ziua cea mare a Cincizecimii împărţise odinioară Ierusalimul în două tabere. Unii plângeau cu „inima străpunsă” şi căutau mântuirea, iar alţii râdeau de apostoli şi de mulţimea celor 3000.
O, binecuvântată Biblie! O, sfântă şi scumpă Carte a lui Dumnezeu! Cum se plinesc şi azi toate cuvintele tale!
Cele două tabere s-au arătat vădit cu prilejul serbării de la Sibiu. În timp ce Sibiul vuia de un fel de vuiet ceresc – afară, în pădurea oraşului, era o uriaşă petrecere la care plecase dis-de-dimineaţă, cu muzici şi drapele, aproape toată suflarea românească.
Nu facem din aceasta nici un reproş nimănui. Noi suntem o Oaste de voluntari şi nu prindem pe nimeni cu arcanul.
Notăm acest fapt numai pentru cine va scrie istoria Oastei şi cea dintâi a ei manifestaţie mai mare.
Ne-a durut însă un lucru. Între cei duşi la pădure erau anunţate în public şi „parohiile noastre din suburbiile Sibiului”, care acolo au fost, în frunte cu preoţii lor. | Continuare »

Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Ezechil capitolul 37. „Şi m-a pus Domnul – zice prorocul Ezechil – în mijlocul unei văi plină de oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele 4 vânturi şi suflă acestor morţi ca să învie»… Şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat, şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte”. Citiţi, pe larg, la Ezechil capitolul 37, versetele 1-11 (chipul de mai jos arată această minune).
Minunea aceasta a învierii oaselor şi morţilor se petrece şi azi; minunea aceasta o face şi azi Duhul Sfânt, în înţeles sufletesc. Duhul Sfânt trezeşte sufletele păcătoşilor şi le învie la o viată nouă. Însuşirea de căpetenie a Duhului Sfânt tocmai aceasta este: trezirea păcătoşilor, trezirea sufletelor la o viaţă nouă, învierea la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, oriunde începe a sufla „vântul” Duhului Sfânt, el face şi azi minuni ca cea din ziua Cincizecimii şi ca cea de la Ezechil; el face un „vuiet” (răsunet) sufletesc, o „beţie” sufletească, o trezire din somnul păcatelor, o schimbare a vieţii, o înviere la o viată nouă.
Minunea de la Ezechil trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când îi zicea că trebuie „să se nască din nou” (In 3). | Continuare »

Ce mare de tineri „lucrători“ are Oastea Domnului de astăzi! Şi prin adunări şi pe internet…
Întrebat spre sfârşitul vieţii sale dacă mai scrie poezii, fratele Traian a răspuns: „Nu! Acum fac poeţi!“ Bănuia că lucrătorii de mîine (vorbim despre mâine-le lui şi astăzi-ul nostru) nu vor şti cum se lucrează împreună cu Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu şi în cadrele voii Sale – nu împotriva Sa, ca o antihristică lucrare.
Prin extensie, putem asocia poeziei: şi cântarea, şi rugăciunea, şi predica, şi postarea pe net, şi trairea cu fapta cea de zi cu zi, care de multe ori face cât mii de cuvinte (sau de postări). În cadrul celor nouă Sărbători literare, fratele Traian aloca mult timp formării şi creşterii duhovniceşti ale celor pe care-i vedea dăruiţi de Domnul cu vreun talent. Pentru că nu ajunge doar talentul pentru a deveni împreună lucrător cu Dumnezeu, ci trebuie ca talentul primit în dar sau tastatura să le mântuieşti împreună cu tine.
Iată răspunderea duhovnicească cerută de standardele duhovniceşti.
Nu se poate să fii mână lucrătoare a lui Dumnezeu fără ca trupul tău să nu fie templu al Duhului Sfânt.
