Un om credincios de la ţară mergea pe drum, alături de un domn necredincios. Tocmai discutau despre lucrurile credinţei. Credinciosul se trudea să-l scoată pe necredincios din mlaştina necredinţei, dar el se apăra cu îndârjire, proptindu-se în vorbele:
– Dragul meu, eu sunt om cu minte, eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg.
Atunci, credinciosul, luminat ca de Duhul Sfânt, se opri în loc şi, arătând spre o livadă unde păşteau o vacă, o oaie şi o gâscă, zise:
– Vezi, dumneata, vaca, oaia şi gâsca ceea cum pasc?
– Văd.
– Aşa-i că toate trei pasc aceeaşi iarbă?
– Aşa-i.
– Ei, acum să-mi spui dumneata, de ce iarba ce o paşte vaca se preface în lapte, iarba ce o paşte oaia se preface în lână, iar iarba ce o paşte gâsca se preface în pene? Eu de mult văd acest lucru şi nu-l înţeleg, iar dumneata tot mereu îmi spui că nu crezi decât ceea ce vezi şi înţelegi. Spune-mi, rogu-te, cum stăm cu lucrul acesta pe care-l vezi?
Necredinciosul rămase ruşinat.

Părintele Iosif Trifa, din 600 Isorioare

Părintele Iosif Trifa

Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat.
S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său. Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune?

Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9). | Continuare »

Traian Dorz

Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul,
chiar şi Iudei-vânzătorul
i-ai spălat supus piciorul,
şi-ai şezut cu el alături, şi-ai mâncat cu el o pâne,
ne-ai dat pilda umilinţei ce pe veci de veci rămâne.
Ca oricine-ar vrea pe lume
printre-ai Tăi să fie mare
să slujească tuturora mai smerit ca orişicare!

…O, dar, azi, câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie,
cum pot ei sluji la alţii,
dacă nu-Ţi slujesc nici Ţie?!

*

Cu treizeci de-arginţi, pe Iuda,
când l-a amăgit Soborul,
pentru dânşii s-a făcut el, din apostol,
vânzătorul!
Dar, apoi, mustrat de gândul care nu-i voia să tacă,
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.
În acele zile, Doamne, pofta de arginţi flămândă
doar pe unul din Apostoli l-a învins ca să Te vândă.
Astăzi însă, câţi dintr-înşii, având punga-n veac săracă,
gata sunt, în orice vreme, şi pe-un preţ mai mic s-o facă!
Şi-o fac liniştiţi aceasta, făr’ să simtă barem truda
şi mustrarea conştiinţei ce-a avut-o pân’ şi Iuda!… | Continuare »

Joi…
şi plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă,
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele,
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat de stele…
În grădină, sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi, stă Iisus privind la cer:
– Tată, dacă-i cu putinţă, depărtează-Mi suferinţa,
totuşi nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voinţa…

Şi-n sudoarea cea de sânge, rugăciunea I se curmă,
ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani ’nainte, mare-a vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Preţul mare-al Jertfei ispăşirii.

Lacrimi şi sudori de sânge
multe se preling la vale,
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
Ucenicii dorm, sărmanii, L-au uitat pe-Nvăţătorul,
iar prin noapte,
cu tâlharii,
vine Iuda, vânzătorul.

*

Vineri…
zori de zi… şi-aceia ce-I strigaseră „Osana“
Îl loveau acum cu pumnii, la Caiafa şi la Ana.
Farisei, soldaţii, gloata şi din faţă, şi din spate
Îi cer moarte-n gura mare: „Răstigneşte-ni-L, Pilate!“ | Continuare »

Fragment din Pastorala de Paşti (2005) a IPS BARTOLOMEU ANANIA

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblică în vremea ultimelor zile ale Domnului. Ştim că Iisus şi cei doisprezece ucenici ai Săi trăiau viaţă de obşte, că se mulţumeau cu puţin şi că acest puţin provenea în special din anumite danii. Aşa stând lucrurile, Iuda era casierul comunităţii. La el veneau daniile în bani, tot prin el se făcea plata cumpărăturilor şi din aceeaşi pungă se făceau daniile către săraci. Desigur, totul se petrecea pe încredere, nimeni nu-i cerea socoteală, deşi unii îl bănuiau de oarecare necinste, în sensul că el „vămuia” punga comună, reţinând pentru sine câte ceva. Se pare însă că faptul acesta nu era de natură să tulbure. Neavând simţul proprietăţii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.
Năravul lui Iuda devine semnificativ într’o împrejurare puţin obişnuită. Iisus Se află în Betania, împreună cu ucenicii Săi, ca oaspete al prietenului Său Lazăr, pe care tocmai îl înviase din morţi. În timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazăr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adică un ulei foarte scump, preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India) şi revarsă mirul pe picioarele lui Iisus. Toţi cei de faţă sunt surprinşi, nedumeriţi, dar Iuda are o reacţie de împotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Reacţia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.

