Hristos vrea suflete în care
să ardă pentru tot ce-i sfânt,
să-nfăptuiască fiecare
întregul Tatălui Cuvânt,
Să plângă-n caldă rugăciune
cu cel pierdut şi pentru el,
în tot ce-i face şi ce-i spune
a-l mântui fiindu-i ţel.
Pe Dumnezeu avându-L Soare
şi voia Lui având-o gând,
căldura inimii-arzătoare
s-o-mpartă tuturor oricând,
Să-nvăluie cu bunătate
întregul semenilor chin,
din adâncimi netulburate
să-i izvorască orice-alin. | Continuare »
Preot IOSIF TRIFA,TRĂIM VREMURI BIBLICE
Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Potopul“. Oglindeşte admirabil vremurile şi oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:
Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâşmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc şi suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt“. Dar afară ploaia se înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crâşma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzând cu ochii. Cei şapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă…“ „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme“… De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei“ şi pumnii.
Dar deodată, uşa crâşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvârşire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morţii. Se apropie unii de alţii… nu mai sunt duşmani. Sunt fraţi. Plâng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi toată ticăloşia din ei.
Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte au scăpat.
Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da’ de unde! Ei îşi ziseră: „Scăparăm de potop… a naibii mai fu şi furtuna asta… Bine că scăparăm cu atât… Pentru asta se face să mai bem una şi să ne bucurăm… să i tragem un adălmaş“.
Şi, de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef. | Continuare »
Sfântul MACARIE EGIPTEANUL, Cuvântarea V
A. Necesitatea schimbării radicale a vieţii
A-1. Animalul rânduit spre hrană oamenilor trebuie să fie întâi junghiat, apoi jupuit de pielea păroasă şi după aceea, despicându-i-se prima despărţitură a stomacului se scoate hrana rumegată dintr-acesta, se curăţă cu apă această cavitate, se spală de murdăriile de acolo; mult mai delicat dar şi mai greu este însă când trebuie să se umble la a doua cavitate a abdomenului care conţine şi ascunde îndoiturile, intestinele spre a fi curăţate şi de abia după toate aceste lucrări carnea pusă la foc devine plăcută la gust şi serveşte stăpânului ca hrană şi după plac.
A-2. Tot astfel şi creştinul care se retrage din lume şi devine ca mort faţă de prima şi reaua lui viaţă; se dezbracă de lumea cea cu păr şi cu sânge. În acelaşi timp însă, el are înăuntru reziduurile rău mirositoare care sunt cele mai fine şi mai alunecoase, şi, de asemenea, mai greu de înăbuşit.
A-3. Trebuie aşadar ca, omul care îndrăzneşte să fie un bun creştin, să se poarte ca un mort faţă de relele acestei lumi, spre a se îngriji mai devreme de vieţuirea lui creştină, şi după aceea să se dezbrace pe dinafară de lumea aceasta ca de o piele păroasă, dovedind, prin retragere desăvârşită, lepădarea totală; şi, după aceea, odată cu deschiderea lăuntrică pentru a-l cerceta harul cel dumnezeiesc, el se curăţă pe dinăuntru de reziduurile gândurilor rele, cuibărite în inimă. | Continuare »
Mărturisire strălucită este Cuvântul luminos
prin care ne a venit Lumina dumnezeiască-a lui Hristos;
prin El au fost făcute toate, măreţ şi nalt de la nceput,
căci El era înţelepciunea prin care toate s-au făcut
şi El e Cel ce le îndrumă frumos şi minunat de atunci,
urmându şi toate ascultarea după nţeleptele I porunci.
Mărturisire strălucită aduc mereu despre Iisus
lucrările iubirii Sale din Răsărit până n Apus,
lumina soarelui şi-a lunii, şi-a stelelor cu mii de mii
sunt ale Măreţiei Sale şi a’ Frumuseţii mărturii,
tot ce i ascuns, tot ce se vede, tot ce e sus şi tot ce-i jos
necontenit mărturiseşte Dumnezeirea lui Hristos.
