Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

– Însoţitorul meu binecuvântat, Pilda şi Puterea mea, spune-mi astăzi, care trebuie să fie relaţia mea cu lumea?
Până unde trebuie să merg în legăturile mele cu cei între care trăiesc, muncesc şi umblu? Şi de unde trebuie să-mi rup orice legături cu ei?

– Felul în care se poate desfăşura bine toată umblarea ta prin lume şi printre oameni depinde în totul numai de felul în care se desfăşoară fericit umblarea ta cu Mine.
Lumea este câmpul tău de muncă şi de luptă pentru tine şi pentru Mine.

Întâi pentru tine… Pentru că de munca şi de lupta ta cea bună din lume depind curăţia cugetului tău, pacea conştiinţei tale, împlinirea datoriilor pentru care ai fost zidit în Mine, cinstea numelui tău, fericirea vieţii tale şi, până la urmă, mântuirea şi slava ta veşnică.

Apoi pentru Mine…
Pentru că de munca şi de lupta ta hotărâtă şi stăruitoare în slujba Mea depinde înaintarea Evangheliei, biruinţa luminii, însănătoşirea vieţii, mântuirea semenilor tăi, nimicirea păcatului şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace. | Continuare »

Cu proaspătă plăcere mă-ntorc mereu şi-acum
spre toate-acele drumuri pe care-am mers cu Tine,
chiar când doar gândul numai mi-l pot porni la drum
se-ntoarce totdeauna cu braţe pline-pline!

La orice răspântie în care-am aşteptat
zâmbesc de-o revedere sau plâng de-o despărţire:
aici am stat pe iarbă, acolo ne-am rugat
– şi toate-s încă pline de cântec şi iubire!

Pe drumurile vieţii cu Tine mi-au rămas
nemuritoare urme şi feţe neuitate,
iar când mă-ntorc spre ele, la fiecare pas,
cu proaspătă plăcere le regăsesc pe toate.

Şi toate-acestea numai că Tu ai fost cu noi,
sfinţind umblarea noastră cu dulcea-Ţi frumuseţe;
nimic nu se-nvecheşte, ci toate-s tot mai noi,
scăldate-n strălucirea Curatei Tale Feţe.

Cu câtă bucurie, când trec pe-a noastre căi,
văd Chipul Tău cel dulce pe chipurile-aduse
şi-Ţi întregesc Fiinţa din toţi cei dragi ai Tăi:
în loc de mii de feţe văd doar pe-a Ta, Iisuse!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Traian Dorz

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Ascultarea

[…] Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi. […] | Continuare »

Traian Dorz

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii”. (Efeseni 4, 3)

Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura Păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea aceloraşi încredinţări cu privire la învăţătura şi credinţa frăţească.
Între credinţa din inimă şi încredinţările din minte trebuie să existe o deplină unitate şi armonie, aşa cum există între suflet şi corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viaţa nu ar fi cu putinţă.

De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viaţa este rodnică şi izbânda este asigurată.
Unirea Duhului întăreşte legătura păcii, iar legătura păcii păstrează şi ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii…
Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândeşte. | Continuare »

Traian Dorz, povestire din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

Niciodată greutăţile vieţii nu sunt aşa de mari cum ţi se par la început.
La început ţi se pare că problema asta este aşa de grea şi de încurcată, că n-ai s-o poţi rezolva niciodată.
Înainte de a veni o primejdie, ţi se pare că este aşa de mare, că n-ai să poţi trece prin ea.
Până n-ai început unele lucruri, ţi se pare că vor fi cu neputinţă să le faci.
…Şi, când de la început îţi faci astfel de gânduri, eşti gata să pierzi orice curaj. Eşti gata să te laşi păgubaş şi să nu mai încerci deloc şi să nu mai faci nimic.
Ce rău este să fii fricos şi slab!
A gândi aşa este şi foarte ruşinos, şi foarte păgubitor. Fiindcă niciodată ceea ce ni se pare de la început foarte încurcat nu este chiar aşa cum ni se pare. După ce am rezolvat problema, după ce am trecut primejdia, după ce am făcut lucrurile care se păreau aşa de grele şi peste puterile noastre, deseori zâmbim şi spunem: «O, ce uşor a fost, iar mie mi se părea cu neputinţă!»
Ori de câte ori aud pe câte cineva speriindu-se de la început de câte ceva, îmi vine în minte povestea lui Culiţă cu lupul. Să v-o spun, ca s-o ştiţi şi voi:
Era mai de mult pe la noi un biet om, anume Culiţă, cam slab de minte şi fără nimeni. Umbla pe sate şi trăia din ce căpăta de milă, căci toţi îl cunoşteau.
Noi, copiii, ne bucuram totdeauna când venea şi pe la noi, căci adeseori ne spunea o poveste sau întâmplare de-a lui, la care ascultam ca la cine ştie ce. | Continuare »

TU CARE-NTRECI

Tu, Care-ntreci Închipuirea
tronând în sori de curcubeu
Tu, Care-ntuneci Strălucirea,
Tu, mărgineşti Nemărginirea
– Nebănuite Dumnezeu.