Gestul Mariei, prin gingăşia şi semnificaţia lui, e unul din cele mai emoţionante din câte pot fi întâlnite în istoria omenirii. Prin nu ştim ce revelaţie sau intuiţie, această splendidă femeie a presimţit că Iisus nu va avea parte de ritualul obişnuit al înmormântării şi, asumându-si rânduială de mironosiţă, a uns picioarele ce aveau să poarte semnul cuielor. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adâncanemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilorSăi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol (In. 6, 70).
Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind,l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia căîl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie deani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care amâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie:Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps.68, 29).
Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în SfatulDumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei,prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a DouaPersoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şiprin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut aceastăhotărâre. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Împăratul nostru 

„Iisus a găsit un asin tânăr şi a încălecat pe el, după cum este scris.“ (Ioan 12, 14)
Cel de care Dumnezeu se foloseşte pentru cele mai mari lucruri ale Sale este adeseori o biată fiinţă dintre cele mai puţin însemnate. Aceasta o face Dumnezeu şi pentru a se vedea limpede că nu omul, ci că Dumnezeu este Acela Care împlineşte lucrul minunat ce se face, spre a se vedea că omul este numai o neînsemnată unealtă de care Dumnezeul cel Atotputernic Se foloseşte pentru împlinirea planului Său şi pentru ca nu cumva privirile să se oprească asupra uneltei văzute şi nu asupra Stăpânului Nevăzut.

Pentru intrarea în Ierusalim, Domnul Iisus a găsit un asin tânăr pe care nu încălecase încă nici un om (Mc 11, 2).

Ce minunat înţeles are tot ce face şi tot ce ne cere Hristos!În slujba Lui dumnezeiască, Hristos a căutat mereu suflete tinere, fiindcă El are mereu nevoie numai de suflete predate Lui, neîncălecate încă de robii omeneşti, de suflete neîntinate de stricăciunea omenească… de suflete tinere, care să nu fi fost înhămate la nici una din ideile şi sistemele vinovate sau nebune ale păcatului… de tineri hotărâţi, care să nu se fi făcut robi oamenilor şi nici purtători ai întinăciunii lor. | Continuare »

„Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr.“ (Ioan 12, 10)

Soarta credinciosului lui Hristos pe pământ este aceeaşi cu a Mântuitorului său şi cu a sfintei Sale Evanghelii. Unde Iisus este iubit şi respectat, acolo slujitorul Lui este şi el privit cu bunăvoinţă.
Unde Numele lui Dumnezeu este batjocorit, unde Hristos este tăgăduit şi prigonit, acolo şi adevăratul Lui slujitor nu poate avea o altă soartă decât batjocura şi prigoana, la fel ca şi Dumnezeul şi Domnul său.

Vai de acei slujitori care se bucură de cinste acolo şi atunci când Stăpânul lor este dispreţuit.
Şi vai de acele lucrări numite „evanghelice“ care se bucură de libertate acolo unde – şi atunci când – Numele şi Evanghelia lui Hristos sunt lepădate.

Atunci când Iisus este căutat şi urmărit spre a fi ucis, prietenii Lui cei mai apropiaţi, oamenii din pricina cărora El este şi mai mult cinstit, vor fi şi ei neapărat scrişi şi proscrişi pe aceeaşi listă „neagră“ cu Hristos, Domnul lor, şi vor fi ţinta aceloraşi batjocuri şi planuri ucigaşe ale vrăjmaşilor Lui ca şi El.

Ferice atunci de Lazăr care suferă împreună cu Iisus.
Ferice de Moise care alege mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului (Evr 11, 25).Ferice de Pavel şi Timotei care rabdă împreună cu Hristos, ca să şi împărăţească împreună cu El (II Tim 2, 12).
Ferice de Iacov care rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit‑o Dumnezeu celor ce-L iubesc (Iac 1, 12). | Continuare »

Sadhou Sundar Singh, «La picioarele Stăpânului meu»