În numele Oastei Domnului, pe internet, sunt mii de postări şi în viaţa de zi cu zi, mii de încredinţări…
Cine controlează veridicitatea, specificitatea, standardele şi sfinţenia acestora?
Atât de mulţi tineri se angajează în lucrul Domnului fără să fi gustat măcar din cele patru fântâni despre care spune fratele Traian că sunt adăpătoarele Oastei Domnului.
Dacă aceşti tineri „ostaşi“ de azi, nici nu ştiu care sau unde sunt aceste fântâni, de unde se adapă atunci când fac lucrul Domnului? Că în fântânile Oastei lor de azi apele sunt tulburate de ereziile ecumeniste, de amestecătura de idei lumeşti şi învăţături străine de tot ce a avut sfânt şi frumos Lucrarea Oastei Domnului cea adevărată. Pentru că ceea ce se numeşte azi Oastea Domnului nu mai este demult a Lui, ci a lor, a multora care o trag înspre ceea ce ea tocmai nu este şi nu s-a vrut a fi, înspre ceea ce ea tocmai lupta să nu intre în neamul şi în Biserica noastră.
Cu ce cresc, de unde îşi iau hrana aceşti tineri „admini“ de astăzi, care postează, în numele Oastei, lucrări antiostăşeşti, care nu au gust de har, ci doar spoială strălucitoare pe dinafară, ca mormintele văruite despre care le vorbea Hristos evreilor. Cum se poate ca nevoia sufletului de Dumnezeu să te înşeli s-o saturi cu ambalajul sforăitor, dar gol pe dinăuntru, al lucrărilor de azi ale Oastei. Unde este saţul lor spiritual, cu ce-şi astâmpără foamea?
Dar poate că tinerii de azi nu văd răspântia drumului pe care au pornit, pentru că deraierea se face cu mult înainte, de când începe îndrumarea. Când un lucrător îndrumat greşit începe să lucreze, aceea nu este deraierea, ci însăşi căderea atât a lui, cât şi a celor care îi urmează. Căci deraierea de pe drumul cel bun a început o dată cu îndrumarea lui greşită, cu creşterea lui rea.
Îndrumătorii buni lipsesc… Nu pentru că nu ar fi, căci puţini îi mai caută pe cei buni, ci pentru că cei care sunt în vogă astăzi nu se încadrează în specificitatea Oastei Domnului. Ci alte interese îi mână în fruntea Oastei.
Şi mulţi tineri se apucă de lucru azi fără să fi avut un îndrumător. Sau au avut îndrumători nepregătiţi. Sau îndrumători care conduc Oastea pe drumuri greşite în mod intenţionat. Astfel se produc lucrări de suprafaţă, de faţadă, fără substrat sănătos, fără profunzime mântuitoare, fără standard duhovnicesc, fără răspundere sfântă faţă de lucrul lui Dumnezeu, rezultând din lucrarea lor de fapt antilucrări, pentru că sunt în defavoarea lui Hristos.
Tinerii cred că dacă „întâmplarea“ face să ajungă sau să fie împinşi pe scenele marilor adunări, înseamnă că şi pot face lucrul Domnului. Şi ce important lucru este pentru ei să fii „destinat“ a face lucrul Domnului!!! Ce seducător este microfonul, sau condeiul, sau tastatura!
Însă a fi împreună-lucrător cu Dumnezeu este urmarea lui a fi: împreună iubitor cu Dumnezeu, împreună trăitor cu Dumnezeu, împreună rugător cu Dumnezeu, împreună jertfitor cu Dumnezeu.
Colecţia de Cugetări Nemuritoare este cu adevărat un suport de curs pentru adevăraţii studenţi ai Oastei Domnului. Pe lângă bibliografia generală alcătuită din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi a altor teologi (neatinşi de falsa iluminare ecumenistă sau de dulcele comod al lumii), pe lângă lucrările înaintaşilor Oastei, împreună-lucrătorul cu Hristos, trebuie să ucenicească şi să mucenicească împreună cu El.
