Aş vrea să am un mers curat
pe calea Ta, Iisuse,
să nu mai pot să mă abat
din tot ce-i sfânt şi-adevărat,
de-ar fi prin lumea de păcat
oricâte piedici puse.
Aş vrea să ţin al Tău Cuvânt
mai înălţat în mine,
să-l vadă toţi de pe pământ
frumos şi limpede, şi sfânt,
ne-acoperit de nori şi vânt
– şi-aşa să-i chem spre Tine.
Aş vrea şi mai aprins să fiu
de flacăra iubirii,
din zori şi până-n ceas târziu,
nimic în mine să nu ştiu
decât pe Tine tot mai viu,
Izvor al nemuririi.
Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981
Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”. | Continuare »
Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului
Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat. Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea. Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni. Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur.Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur. Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă. Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. | Continuare »
Iisuse, ştiu că-n viaţa asta
odată va veni o zi
din care lungile suspine
şi zbuciumări se vor sfârşi.
C-atunci solia uşurării
va duce izbăvitul lut
în calda ţărnii-mbrăţişare
din care-odată s-a născut.
Că tot ce-n lume-a fost trăire,
mişcare, lacrimi, simţământ,
le-ngroapă-n ultima durere
întâiul bulgăr de pământ…
Dar, o, cu toate-acestea, Doamne,
această zi o chem de mult,
din lunga-ncătuşare-a firii
şi-a lutului să simt că-s smult.
Că trec prin porţile acestea
ce-n partea asta sunt de fier,
că ies de cealaltă parte,
de aur, de smarald, de cer…
Că zbor cu albe-aripi prin soare,
mai sus, mereu mai sus, mai sus,
pân-la Izvoarele Luminii
ce ies din umbra Ta, Iisus…
Cu ce cântări de bucurie,
Iisuse,-atunci Te voi slăvi,
scăpat din cea mai neagră noapte
la cea mai strălucită zi!…
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele
O vorbire a fratelui Traian Dorz – Strângeţi fărâmiturile, vol. IV
Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduinţe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare şi mângâiere, şi putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu – sau pentru Numele Meu – sunt şi Eu în mijlocul lor”. De când au ieşit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere şi au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini şi călători, peste faţa acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră şi întărirea, şi bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredinţaţi de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraţilor, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu şi, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieşind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinţilor Săi apostoli… aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred şi le primesc, şi se hrănesc cu ele, şi-şi întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii şi puterea credinţei lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunaţi pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ţine adunarea şi în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredinţaţi că stau în faţa lui Dumnezeu; şi unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său şi ascultă Cuvântul Său, Îi înalţă rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toţi cei care vorbesc şi să privească la toţi cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »
Te ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.
Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.
Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.
Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.
De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune. | Continuare »
Traian Dorz, Locurile noastre sfinte
…Prin câte lupte şi primejdii a trecut, în lunga sa istorie milenară, poporul lui Dumnezeu, dar oricât de multe înfrângeri şi prăbuşiri a avut el în decursul vremurilor, Dumnezeu a fost totdeauna cu el şi, până la urmă, din toate l-a scos biruitor şi toate au avut un sfârşit frumos.