Mărturisire strălucită e Crucea Lui de pe Calvar
prin care Tatăl Veşniciei ne-a dat al mântuirii har; | Continuare »
1. Preaiubitul tainelor mele, Tu m-ai învăţat să ascult graiul lucrurilor şi să înţeleg adâncul tăcerilor înţelepte.
2. Cu Tine am deprins plăcerea cea mare a singurătăţii pustiului şi dorul după rugăciunile pe munţi, noaptea.
3. De la Tine ştiu ce minunaţi mi-au fost înaintaşii necunoscuţi şi ce mişcătoare pot fi semnificaţiile uitate ale locurilor prin care umblu ca un străin.
4. De la Tine am învăţat să preţuiesc nu numai oamenii sfinţi care lucrează pentru Tine, ci şi lucrurile sfinte cu care ei fac slujba Ta.
5. Să iubesc şi să privesc aceste lucruri întocmai ca pe nişte făpturi cu simţire şi cu viaţă, cu durere sau cu bucurie, pentru lucrarea pe care o fac şi ele, ca şi noi, pentru Tine.
6. Înaintaşii mei necunoscuţi s-au dus de mult.
7. În nici o carte şi în nici o gură nu mi-au mai rămas povestirile marilor lor înfăptuiri.
8. Nu mai ştiu despre unii decât abia numele lor. Dar despre marea lor mulţime, nici măcar atât.
9. Dar şi numele acelora pe care li-l mai ştiu, abia răzbate până la mine prin lumina trecutului acoperit de măreţie.
10. Numele acestea au acoperit vieţi atât de mari, pline de o credinţă care a luptat în chip atât de viteaz pentru slava Ta şi viitorul meu!
11. Pline de o nădejde atât de tare, care a muncit şi a înfăptuit atât de mult!
12. Pline de o dragoste atât de înaltă, care s-a dăruit atât de frumos, până la sublima jertfă, spre a pregăti venirea Ta până la mine.
13. Şirul marilor mei înaintaşi necunoscuţi este scara de aur cu un capăt nevăzut sus, în lumina trecutului, şi cu altul adânc, în lumina viitorului de har. | Continuare »
O, preafericiţilor, plăcuţilor lui Dumnezeu, Sfinţilor toţi, care staţi înaintea prestolului Sfintei Treimi şi va bucuraţi de fericirea cea negrăită! Iată acum, în ziua serbării voastre cea de obşte, fraţii voştri cei mai mici, care aducem vouă aceste cântări de laudă şi prin mijlocirea voastră cerem milă şi iertare de păcate de la preabunul Dumnezeu. Că ştim bine că toate câte voiţi puteţi cere de la Dânsul. Deci cu smerenie ne rugăm vouă ca să rugaţi pe Stăpânul cel milostiv să ne dea nouă duhul râvnirii voastre, spre paza sfintelor Lui porunci; ca, mergând pe urma voastră, să putem cu bună cucernicie şi fără prihană să săvârşim călătoria vietii celei pământeşti, învrednicindu-ne întru pocainţă a ajunge la locaşurile raiului cele preaslăvite şi acolo împreună cu voi să preaslăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin!
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Traian DORZ
Iisuse Dulce, Urzitorul
eternei noastre mântuiri,
mă copleşeşte greutatea
slăvitei Tale fericiri.
Cu-atâta mare de lumină
şi zări cereşti de bucurii
umplut-ai inima zdrobită
de chinu-atâtor ani pustii!
Peste viaţa mea firavă
adus-ai munţi de haruri grei
şi-atâta fericită slavă,
de-o frânge greutatea ei…
Simt bucuria grea-ncercându-mi
prea slabul firii mele tort,
mă doare-atâta fericire
şi parcă nu mai pot s-o port… | Continuare »
Mitropolit Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii
Chiar de la începutul învăţării rugăciunii, aş dori să se înţeleagă limpede faptul că ceea ce înţeleg prin „a învăţa să ne rugăm” nu se referă la justificarea sau explicarea rugăciunii dintr-o perspectivă speculativă. Dimpotrivă, aş dori să arăt ce trebuie să ştie şi să facă cel care doreşte să se roage. Şi, pentru că eu însumi sunt un începător, voi presupune că şi voi sunteţi începători, aşa că vom încerca să începem împreună.