Iar Colecţia Îndrumări nemuritoare, este capitală pentru orice lucrător. Să luăm numai titlurile capitolelor volumului Împreună lucrători cu Dumnezeu (Traian Dorz): 1. Vrednic de încredere; 2. Cea dintâi condiţie: graba ascultării; 3. Dovada chemării; 4. Mijloacele sfinţirii; 5. Plin de Duhul Sfânt; 6. Ispravnic al tainelor; 7. Vestitor al Evangheliei; 8. Lumină a lumii; 9. Apărător al Adevărului; 10. Cap al familiei; 11. Soţ credincios; 12. Fiu ascultător; 13. Mântuitor al ascultătorilor săi; 14. Om al rugăciunii; 15. Trimis al lui Hristos, 16. Luptător neînfricat; 17. Muncitor vrednic; 18. Frate statornic, 19. Păstor adevărat; 20. Rob conştiincios; 21. Învăţător şi model; 22. Un biruitor veşnic; 23. O ultimă chemare.
Acestea pot fi considerate atât trepte ale creşterii spre vrednicie, cât şi condiţii ale acesteia.
La una dintre adunările Oastei Domnului de la Sibiu, un preot „ostaş“ invita cu poezii la microfon, pe surori, „aşa cum sunt ele, că Duhul Sfânt Care a călăuzit pe autorul poeziilor, le va sfinţi şi pe cele care le rostesc“. Ce mare înşelare! Şi cum se propagă această greşită încredinţare mai repede ca ispita!
Condiţia lucrătorului cu Dumnezeu este: Întâi să fii, apoi să faci! Fără nici o excepţie. Iar această condiţie are patru trepte (până şi ordinea treptelor este o condiţie):
1. să iubeşti cel mai mult;
2. să munceşti cel mai mult;
3. să te rogi cel mai mult;
4. să suferi cel mai mult.
Atât de mult până când degetul mâinii tale întins către cer cel mai înalt posibil să atingă talpa iubirii lui Dumnezeu coborâtă spre tine cel mai jos posibil (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem).
Şi după ce ajungi astfel să fii, apoi poţi să faci. Că ceea ce vei face va fi sub inspiraţia şi revărsarea Duhului Sfânt, izvorât din atingerea sfântă, „până la alb“ (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem), când şi trupul, şi sufletul au atins starea de „alb“, de curăţie şi neprihănire.
Cine crede că se poate ajunge la înviere fără să treacă prin răstignire se înşală amarnic. Este numit de Mântuitorul în pildele Sale, drept fur: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar“ (Ioan 10, 1).
Cine se apucă să facă lucrul Domnului fără să intre prin vrednicie, adică prin Hristos, este un fur şi un tâlhar. Pe cine fură? În primul rând pe Dumnezeu, pentru că nu face lucrul după voia Lui. Dar şi pe înaintaşii Oastei, care, la întemeierea ei, după inspiraţia Duhului Sfânt, au fost călăuziţi spre un anumit specific, spre anumite rânduieli, care o reprezintă şi care îi dau sensul existenţei şi rostul apariţiei ei.
Dar îşi fură mai ales propria sa mântuire şi pe a semenior care îi urmează.
Dar cine poate spune despre el că e vrednic de împreună-slujire cu Dumnezeu, deja nu mai este. Căci a fi conştient de propria vrednicie e cea mai mare înşelare. Singură, ascultarea de voia lui Dumnezeu este aceea care dă verdictul (ne)vredniciei. Cel pe care Dumnezeu îl trimite la lucru (vezi poezia Trimişii, a fr. Traian Dorz), se văd cei mai nevrednici, dar nevoinţa lor străluceşte ca un soare. Iubirea, munca, rugăciunea şi suferinţa (nu neapărat doar cea trupească, ci aici este cu sensul de jertfire în smerenie), sunt cei patru piloni care condiţionează vrednicia de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu. Dar nu în ochii celui ce împreună-slujeşte. Acela întotdeauna se va vedea nevrednic. Ci aceste jaloane sunt pentru cei care privesc spre împreună-slujitori, care primesc astfel garanţia vredniciei împreună-slujitorului, a drumului drept şi vrednic de urmat al acestuia.