Nici o carte din lume, ca Biblia, n-a avut atâtea împotriviri şi atâţia vrăjmaşi. Tot aşa şi Biserica – Mireasa lui Hristos, ea, Trupul Său cel tainic… Nici o altă lucrare, nici o altă Idee şi nici o altă Cale din lumea asta n-a avut de-a lungul veacurilor de înfruntat atâţia potrivnici şi prigonitori ca aceste sfinte şi unice valori ale cerului şi ale pământului acestuia. Şi, cu toate acestea, iată că din toate veacurile şi din toate confruntările îndurate ele au ieşit biruitoare. Mai curăţite încă şi mai frumoase de fiecare dată, pentru că aurul etern şi sfânt din ele cu cât a fost trecut prin mai multe cuptoare, cu atâta s-a făcut mai scump şi mai strălucitor. Dumnezeul Cel Etern Care le-a creat a fost în mijlocul lor şi prin puterea Sa eternă le-a asigurat eternitatea lor. Lucrarea adevărată şi vie a lui Hristos şi lucrările adevărate şi vii, inspirate şi create prin Duhul Său şi prin voia Sa, care Îl au pe El în ele şi cărora El le dă ceva din Eternitatea Sa, după cum au avut împotriviri şi lupte în trecut, – vor avea, desigur, şi în viitor mereu astfel de încercări, de lupte şi de împotriviri. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine Domnul nostru Iisus Biruitorul! El este Biruitorul Veacurilor, Biruitorul Istoriei, Biruitorul Evenimentelor, Biruitorul Ultim şi Etern… Şi El va dărui biruinţa Lui – ultima şi eterna Lui biruinţă – şi Bisericii Sale, şi Cuvântului Său, şi Lucrării Adevărului, tuturor lucrărilor născute şi sfinţite prin acest Adevăr. Bisericuţele noastre, Biblia noastră, troiţele noastre, ruinele noastre sfinte – şi tot ce are semnul cel adevărat şi sfânt al lui Dumnezeu din credinţa noastră, din istoria noastră, din fiinţa noastră şi a neamului nostru – vor ieşi din veacurile acestea spre veacurile veşnice strălucind nemuritoare prin Hristos şi pentru El. Supravieţuirea lor până astăzi este o dovadă fericită despre acest mare şi frumos sfârşit. Pentru că tot ceea ce a început prin Hristos şi a continuat veşnic prin El a avut şi va avea veşnic un sfârşit frumos. Toate acestea sunt infinite ca şi Coloana Infinită, ca şi Scara Îngerilor, ca şi Cel de la Începutul şi de la Sfârşitul tuturor acestora, Care le garantează infinitatea lor. Finalul lor este Infinit, iar infinitul este în Dumnezeul cel Frumos, Iubitor şi Desăvârşit. Să gândim profund şi fericiţi la acest Adevăr când stăm sau trecem printre locurile noastre sfinte care sunt peste tot, lângă noi toţi. Şi totdeauna.
Nemuritoarele comori
de lacrimă
şi piatră
ne-au luminat
din primii zori
străbuna Ţării vatră.
Din Cozia la Voroneţ,
din Putna la Tismana,
comori de-atât de mare
preţ
ni-s leagănul şi hrana.
Ce mari părinţi au ctitorit
aceste-aşezăminte,
cu ce mâini sfinte
le-au zidit
pe cer
şi pe morminte!…
Ei n-au murit,
ci doar s-au dus,
lăsând Masa Tăcerii, | Continuare »
…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »
1. Să nu descurajăm niciodată în umblarea cu Iisus.
Să nu ne îngrijorăm niciodată cu deznădejde de viitorul Trupului lui Hristos.
Să nu ne pierdem niciodată nădejdea şi încrederea în puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de mădularele lui Hristos.
Faţă de rămăşiţele Sale, faţă de Biserica Domnului pe care a câştigat o cu Însuşi Sângele Său Cel Sfânt.
Chiar când toate mădularele Adunării şi Bisericii par moarte, să nu deznădăjduim!
Când ochii ei nu văd, când mâinile ei nu mai lucrează, când picioarele ei nu mai merg, când inima ei nu mai arde, – Bunătatea şi Iubirea Tatălui poartă totuşi grijă faţă de ai Săi.
Trupul acesta este totuşi scump, pentru ceea ce a fost el înainte.
Şi pentru ceea ce va fi în urmă.
2. Dacă într adevăr eşti un ucenic şi un credincios adevărat al lui Iisus, tu trebuie să ţi înţelegi momentul datoriei tale faţă de Dumnezeu.
În acel moment, dragostea ta adevărată trebuie să biruie şi să izgonească frica (I In 4, 18).