Nu îi vorbesc aşadar celui care năzuieşte la rugăciunea mistică sau la stări înalte de desăvârşire, pentru că aceste lucruri îl vor învăţa ele însele. Atunci când, în împrejurări deosebite, Dumnezeu răzbate până la noi sau noi până la El, fie pentru că realitatea ni se descoperă cu o adâncime pe care nu am mai simţit-o până atunci, fie pentru că descoperim în noi, în mod neaşteptat, o adâncime în care rugăciunea locuieşte şi din care ţâşneşte cu putere, în asemenea situaţii nu are rost să mai discutăm despre rugăciune. Atunci când suntem conştienţi de Dumnezeu, stăm înaintea Lui, ne închinăm Lui, îi vorbim Lui.
Aşadar, există la început o problemă foarte importantă: situaţia celui pentru care Dumnezeu pare să fie absent. Acesta este lucrul despre care aş vrea să vorbesc acum. Desigur, nu mă refer la o absenţă reală – Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat, ci la felul în care percepem această absenţă.
Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?
Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. | Continuare »
Între nişte credincioşi s-a stârnit odată o lungă stare de vorbă despre cel mai greu şi mai fioros lucru din lume – şi anume păcatul. Cu groază vorbeau între ei despre acest înveninat bold al morţii şi unealtă a diavolului, cu care de la început şarpele-diavol şi moartea i-au otrăvit pe oameni, au uneltit contra Creatorului Înţelept, au căutat să transforme în rău tot ce Domnul Dumnezeu a căutat şi a făcut să fie bun, frumos şi fericit.
– Şi acum spuneţi, zise unul, care este cel mai greu şi mai vinovat păcat dintre toate păcatele? Desigur că toate sunt grele, dar trebuie să fie unul cel mai greu.
– Este hula împotriva Duhului Sfânt, răspunse altul. Cu toţii ştim Cuvântul Mântuitorului care spune: Dar hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată niciodată.
– De ce hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată niciodată?
– Pentru că omul, prin aceasta, a făcut cele trei stări ale păcatului împotriva Duhului Sfânt, după cum este scris: întâi întristarea Duhului (Ef 4, 30); apoi stingerea Duhului (I Tes 5, 19); şi apoi batjocorirea Duhului (Evr 10, 29). Aceste trei stări ale păcatului vin, de obicei, una după alta, agravând tot mai greu boala sufletului care păcătuieşte astfel, până ce ajunge la pierderea totală.
– Şi, din starea aceasta de pierdere, nu mai poate fi apoi nici o salvare?
– Nu!
– De ce? Doar scrie Biblia că Dumnezeu este nespus de bun şi de milostiv.
– Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea din urmă care împlineşte Taina Mântuirii. Lucrarea cea dintâi a fost lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl, Care a pregătit planul mântuirii, Care a înştiinţat despre această mântuire, Care a trimis în lume pe Fiul Său, pentru a o aduce. Lucrarea cea de a doua a făcut-o Dumnezeu-Fiul – Domnul nostru Iisus Hristos – Care a adus mântuirea pentru toţi, prin Jertfa Crucii Sale. Iar lucrarea cea din urmă a făcut-o şi o face Dumnezeu-Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Care, prin pogorârea Sa în lume, a întemeiat Biserica cea Vie – Trupul lui Hristos. El face naşterea din nou, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Hristos. Această naştere din nou este înfierea din Dumnezeu. | Continuare »
Când ai trimis, Iisuse, ai Tăi învăţăcei,
le-ai spus nimic pe cale să nu-şi mai ia cu ei,
nici haină, nici avere, nici traistă, nici arginţi,
căci Te-ngrijeşti Tu Însuţi de orice trebuinţi,
să poarte ei mireasma Cuvântului Divin,
căci toate celelalte s-adaugă şi vin.
…Câţi au urmat Cuvântul şi-n lume Te-au vestit,
nimic n-au dus cu dânşii, nimic nu le-a lipsit.
Dar azi, Iisuse-atâţia ce-aleg al Tău sfânt drum,
de toate iau, şi numai pe Tine nu acum.
Averi, ades prea multe, arginţi prea sacul plin, –
credinţă, însă, Doamne, şi duh aşa puţin!
Materia-i atrage şi lunecă şi cad
din drumul mântuirii la moarte şi la iad.