Mare e taina aceasta a nevredniciei vrednice de slujire. Şi numai cine o pătrunde adânc, acela şi face lucrul lui Dumnezeu după voia Lui, şi nu a propriei nevrednicii. Şi prin astfel de oameni, care nu pot şi nu ştiu nimic, Dumnezeu îşi face strălucit lucrarea Sa, care ştie şi poate totul.
Cine se vrea pe drumul acesta al slujirii, trebuie să-şi sensibilizeze simţurile spre aceste profunde şi tainice înţelesuri. Cine nu poate face aceasta, să nu se mai autointituleze ostaş, când el nu luptă cu nimic. Pentru că cele patru fântâni înseamnă patru feluri de crâncene lupte şi, dacă doar un pilon slăbeşte, se dărâmă întreg edificiul. Sau se înclină spre orice direcţie, dar nu duce sus.
Tineri ai Oastei, nu vă pot spune încă tineri ostaşi, până nu vă înjugaţi la aceste lupte, până nu purtaţi jugul lui Hristos, nu vă apucaţi de lucru!
Duhul Sfânt ne va învăţa toate (Ioan 14, 26), ce sa facem şi ce să spunem, doar când şi câtă vreme este în noi. Când Îl dobândim, ne călăuzeşte. Dar până la dobândirea Lui, căutaţi-vă buni îndrumători, buni învăţători, la care să uceniciţi cu responsabilitate, căci nu ajunge să ştim a butona o tastatură şi a plimba un maus pentru a face cu adevărat lucrul Domnului.
După ce-i vom cunoaşte pe învăţătorii buni? După faptele lor în concordanţă şi statornicie cu învăţătura cea una, dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Oricât de mult s-ar strădui un fals păstor să aibă grijă de oi, când va veni lupul, lasă oile şi fuge (Ioan 10, 12). Adică, atunci când trebuie să-şi dovedească vrednicia de păstor prin trăire curată şi sfântă, faptele lui îi vor vădi falsitatea.
„Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: Ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc“ (I Cor. 3, 9-15).
Oricât de slabă ar fi lucrarea cuiva, de fân sau de trestie, acesta va fi mântuit, chiar şi prin foc, câtă vreme ziditorul va clădi sincer pe temelia care este Hristos. Dar Oastea Domnului de azi nu mai clădeşte pe temelia pusă deja Oastei de Hristos, prin Părintele Iosif Trifa. Ci pe temelii străine, ecumenistice, pe care e „bine“ de clădit cu orice şi oricum.
Iar încheierea acestui articol ne-o arată fratele Traian în lucrarea sa Împreună lucrători cu Dumnezeu: „Frate cititor, soră cititoare, se apropie clipa să ne despărţim. Nu numai de cartea asta, ci şi de lumea aceasta. Dar, înainte de a ne despărţi, vreau totuşi să-mi mai apropii o dată inima mea de inima ta şi să te rog să priveşti în ochii mei plini de lacrimi şi să-mi mai asculţi această ultimă întrebare şi chemare: care este starea ta şi lucrarea ta, în lumina tuturor celor arătate ţie de Cuvântul şi de Duhul Sfânt, până aici, prin cartea aceasta?“
Doar ucenicia şi mucenicia în Hristos Domnul, după Sfântă voia Lui, pe temelia Sa, care este El însuşi, e proba deplină a vredniciei unui împreună-lucrător cu Dumnezeu.
Suferinţa, focul, cea de-a patra fântână, lămureşte vrednicia lucrătorului!

Lidia Hamza