În acel moment, tu trebuie să ieşi din ascunzişul tău, să treci de partea lui Iisus. Şi în ajutorul necăjiţilor Lui, orice s ar întâmpla cu tine şi cu funcţia ta.
Dacă vei face aşa, numele tău va fi scris în Cartea Vieţii.
Şi fapta ta, o singură faptă, dar nemuritoare şi frumoasă, îţi va atrage o preţuire şi o răsplată nemuritoare, ca a lui Iosif din Arimateea.
Mi-ntorc napoi din hăuri
al lacrimii ecou,
din picuri calzi să-mi crească
spre slăvi un cântec nou.
Să-i pun fiorul undei
cu luciul ei vibrând
când vine să se-adape
o ciută-adulmecând.
Să-l scald în curăţie,
ca-n focul cel mai greu,
ca-n boarea rugăciunii
să-mi ard arcuşul meu.
Pe-altarul suferinţei,
să-mi freamăt cântul drag,
din fumul jertfei scumpe
să-i fac veşmânt şi steag.
Ca după rugăciunea
şi cântul ce mi-l spun,
să-mi recunoşti iubirea
ce lângă cruce-o pun.
Şi-aici, cântând poemul
ce simt că-mi arde-n piept,
slăvita Înviere,
Iisuse, să-Ţi aştept.
Lidia Hamza
1. Alegerea noastră între Hristos şi Baraba, între Hristos şi lume, între batjocură şi cinstire se vede din felul cum privim la Crucea lui Iisus.
Din felul cum ne apropiem de ea.
Din felul în care citim însemnarea şi însemnătatea Crucii lui Iisus.
2. Cuvântul despre Iisus este una cu Crucea Sa.
Cuvântul despre El este susţinut şi prins de Crucea lui Iisus.
Mărturia despre Hristos se reazemă pe puterea Crucii şi a Jertfei Sale.
Cuvântul despre El n ar avea nici o statornicie fără Crucea Lui.
Dacă nu s ar întemeia pe Crucea şi pe Jertfa lui Iisus, nici însemnările noastre, nici scrisul nostru, nici mărturisirea noastră n ar avea nici o putere şi nici un preţ.
O cruce fără Hristos nu ne este de nici un folos.
Dar nici un Hristos fără Cruce.
3. O scriere fără puterea care vine din Jertfa lui Hristos nu dă nici o emoţie.
O cântare fără căldura Crucii lui Hristos nu conţine nici un har.
O predică fără fiorul Crucii şi al Jertfei lui Hristos nu lasă nici un rod mântuitor.
Toate capătă valoare şi putere numai când le susţine Jertfa lui Hristos.
El este valoarea şi puterea oricăror cuvinte şi lucrări.
4. Hristos este şi valoarea Scripturii.
Fără Jertfa lui Hristos de pe Cruce,
fără credinţa în mântuirea Ei,
nici Scriptura, nici citirea ei n ar avea nici un preţ. | Continuare »
Traian DORZ, LA GOLGOTA
O, Iisuse,
Domnul Slavei şi-Mpăratul nostru mare,
înălţatu-Ţi-ai Tu iarăşi dreapta Ta biruitoare
şi din faţa Ta, cu frică, risipitu-s-au duşmanii,
au fugit în întuneric toate slugile satanii…
Ţi-au fost pus pe cap cununa spinilor şi-a necredinţei,
Te-au fost îmbrăcat în haina mohorâtă-a umilinţei,
Te-au înmormântat şi piatra peste groapa ta o puse,
şi-apoi petreceau vrăjmaşii că Te-au nimicit, Iisuse;
dar le-ai biruit pe toate câte ei Ţi-au pus în cale,
ce putea să stea ’naintea slavei şi puterii Tale?…
Veşnic de-am slăvi, Iisuse,
cu un grai mai sus de fire,
al Tău Nume,
niciodată nu-Ţi vom da-ndeajuns mărire!