De toate-au mulţi, Iisuse (şi mare ca şi mic),
dar când nu Te-au pe Tine ei n-au atunci nimic. (Traian DORZ)
Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»
În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer, fără de veste, un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa unde erau adunaţi ei [apostolii] şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!…”
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, [oamenii] au rămas străpunşi la inimă”. Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una” şi S-a revărsat peste ei. „Şi cei care au primit propovăduirea stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (…) şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi, frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii” (Fapte 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi…” (cf. Fapte 4, 32-33).
„Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi” – aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor”. Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful Crucii – zice un Sf. Părinte – Biserica este lucrarea Duhului Sfânt”. În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt; şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile”. „Biserica – zice Fericitul Augustin – este casa şi cetatea Duhului Sfânt. | Continuare »
Traian Dorz, Piatra scumpă
1. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Luca 17, 21). Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu. Este în sufletele cu adevărat credincioase şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos. Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină şi este ascultat cu smerenie de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Matei 18, 20). Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El. Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.
2. Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău, iar despre Lucrarea Evangheliei, şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie. Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt. Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere.
3. Cât de simplu şi de liniştit face Dumnezeu răsăritul şi apusul soarelui, cât de frumos face El venirea primăverii şi rodirea holdelor!
Ce minuni sunt acestea şi cât de frumos şi de blând le face şi le înnoieşte zilnic Dumnezeu! Totuşi ele rămân mereu minuni pentru noi, deşi zilnic şi repetat le vedem cu aceeaşi obişnuinţă, dar totdeauna şi cu aceeaşi înfiorare.
Cum se fac toate aceasta? Nu ştim. Nu înţelegem cum. E taina lui Dumnezeu. Dar e aşa de minunat şi de frumos! | Continuare »
a fratelui Traian Dorz la adunarea de Rusalii din Sibiu – 6 iunie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău; vină Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea, şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi-n veci. Amin.
Doamne Dumnezeul şi Tatăl nostru, cum să-Ţi mulţumim noi, Doamne, în această sărbătoare binecuvântată, că, după atâţia şi atâţia ani de când a încetat glasul trupesc al acestui sfânt profet al Tău trimis poporului nostru şi Bisericii noastre, glasul lui sufletesc continuă să grăiască şi să ne vorbească şi nouă, şi tuturor celor care trec pe-aici, şi celor care au urechi de auzit şi aud, şi care au minte de înţeles şi înţeleg, şi care au inimă de primit şi primesc această solie a Ta care n-a-ncetat, cum n-a-ncetat lumina soarelui Tău şi glasul sfântului Tău Cuvânt, care, din partea dragostei Tale, cheamă mereu sufletele depărtate să se‑ntoarcă la Tine. Şi, prin toate mijloacele pe care le-ai rânduit Tu, de sus din Cer şi de pe pământ, ne îndeamnă încă şi încă; şi că dragostea Ta aşteaptă mântuirea noastră, întoarcerea noastră, lacrimile noastre, ascultarea sufletului nostru. | Continuare »
Sfântul Serafim de Sarov
„Era joi“, scrie Motovilov. „Ziua era posomorâtă. Stratul de zăpadă măsura 20 de centimetri; fulgi uscaţi şi tari cădeau abundent din cer, atunci când Sfântul Serafim şi-a început conversaţia cu mine, pe un câmp din apropierea chiliei sale, de cealaltă parte a râului Sarovului, la poalele dealului ce se coboară spre mal. Mi-a spus să şed pe buturuga unui copac pe care tocmai îl tăiase şi s-a aşezat înainte-mi.“
„Domnul mi-a arătat“ spuse marele Stareţ (bătrân), „că în copilărie aţi avut o puternică dorinţă de a cunoaşte scopul vieţii creştine, şi că aţi întrebat, mereu, multe persoane duhovniceşti despre acesta“.
Trebuie să recunosc că de la vârsta de 12 ani acest gând m-a măcinat continuu. De fapt, am întrebat mulţi preoţi despre el, dar răspunsurile lor nu m-au satisfăcut. Acest lucru nu avea de unde să fie ştiut de bătrân.