Dumnezeu are grijă de om, dacă omul are şi el grijă de Dumnezeu, de sine şi de semenii săi. Dumnezeu nu vine în ajuto­rul oamenilor decât dacă şi ei îşi pun în slujba Lui şi a seme­nilor lor toate puterile şi toate destoiniciile pe care le au de la El.
De pildă, ridicarea pietrei care acoperea mormântul lui Lazăr era o treabă omenească; Dum­nezeu n-avea lipsă să-Şi arate puterea Lui, ridicând lespedea de piatră de pe mormânt. Lu­crul acesta rămase în seama oamenilor care erau de faţă, şi, după ce oamenii îşi făcură slujba lor ridi­când piatra, Dumnezeu, adică Eu Însumi, ­făcui ceea ce oamenilor le era cu neputinţă.
Dădui viaţă unui mort. Dar oamenii nu-şi făcu­seră încă toată slujba lor. Mâinile şi picioarele lui Lazăr erau legate cu fâşii. Oamenii trebuiră acum să-l dezlege din înfăşurăturile mor­ţii, pentru ca cel înviat să poată merge (Ioan 11, 39-44).
Iată, aceasta este slujba pe care sunt chemaţi să o facă uce­nicii Mei: ei trebuie să ridice pietrele şi să înlăture piedicile şi greutăţile care închid mormântul celor morţi în păcat.
După ce îşi vor fi făcut ei­ slujba lor, Eu Îmi voi face-o pe a Mea: voi da morţilor viaţă!
Mulţi dintre morţii aceştia în­viaţi sunt înlănţuiţi încă de de­prinderile firii lor celei vechi. ­Datoria ucenicilor Mei este să-i scape de aceste legături ce nu le îngăduie să se mişte slobozi. ­Dar, pentru asta, ucenicii trebuie să fie gata, în orice clipă, cu su­fletul şi cu inima lor.

Divină-i curăţia şi-i unic de frumoasă
a celei ce din toate a fost cea mai aleasă,
a Tatălui plăcere, a Fiului comoară
a Duhului Mireasă: şi Mamă, şi Fecioară…

Profeţii, ca pe-o Taină, o-nvăluie-n lumină,
mijlocitoarea Celui Promis din veci să vină,
imaginea văzută a căii nevăzute
prin care Tatăl Veşnic venea să ne sărute…

… Aşa a fost fiinţa cea binecuvântată
cum n-a mai fost o alta cu-aşa cuvânt chemată;
au ocrotit-o îngeri, cinstindu-i curăţia
de-o unică frumseţe şi-un unic har: – Maria!

Arhanghelu-ţi va spune: – Aplecăciune ţie!
iar sabia-ţi va trece prin inimă, Marie,
de neamuri şi milenii numită fericită,
de gurile-apostate scuipată şi hulită.

Smerenia ta sfântă Hristos ţi-a înălţat-o,
lumina a slăvit-o şi îngerii-au cântat-o,
şi vecii o vor duce mereu încununată –
căci ce-a nălţat sfinţirea nu cade niciodată.

O, voi, Marii de astăzi şi de întotdeauna,
doriţi-i curăţia şi-i împletiţi cununa!
Împărtăşiţi-i plânsul şi-i însoţiţi ocara,
ea a sfinţit pe Mamă şi-a-nfrumseţat Fecioara…  (Traian Dorz, Scumplele noastre surori)

Evrei, 9, 13: O răscumpărare veşnică

Iertarea pe care o dă Sângele lui Hristos este pentru sufletul meu ori totală, ori nu mai este deloc.Răscumpărarea pe care o aduce Hristos şi sufletului tău este ori veşnică, ori nu mai este nici pentru o clipă.
Pentru că preţul acestora ori îl primim fiecare dintre noi întreg, ori nu primim din el nimic.
În cer se ajunge dintr-un salt şi dintr-o clipă prin actul divin şi fulgerător al naşterii din nou, ori nu se ajunge în vecii vecilor prin nici un alt act.
Toată Taina Naşterii Mântuitorului şi a venirii Lui în lume era numai în vederea Marii Mântuiri care a fost profeţită încă de la căderea omului în păcat, că se va face numai prin Jertfa Lui. Toate legămintele Vechiului Testament prin sânge şi jertfe preînchipuiau numai marele şi cutremurătorul Legământ prin Jertfă, care se va face o dată pentru totdeauna pe Cruce prin Sângele şi Jertfa Lui.

De-a lungul întregii istorii a Vechiului Testament, mii de ani, toţi profeţii, dar absolut toţi, fiecare într-un fel, şi de fiecare dată mai tainic ori mai descoperit, fiecare dintre aceşti trimişi ai lui Dumnezeu aducea prin solia lui preînştiinţarea despre această copleşitoare minune şi jertfă a lui Dumnezeu pentru lume. Prin atât de îndelungata ei pregătire şi prin atât de repetata ei înştiinţare, se putea uşor vedea cât de mare va fi însemnătatea acestei Jertfe şi cât de scump va fi preţul ei.
| Continuare »

O mărturie-îndemn a fratelui Traian Dorz (din timpul arestului de la Securitatea din Beiuş, 1950), îmbărbătare pentru abruptul suiş ce ne-a mai rămas spre Înviere.

Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a doua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta.
Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete.
De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer. | Continuare »


Va fi-n curând, Iisuse, o noapte sau o zi
în care toate-acestea de-acum se vor sfârşi,
se vor sfârşi păcatul şi răul de acum,
un trăsnet le va face o flacără şi-un fum.

Atunci, din spăimântarea cumplitului ecou,
ieşi-vor alte ceruri şi alt pământul, nou,
şi-apoi, din irizarea luminii altui rai,
ieşi-va altă viaţă, cum nu-i acuma grai…

În mijlocul minunii eterne – tuturor,
va străluci Golgota, ca Soare şi Izvor,
căci Jertfei Ei datoare sunt toate câte sunt,
din Ea vor fi aceste noi ceruri şi pământ.
| Continuare »

Tăchiţă Gheorghiţă

„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în curăţie, în credinţă“ (1 Tim. 4, 12).

Ca să nu-i fie dispreţuită tinereţea unui tânăr ostaş credincios nici de îngeri, nici de fraţi şi nici de oameni, acesta trebuie să împlinească trei mari condiţii şi anume, să fie: serios în mulţime, smerit între fraţi şi sfânt în singurătate.
Serios în mulţime – adică demn şi hotărât, nu posomorât sau supărat, ci cu faţa senină şi zâmbitoare, răspândind o justă autoritate în ceea ce priveşte dreapta învăţătură şi trăirea acesteia şi dovedind o creştere frumoasă. Seriozitatea se dovedeşte tăcând la timp, vorbind la timp, respectând pe ceilalţi, cinstind tot ce-i vrednic şi lepădând tot ce-i josnic, nedându-se în lături şi luând poziţie pentru apărarea unei cauze drepte. Având totdeauna o conştiinţă a datoriei şi a responsabilităţii, el nu se va grăbi să dea repede şi pripit un răspuns, ci va gândi atent şi adânc la toate aspectele posibile.

| Continuare »

Traian Dorz, din «Cântarea Biruinţei»

Deschide-te-nspre Domnul ca mugurul spre soare
cât este primăvară şi vis, şi sărbătoare,
că dacă Domnul pleacă şi visul tău va trece,
vai, în zadar în lacrimi amare-ţi vei petrece!

Primeşte mântuirea cât Harul ţi-e aproape,
adapă-ţi fericirea din limpezile-i ape
şi-ţi odihneşte fruntea pe umărul Lui dulce,
căci în zadar vei plânge când Domnul Se va duce.

Ascultă de Cuvântul Vieţii cât se spune
şi cât mai poţi genunchii ţi-i pleacă-n rugăciune,
şi plângi cât mai ai vreme păcatele făcute,
căci în zadar când toate acestea sunt trecute.

Deschide-te-nspre Domnul cât încă-i lângă tine,
ascultă cu iubire cât încă ai de cine
şi dragoste întoarce cui dragoste-ţi arată,
căci în zadar când toate s-au dus în niciodată.

Nimic nu ţine veşnic, ci toate-ţi trec prea iute
şi toate-şi au o vreme a lor a fi făcute,
dacă s-au dus, zadarnic tot plângi după aceea,
zadarnic sufli-n spuză dacă s-a stins scânteia!

(a Sf. Ioan Scărarul)
– Evrei 6, 13-20 –

19. […] pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntru Templului…

O ANCORĂ A SUFLETULUI

Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulţi care nu ştiu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiţă, cu un trunchi lung şi greu, agăţat de un lanţ ori de o frânghie groasă şi puternică, iar la capăt având două braţe întoarse şi ascuţite ca o săgeată.

Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, şi ţine pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora şi-o aşază la îndemână în corabie până când va fi iarăşi nevoie de ea.
În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viaţa corabiei, fiindcă ea o fixează şi o ţine la loc de adăpost, până ce trece furtuna, şi corabia poate să plece iarăşi mai departe spre ţinta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori ar îneca-o în adâncuri…

În simbolistica creştină, încă de la început, cele trei virtuţi mai mari decât toate, credinţa, nădejdea şi dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură, la I Corinteni 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora şi inima.
| Continuare »


sursa: calendar-ortodox.ro

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.
Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance. | Continuare »

Ortodoxia are prea multe forme! Tiparele şi legile ei te înăbuşă! Îţi îngrădesc libertatea de creaţie, de expresie, de credinţă! Îţi încorsetează libertatea în Hristos!
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“!
Noi, prin credinţă, suntem „liberi în Hristos“! Liberi de orice forme!