Astăzi, când din nou spre Tine ’nălţăm mâinile-amândouă,
cum să-Ţi mulţumim noi, oare,
pentru ce-ai făcut Tu nouă,
că ai luat părutul reazem ce credeam că ne mai ţine,
să-nvăţăm deplin de-acuma să ne rezemăm pe Tine!
Cel ce predica iubirea, ni l-ai arătat că minte,
ca să credem veşnic numai adevărul Tău ’nainte!
Ai îngăduit să trecem prin furtuni şi marea moartă,
să-nţelegem cât de bine-i
când doar Mâna Ta ne poartă! | Continuare »
Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»
Cu cât inima este mai curată, cu atât ea este mai vastă şi mai capabilă să primească în ea un mare număr de prieteni. Dimpotrivă, cu cât ea este mai necurată, cu atât ea se îngustează, şi cu atât mai puţin este în ea loc pentru dragoste, căci ea este împiedicată de iubirea de sine, şi această iubire este o falsă iubire.
Noi iubim lucruri josnice pentru un suflet nemuritor, ca: aurul şi argintul, adulterul, desfrânarea şi alte lucruri asemănătoare.
Dacă vrei să îndrepţi pe cineva de greşelile sale, nu crede că vei putea face aceasta prin propriile tale mijloace; tu nu vei face decât răul, din cauza propriilor tale patimi, a orgoliului tău de exemplu, şi a iritării ce rezultă din acestea. „Aruncă spre Domnul povara ta” (Ps 54, 25), cere din toată inima ta lui Dumnezeu, „Cel care cearcă inimile şi rărunchii” (Ps 7, 9), să lumineze inima acestui om. Şi dacă Dumnezeu vede că rugăciunea ta este plină de iubire, că ea porneşte într-adevăr din adâncul inimii tale, va împlini cu siguranţă dorinţa inimii tale şi vei zice curând, văzând schimbarea ce s-a făcut în acela pentru care te-ai rugat: „Această schimbare este lucrarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps 77, 4, text slavon).
Dispoziţiile noastre interioare, chiar dacă nici un semn exterior nu le descoperă, au o mare influenţă asupra stării de spirit a altora. Aceasta se produce adesea, chiar dacă nimeni nu remarcă. Să presupunem că sunt supărat, sau indispus faţă de cineva; acela simte şi începe, la fel, să fie indispus faţă de mine. Dincolo de simţurile trupeşti, există o anumită comunicare între suflete.
În ceea ce priveşte acţiunea sufletului prin intermediul simţurilor, se pare că el se bucură de o putere extraordinară asupra altuia prin intermediul vederii, chiar la distanţă, cu condiţia ca acela să fie la vedere şi singur în momentul în care noi îl fixăm cu privirea. Privind pe cineva, îl putem pune în încurcătură şi tulburare. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să fixez cu privirea trecătorii, prin fereastra casei: ei erau atraşi ca de o forţă nevăzută către fereastra de unde îi priveam, examinau fereastra şi căutau să descopere o faţă umană. Alţii, dimpotrivă, se tulburau, grăbeau dintr-o dată pasul, schimbau trotuarul, îşi aranjau cravata, pălăria… Este aici un fel de mister. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
În imaginea alăturată sus se vede cum îi arată Dumnezeu lui Noe să-şi facă corabie de mântuire şi de scăpare din potop.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Umplutu-s-a pământul de nedreptate şi, iată, voi pierde pe oameni şi pământul. Iar tu fă-ţi corabie din lemne neputrezitoare, în patru muchii… Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea; şi o fereastră să faci corăbiei…» Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit lui Domnul Dumnezeu şi scăpă din potop…“ (Citiţi pe larg această istorie la Facere, cap. 6.)