„Dar nimeni“, continua Sfântul Serafim, „nu v-a dat un răspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, păzeşte poruncile Domnului, fă fapte bune – acesta este scopul vieţii creştine”. Unii au fost chiar indignaţi de faptul că vă măcină o asemenea curiozitate profană şi v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depăşesc”. Dar nu v-au explicat aşa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim vă vă explică care este cu adevărat acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. | Continuare »
Traian DORZ
Veniţi toţi să-I cerem Duhului Ceresc
roadele Lui sfinte care ne lipsesc!
Duhule Preasfinte, umple-ne mereu,
ca s-aducem roade pentru Dumnezeu.
Fă viaţa noastră vasul Tău divin
unde-a Tale daruri să le pui din plin.
Harul rugăciunii, mila de cei goi,
duhul umilinţei pune-le în noi!
Căile curate fă-ne să umblăm,
pe Iisus ce Vine noi să-L aşteptăm.
Căci întotdeauna de vom fi aşa,
vom putea fi vrednici de răsplata Sa.
Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»
Şi acum să trecem la partea cealaltă: despre cum S-a arătat Duhul Sfânt în lume.
La facerea lumii, erau de faţă toate Trei Persoanele din Sfânta Treime. Acolo era „Cuvântul”, Dumnezeu-Fiul, „fără de Care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In 1, 3). Iar „Duhul Se mişca pe deasupra apelor” (Fac 1, 2). La facerea omului au lucrat toate trei Persoanele din Sfânta Treime; de aceea se zice în Biblie: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac 1, 26).
După căderea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Tatăl ne-a făgăduit trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt. Dumnezeu-Fiul ni S-a făgăduit îndată după căderea lui Adam, ca Cel Ce va zdrobi capul şarpelui (Fac 3, 15), iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ni S-a făgăduit, tot la început, prin cuvintele: „Şi voi trimite Duhul Meu în voi” (Ezec 37, 27). Dar, pentru venirea şi primirea Fiului, a trebuit o pregătire de mii de ani; şi pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt, la fel. Vechiul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Fiului, iar Noul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt Se arată ici şi colo şi în Vechiul Testament. Îl vedem oriunde-i vorba de aleşii Domnului şi de biruinţe sufleteşti. Îl vedem coborându-Se peste cei şaptezeci de bătrâni din tabăra lui Moise (Num 11, 16). Îl vedem coborându‑Se peste jertfa lui Ilie, în chip de foc (III Rg 18, 38). Îl vedem coborându‑Se peste Elisei, după înălţarea lui Ilie (IV Rg 2, 9), Îl vedem coborându-Se peste David, când era în luptă cu Goliat: „Duhul Domnului a venit atunci peste David” – spune Biblia [I Rg 16, 13 (I Sam 16, 13)]… ÎI vedem coborându-Se peste Samson, când era în luptă cu puiul cel de leu. „Duhul Domnului a venit atunci peste Samson”, spune Biblia (Jud 14, 6)… şi alte multe locuri. | Continuare »
Duhule Preasfinte, Doamne,
Viu Izvor de sfântă viaţă,
glas de rugă ’nalţ spre Tine
în această dimineaţă.
Sfinte Duh, Izvor de pace,
de lumină şi putere,
morţilor Tu dai viaţă,
orbilor le dai vedere.
Mană de cereşti belşuguri,
Taină veşnică ce-adapă
setea sufletelor care
caută sfânta vieţii Apă,
Duh de foc ce dezmorţeşte
din îngheţuri de păcate
sufletele adormite,
cugetele sugrumate,
Tu faci a’ căinţei lacrimi
ochii vinovaţi să plouă,
Tu aduci în viaţa-ntoarsă
primăvara vieţii nouă,
Tu trezeşti mustrări amare
credinciosului când iară,
părăsind pe Domnul, cade
în păcat a doua oară; | Continuare »
Traian DORZ
Cât de trecător e ceasul
care-l poposim aici,
totuşi ce pândit ne este
de dureri şi inamici.
Ce puţin ştim ce e bine
– şi chiar din acest puţin
ce puţini aleg ce-i dulce
şi ce mulţi aleg venin!
Ce puţini ştiu când e vremea
şi ce mulţi văd când s-a dus,
cât de trist e să vezi ziua
numai când e la apus,
ce amar e să vezi toate
numai când sunt prea târzii;
mântuirea cea pierdută
e mai dureros c-o ştii.
