Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

TDorz1În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru.

De altfel, gândul şi duhul dărniciei sunt puse de Dumnezeu în orice suflet care este curat în felul venirii lui la Hristos. Şi care vrea să umble în chip plăcut şi frumos cu Dumnezeul său.
Duhul Sfânt este în primul rând Duhul unei dărnicii bogate. El de la început S-a arătat plin de orice dar bun şi cu o revărsare de dărnicie în toate privinţele peste Biserica şi Lucrarea Sa.
În nici o privinţă Duhul Domnului nu S-a arătat sărac sau zgârcit faţă de noi. Nici chiar în privinţa darurilor trupeşti.
Priviţi în viaţa oricărui om cu adevărat credincios, cât de darnic şi de bogat în bunătate Se arată şi S-a arătat Dumnezeu faţă de el în toate privinţele.

Frate sau soră, care auzi aceste adevăruri, adu-ţi aminte chiar şi tu! Să ne aducem aminte chiar şi noi cum eram cândva şi cum suntem astăzi!
N-ai fost chiar un necunoscut şi un sărac la început?
Poate erai slugă pe undeva…
Poate n-aveai nici încălţăminte, nici hrană, nici locuinţă şi duceai atâta lipsă…
Iar astăzi ce belşug ai din toate! Ai atâta încât nu numai că nu eşti silit să mai duci nici o lipsă, ci tu însuţi ai ajuns în stare să ai cât nici nu-ţi lipseşte. Ai atâta prisos, încât îl risipeşti şi pe ce n-ai nevoie…

Cine a făcut asta pentru tine? Mintea ta? Dar câţi sunt oare mai înţelepţi ca tine şi totuşi nu au starea ta?!
Puterea ta, bunătatea ta, meritele tale? Dar câţi sunt, oare, cei încă mai înzestraţi ca tine şi totuşi duc lipsă în multe privinţe, pe când tu ai belşug?!
Nu vezi că bunătatea şi dărnicia lui Dumnezeu au fost faţă de tine nespus mai bogate decât faţă de alţii?
Atunci nu-ţi spune ţie tot cugetul tău că cine a primit mult este dator să dea mult? Nu te mustră pe tine conştiinţa ta când îţi aduci aminte de câte legăminte ai pus tu cu Domnul când erai sărac, că, dacă îţi va ajuta să ajungi să ai, vei da pentru Domnul atâta şi atâta?

Adu-ţi aminte când erai fără casă şi-ţi doreai să ai şi tu casa ta, ce I-ai promis atunci Domnului? N-ai zis tu: Doamne, dacă mă vei ajuta să am o casă a mea, cea mai largă şi frumoasă cameră, ba toată casa mea o voi pregăti pentru Tine, pentru adunarea fraţilor, pentru primirea de oaspeţi, pentru adăpostul celor lipsiţi?
Iar acum, când Domnul ţi-a ajutat să ai o casă, ce faci cu promisiunea ta de atunci?
Mai are adunarea Domnului loc de mobila ta acolo?
Mai pot călca picioarele fraţilor pe covoarele tale?
Se mai pot culca săracii Domnului în aşternuturile tale luxoase?

Adu-ţi aminte că I-ai cerut Domnului să-ţi dea o maşină şi cât I-ai promis înainte de a o avea că o vei pune în slujba Lui! Că vei duce pe fraţi. Că vei purta cu ea lucrurile Domnului. Că vei face şi vei alerga oriunde va fi nevoie de ceva pentru Domnul?
Şi acum, când o ai, cum îţi împlineşti această făgăduinţă şi cum o pui în slujba Celui Care ţi-a dat-o?

Ai fost bolnav şi ai cerut Domnului sănătate…
Când erai pe patul de boală şi te gândeai de câte ori ai avut şi timp şi ocazii să alergi pentru Domnul, să mergi, să vii, să lucrezi, să dai, să primeşti pe fraţi şi n-ai făcut-o – cum te mustra cugetul şi cum promiteai Domnului că dacă te va face sănătos, o, cum vei alerga de acum înainte numai pentru cele duhovniceşti… Cât ai să lucrezi, cât ai să dai, cum ai să fii…
Acum ai ajuns iarăşi sănătos. Acum ai iarăşi ocazii şi ai iarăşi timp şi ai iarăşi cu ce face toate acestea. Dar, oare, ce faci tu din tot ce I-ai promis Domnului atunci?

Ai fost într-un mare necaz…
Poate la închisoare, poate aproape să intri în ea, poate într-o altă încurcătură şi primejdie…
Şi cum îţi tremura inima atunci… şi cum îţi curgeau lacrimile şi cum se ridicau spre cer privirile tale, rugăciunile tale, promisiunile tale… părerile tale de rău că n-ai făcut binele! Şi făgăduinţele fierbinţi că, dacă Domnul te va mai scăpa din acel necaz, cum vei face, cum vei umbla, cum vei fi!…
Şi iată că Dumnezeu te-a crezut, te-a ascultat, te-a izbăvit… Dar tu ce mai împlineşti din tot ce ai spus şi te-ai legat atât de solemn şi de hotărât atunci?

Vezi frate, vezi soră, cum ne-am purtat şi ne purtăm noi faţă de Dumnezeu?
Până când avem o mare nevoie, un mare necaz, o mare dorinţă promitem, ne legăm, ne luăm hotărâri mari.
Dar, îndată ce Domnul ne ascultă, Îl înşelăm, Îl minţim, Îl amânăm…
Ca şi cum Domnul Dumnezeu ar fi un om de nimica, de care dacă vrem ţinem seama ce i-am promis. Iar dacă nu, nu!
Pe cine înşelăm noi lucrând astfel?
Pe cine minţim sau cui îi face rău? Lui? Dar ce câştigă sau pierde El dacă noi ne ţinem cuvântul dat? Sau ce pierde El dacă nu ni-l ţinem?

Apoi, când Dumnezeu Îşi retrage mâna Sa ocrotitoare de peste casa noastră, de peste sănătatea noastră, de peste maşina şi de peste slujba noastră şi ne ajunge urmarea faptelor noastre, ce facem atunci?
Peste casă vine paguba,
peste maşină accidentul,
peste viaţă sau familie boala,
peste veseliile noastre iarăşi tânguirea;
la cine mai alergăm iarăşi? La Dumnezeul pe Care L-am minţit şi înşelat? Mai putem? Mai îndrăznim?
Dar când va veni moartea şi va trebui să mergem în faţa Judecăţii Lui?
Credem noi, oare, că nu ne vor mai putea veni necazurile acestea, fiindcă acum încă ne merge bine? Pentru că, dacă încă n-a venit vremea culesului pedepselor a ceea ce am semănat sau încă semănăm, credem că nu va mai veni niciodată?
A scăpat cineva, oare, dinaintea noastră, care a mai făcut ceea ce facem noi?
Şi nu va mai veni, oare, şi peste semănatul nostru un seceriş?
Ba da! Va veni sigur şi grabnic pedeapsa fiecăruia!
Să nu ne înşelăm singuri: ce seamănă omul, aceea va şi secera! În privinţa asta, ca şi în toate privinţele, Cuvântul Domnului este întru totul adevărat (Gal. 6, 7-8).