Să luăm aminte că istoria lui Noe cu clădirea corăbiei este plină de învăţătură sufletească pentru noi. Şi tu, dragă cititorule, trebuie să fii un Noe clăditor de corabie. Întocmai cum a clădit Noe corabie să scape de potop, aşa trebuie să lucrezi şi tu la corabia mântuirii tale sufleteşti, ca să fii gata pe când vine potopul morţii şi să poţi scăpa de pieire sufletească. Lui Noe îi arăta Dumnezeu în amănunt cum să-şi lucreze corabia mântuirii. Tot aşa şi ţie, şi mie, iubite cititorule, Dumnezeu ne arată amănunţit cum să ne lucrăm corabia mântuirii sufleteşti. Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evanghelie, din biserică ne spune şi nouă şi ne arată lămurit cum să clădim bârnă de bârnă şi cui de cui corabia mântuirii sufleteşti. Planul mântuirii noastre sufleteşti se află spus aşa de frumos, de limpede şi de amănunţit în Biblie, în cartea pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ; şi tu, cititorule, nu citeşti acest plan, nu vrei să-l afli şi nu vrei să te apuci de lucru?
Noe a lucrat o viaţă întreagă la corabia mântuirii lui din potop. Aşa şi tu, zi de zi, an de an, o viaţă întreagă trebuie să lucrezi mereu la corabia mântuirii tale sufleteşti printr-o viaţă pusă şi trăită în slujba Domnului.
În fiecare seară din zilele vieţii tale trebuie să-ţi faci un examen şi să te întrebi: Oare ce am mai lucrat azi la corabia mântuirii mele sufleteşti? Taina cea mare a mântuirii sufleteşti tocmai în aceasta stă: să nu stai pe loc, ci să înaintezi în lucrul Domnului. Zi de zi şi an de an, tot mai mare, mai frumoasă şi mai gata să ţi se facă corabia mântuirii. | Continuare »
Iisuse-adânc Ocean de har
cu zări de pace pline,
Iisuse-ntins Ocean de har
în al vieţii noastre-amar,
ce lin coboară pacea iar
când ne-adâncim în Tine!
Tu umpli-al cerului cuprins
şi-a’ lumilor lumine,
Tu umpli-ntregul necuprins,
alini adâncul dor nestins
şi focul inimii aprins
când ne ’nălţăm spre Tine!
*
În Tine mi-am aflat odihna
de-atâta trudă fără glas
şi lupta ce-am trecut prin viaţa
atât de fără de popas.
În Tine-alin – prin mii de valuri
cu care-atât am stat să lupt,
ca o corabie în larguri
cu cârma şi catargul rupt.
Azi, Soare strălucit şi dulce,
când nouă mai curat răsai,
atât de largă fericire,
lumină şi cuprins ne dai! (Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE)
1. Soarta multor suflete este legată de soarta lui Iisus, iar hotărârea care se ia împotriva Lui îi va cuprinde şi pe aceştia.
De aceea, oricine se face vinovat de crimă împotriva credinţei în Hristos se face vinovat şi de crimă împotriva oamenilor nevinovaţi care au această credinţă.
2. Sfântul Ioan nici nu pomeneşte, când vorbeşte despre răstignirea Domnului, cuvântul „tâlhari”.
Dacă nu poate spune nimic bine despre aceşti oameni, nu spune nimic nici rău!
Nu i poate numi nevinovaţi, nu i numeşte nici tâlhari.
Ce mult ne spune nouă acest dumnezeiesc fel de a acoperi cu tăcerea ceea ce umbreşte orice existenţă de om!
3. Respectul pentru suferinţă îi dă dreptul la respect oricărei fiinţe care suferă. Indiferent de trecutul ei.
Dacă cineva a ajuns să sufere alături de Hristos, chiar şi numai în ceasul lui cel din urmă, este vrednic de o iertare totală.
4. Suferinţa este focul care curăţă nespus de mult şi nespus de multe.
Faţă de orice fiinţă care arde în acest foc, trebuie să avem totdeauna o sfântă frică şi reţinere.
Dincolo din focul acesta, orice făptură este altfel de cum a intrat în el.
Blestemat este acela care batjocoreşte pe cine suferă lângă Hristos şi cu El.