Suflet preaiubit, nu-ţi pierde
ultimul minut de har,
vino să-L primeşti pe Domnul
că-n curând va fi-n zadar.
Ceasul tău e pe sfârşite,
poate-i ultimul minut,
– vino, că-n zadar vei merge
după ce va fi trecut!
Preot Iosif TRIFA, din POVESTIRI RELIGIOASE
Lupul se duse odată la leu, regele animalelor, şi-l rugă să-l pună primar peste oi. În acelaşi timp, trimise şi pe vulpe ca să pună o vorbă bună pe lângă leoaică.
– Nu se poate, lupule, răspunse leul, să fac acest lucru numai pe răspunderea mea. Voi aduna la sfat fiarele pădurii, să aud şi părerea lor.
Şi fură adunate la sfat toate animalele sălbatice. Nimeni nu vorbi de rău pe lup şi toate votară pentru el, şi-l aleseră primar la oi. Numai oile n-au fost întrebate. Leul uitase să le cheme şi pe ele la alegere…
Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).
Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.
Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?
Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?
Vorbeam într-o zi cu o doamnă:
– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.
Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:
– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.
– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără. | Continuare »
Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Din starea fericită a unirii cu Hristos, sufletul credincios nu doreşte nimic mai mult decât ca, la venirea Lui, să fie aflat în starea de curăţie şi de sfinţenie, vrednic de a putea fi aşezat lângă El, la masa fericită şi n cămara nunţii cereşti. Din această stare, sufletul n-are altă rugăciune mai fierbinte decât ca această unire pe totdeauna cu Domnul lui, în dragostea sa cerească, să fie cât mai curând şi cât mai fericită.
Credinciosul simte că în lume îl pot pândi şi ispiti multe păcate. De aceea doreşte să se scape din aceste primejdii cât mai repede, spre a fi pe totdeauna numai cu Domnul şi numai cu iubirea.
Mai repede, Iisuse,
înalţă-ne spre Ţel,
cu ochii tot mai tineri
şi inima mai trează,
să fim cu bucurie
îmbrăţişaţi la fel
de slava ce ne-atrage,
legaţi de-aceeaşi rază.
Ne treci de munţii negri
în veşnicul hotar
cu-ntinderile albe
de lanuri de lumină;
prin apa-ntineririi,
ne treci spălând în har
aripile, de zgură,
şi buzele, de tină. | Continuare »
Traian DORZ, (Partea a III-a)
Mă rog şi pentru toţi cei câţi în lume
vor crede-n Mine prin al lor cuvânt,
Mă rog ca toţi să fie una, Tată,
aşa cum Eu cu Tine una sînt.
Şi ei în Noi deplin să fie una,
să creadă lumea că Tu M-ai trimis,
Eu le-am dat slava care Tu Mi-ai dat-o,
ca ei să fie una, cum ai zis.
Să fiu în ei precum Tu eşti în Mine,
spre-a fi şi ei uniţi desăvârşit,
să vadă lumea că-s trimis de Tine,
că-asemeni ca pe Mine i-ai iubit.
Vreau, Tată, ca acolo unde Eu sunt
să fie şi-acei ce M-au cunoscut,
să-Mi vadă slava care Tu Mi-ai dat-o,
căci M-ai iubit nainte de-nceput. | Continuare »
Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)
– Isaia 53, 10; II Cor. 5, 16 –
Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie la Isaia 53, 10-11: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.(…) Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.“
În rugăciunea Sa din urmă – ca Mare Preot Mijlocitor – Domnul Iisus spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).
Apostolul Petru afirmă acelaşi lucru atunci când scrie: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa“ (II Petru 1, 3).
Dând totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos
Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Tot ce era pentru el cinste lumească, „toate lucrurile pământeşti“ le-a dat la o parte, socotindu-le ca un „gunoi“, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă într-însul comoara, a vândut totul şi, mergând, a cumpărat ţarina unde era îngropat mărgăritarul (comoara de preţ) (Matei 13, 44-46). | Continuare »
Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»
Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.
Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…
După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“
După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…
Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16) În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.
Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit. Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile. | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