O astfel de viziune modernă se face din ce în ce mai cunoscută şi mai adoptată de creştinii noştri de astăzi.
Aşa să fie?
Se încorsetează oare creştinul ortodox şi se închistează el în „forme“? Sfintele Taine ale ortodoxiei îi frustează oare pe adepţii ei de libertate în Hristos?
Să vedem!
Ce înseamnă a fi „liber în Hristos“? E tot una cu a fi liber să cred oricum, să gândesc şi să trăiesc oricum?
Poate că liber în Hristos înseamnă să mă rup de „forma“ fără duh de viaţă a faptelor „creştinului cu numele“ care crede că aprinzând, din când în când, o lumânare şi plătind un acatist şi-a rezolvat problema mântuirii şi care strânge în poala credinţei lui toate „găocile“ obiceiurilor şi datinilor mai mult sau mai puţin ortodoxe, neglijând „miezul“ învăţăturii mântuitoare (Pr. Iosif Trifa). Dar nicicum nu înseamnă să fac, să născocesc alte forme, ci să pun, în cele existente, duh de viaţă, de trăire. Rânduielile Bisericii Ortodoxe sunt forme numai atâta timp cât le fac eu de formă. Dar când am pus în ele toată credinţa mea, toată nădejdea mea de mântuire, eu le dau viaţă şi ele-mi rodesc în veşnicie. | Continuare »

Traian Dorz, din «Credinţa încununata», cap. 15

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung, până la un moment dat, într-o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună şi care rămâne veşnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc, ci calcă această învăţătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în Biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Lc 19, 45-46).

Păcatul este cel care trebuie să iasă afară din Biserică, – nu cei care luptă contra lui.
E sigur că nu este uşor să lupţi contra păcatului care a prins rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că „dacă doi sau trei se unesc” şi luptă în Numele lui Hristos, ei, până la urmă, tot vor învinge răul.

În acest punct este rostul Oastei Domnului.
Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi dintre cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.
Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii, acolo unde au fost aşezaţi de El.
Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit.
Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut din nou.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne aşa. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur, din Omiliile catehetice

Iar în legătură cu desfătările lumii acesteia, nu numai că sunt trecătoare şi curgătoare, ci ne pricinuiesc şi multe alte necazuri. În frecuşul cu vâltoarea lor se toceşte şi puterea trupului şi se slăbeşte şi bărbăţia sufletului. Şi nu obişnuiesc revărsările râurilor să sfarme şi să mănânce aşa de mult din maluri şi să le niveleze, cum surpă desfătarea şi comodităţile cu atâta uşurinţă şi pe ascuns, toate eforturile noastre de a ne menţine sănătatea. Iar dacă vei merge la vreun spital şi vei întreba, o să afli că mai toate pricinile bolilor din aceste [desfătări ale lumii] se trag. Pe când o masă simplă şi uşoară este maica sănătăţii. Pentru aceea şi asistenţii doctorilor aşa o numesc, spunând faptului de a nu te sătura, sănătate. Nesăturarea de hrană este sănătate. Iar a mânca numai cât este de trebuinţă o numesc maica sănătăţii. Iar dacă mâncatul cât e de trebuinţă este sănătate, e clar că îmbuibarea-i maica bolii şi a slăbiciunilor şi naşte [în noi] patimi care întrec chiar şi meşteşugul doftoricesc. Fiindcă şi umflările de picioare, şi durerile de cap, şi slăbirea vederii, şi durerile de mâini, şi tremurăturile, şi slăbiciunile ori leşinurile, şi gălbenarea, şi frigurile îndelungate, şi fierbinţelile, într-un cuvânt, toate celelalte nenumărate – că nu este timp a le înşirui pe toate – nu se ivesc din vieţuirea cumpătată şi înţeleaptă, ci din plăcerea gâtlejului şi lăcomia pântecelui. Iar dacă vrei să vezi că şi bolile sufletului se nasc de aici, îţi vei da seama că lăcomiile, dezmierdările, tristeţea, moliciunea, desfrâul şi toată neştiinţa, aici îşi au începutul. Căci cu nimic nu sunt mai bune decât măgarii sufletele care se desfată din astfel de mese, de vreme ce sunt hărţuite de asemenea fiare. | Continuare »