5. Iisus a fost la mijloc, între cei doi de pe cruce.
Iisus este totdeauna la mijloc.
Iisus nu este niciodată în extreme.
Iisus este Calea, nu şanţurile acestei căi.
Iisus este Adevărul, şi nu exagerările acestui adevăr.
Iisus este Viaţa frumoasă şi rodnică, sănătoasă şi curată, înţeleaptă şi biruitoare, fericită şi sfântă, dusă în chip obişnuit sfânt, obişnuit bun, obişnuit frumos… | Continuare »
Preot IOSIF TRIFA, LA ÎNVIEREA DOMNULUI
În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O ,noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzându-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor… | Continuare »
Versuri: Traian DORZ
Se apropia Săptămâna Patimilor… [1950] Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi cei care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic…
Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gânduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea şi să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.
Cât eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea. Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi… Şi când să iau să mănânc, dispăreau.
Apoi vedeam ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase… Şi când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete…
Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate.
Mâine este Vinerea Patimilor. Mă hotărâi eu: nu voi mânca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.
Dar în ziua asta, n-am mai apucat să-mi vină mâncarea; la un moment dat apăru în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi, luându şi bicicleta, ieşi cu mine prin poarta întâi în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă, îmi zise din nou:
– Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?
– Da, am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.
El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi, o mulţime de oameni veniseră la oraş pentru cumpărăturile de Paşti. Mă uitam în jur să văd pe careva dintre ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.
Pe pod îmi scoate Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:
– Vino după mine şi vezi unde mă bagă. Dacă vezi pe careva dintre ai mei, spune-le să vină acolo.
A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stânga şi a intrat într-o curte.
La câteva clipe am ajuns şi eu.
Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite, aici, în pivniţa asta, avem nişte lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare… | Continuare »
Când simţi-voi moartea Lui
pe moartea mea nălţând o cruce,
când sus, pe-o golgotă, mi-oi duce
şi lanţuri, şi sine, şi patimi şi lut
şi când purta-voi peste tot ce-am avut
pecetea cu semnul de cui;
şi când simţi-voi deplin
că toate căderile mele
au semnul iertării pe ele,
ca semnul iubit, pe maramă rămas,
cu Chipul durerii din groaznicul ceas,
– pecetea cu semnul de spin;
când striga-vor „Mi-e sete“
a’ mele vinovate doruri;
când se vor strânge mii de stoluri
pe stârvul uciselor mele iubiri;
când fi-va pe trupul noii mele firi
a răstignirii pecete; | Continuare »
„Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte.“ (Ioan 13, 22)
Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde!“
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi pace pe care o mai aveau în inimile lor.
O aşa părtăşie sfântă se închegase între inimile lor, unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, în anii de când erau împreună, încât i-ar fi fost cu neputinţă oricăruia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge a se rupe de ceilalţi şi să devină vânzător.
Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare, în gândul său, îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… apoi bănuindu-se chiar pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.
Cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima din ei când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să le fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta lor comunitate credincioasă lui Iisus se destramă atât de cumplit, ca o casă luată de ape…
Şi îi va fi şoptit fiecăruia din cei unsprezece destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se „retragă“ şi să se ducă acasă.
Să-şi vadă de „treaba“ lui. | Continuare »
Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI JERTFE»
Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.
În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului, într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo, în biserica cea din colţul din dreapta al clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.
Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de Psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.
Dar fericita legătura cu „poşta“ de sub haina gardianului nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.
Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când eram în starea cea mai grea.
Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
– Lista de eliberare! Lista de eliberare!…
Jos, în holul larg, apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţii). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:
– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!
Funcţionarul începu să citească numele scrise… Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aici. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim. O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări în sus şi în jos, chemări de prieteni care se despărţeau… Strigăte de: „Linişte!“ Cei care erau mai de multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte. | Continuare »
Traian DORZ
– după II Corinteni 12, 19 –
Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.
Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!
Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea. | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ
Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.
Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…
În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