Tu, Cel ce Eşti din Veşnicie,
Tu, Cel ce-n veci vei fi mereu,
ce-nfricoşată Măreţie
e-n tot ce Ţi se-nchină Ţie
– Preastrălucite Dumnezeu.

Fiinţa Ta ori Nefiinţa
e-n Infinitul Apogeu;
Ţi-urmează vecii Elocinţa
şi Galaxiile Voinţa
– Neconcepute Dumnezeu.

Tu-Ţi odihneşti înalt Mărirea
în Fericitul Empireu
noi, preamărind Dumnezeirea,
Îţi aşteptăm Sărbătorirea
– Atotputernic Dumnezeu.

Traian DorzEternele poeme

Sursa: Sinaxar 8 Noiembrie

La adunarea celor nouă cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor” şi lăudându-se că „voi fi asemenea cu Cel înalt”, a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul („Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând”). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: „Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor”, ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: „Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit”. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când vin presimţiri să-ţi umple
duhul cu-ntristare,
cere-I Domnului puternic
sfânta-mbărbătare,
să te ţii mereu deasupra
valurilor grele;
roagă-te să nu te lase
să te-afunzi în ele.
– Doamne, nu lăsa, o Doamne, să m-afund în ele!

Când vin ispitiri să-ţi fure
sfânta curăţie,
cere-I Domnului puternic
pază şi tărie;
roagă-te şi priveghează,
căci El îţi ajută,
până când învingi ispita
şi ţi-o vezi trecută.
– Doamne, fă să-nving ispita şi s-o văd trecută.

Când vin întristări să-ţi moaie
hotărârea bună,
cere-I Domnului puternic
linişte-n furtună,
roagă-te ca să-ţi ajute,
liniştindu-ţi starea,
până când se luminează
iarăşi toată zarea.
– Doamne, vin’ şi-mi luminează iarăşi toată zarea.

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu n-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

| Continuare »

Ieromonah Arsenie BOCA, din «CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI»

Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schi­monosire, o degenerare, un accident, un păcat colectiv. Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade tară de veste urmărit de dreptate.
O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oa­meni poc inţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.
Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fără de sânge, prin Sfânta împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul – care se înţelege că trebuie să fie un drept – e numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). „îngerii Bisericii” din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă. | Continuare »

Sfântul  Ioan de Kronstadt

Sf_Ioan…Fii adevărat în faţa lui Dumnezeu, totdeauna şi în toate. Dacă rosteşti „Tatăl nostru”, pronunţă fiecare cuvânt cu sinceritate, cu respect, fixând sufletul şi inima ta în Dumnezeu, nemaiacordând atenţie la nimeni şi nimic din jurul tău. De zici o altă rugăciune, zi-o de asemenea din tot sufletul tău, cu o inimă fără împrăştiere, fără a fi atent la nimeni şi nimic. Duşmanul mântuirii noastre încearcă mai ales, atunci când ne aşezăm la rugăciune, să îndepărteze de Dumnezeu sufletul şi inima noastră şi să le desfrâneze cu gânduri necurate.
Fii mereu cu Dumnezeu, în orice moment, şi mai ales când te rogi! Atunci, mai ales, fii loial şi credincios. Dacă eşti nestatornic, trădezi viaţa şi te arunci în braţele tristeţii şi ale deznădejdii.

Când inima este curată, omul întreg este curat, când inima este necurată, omul întreg este necurat. „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…” (Mt 15, 19). Dar toţi sfinţii au dobândit curăţia inimii prin post, priveghere, rugăciune, meditaţie, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, martiriu, muncă şi sudoare. Şi Duhul Sfânt sălăşluia în ei, curăţindu-i de toată necurăţia, sfinţindu-i cu o sfinţenie veşnică. Străduieşte-te deci, înainte de toate, să-ţi cureţi inima ta.
„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!” (Ps 50,11). | Continuare »

versuri: Traian Dorz

Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.

Poate să se spună-oricâte rumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun zadarnic fără naşterea de Sus.

Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu.

Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeu cel Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.

O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!

Preot Iosif TRIFA, FRICOŞII

Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m‑am lăudat niciodată decât „în neputinţele mele“. Dar, aşa mic şi slab cum sunt, Domnul  m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.

Când am cumpărat tipografia, toţi şopteau că „m-am înfundat“. „Uite-l, pe o criză ca asta, şi-a băgat capul în datorii de milioane!“
Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că „m-am prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui (Ieremia 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris şi aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic, şi necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

Frumoasă floare-a toamnei, tu singură-ai rămas,
când toate celelalte zac moarte, pas cu pas;
e faţa ta lovită de stropii ploii reci,
dar străluceşti mai dulce cu cât mai greu te-apleci.

În jurul tău, grădina e-un cimitir de flori,
tu ştii că vine iarna şi ştii curând că mori
şi totuşi lupţi, păstrându-ţi curajul neclintit
în amintirea scumpă a soarelui iubit.

Când toate celelalte se ofilesc şi mor,
când totu-i deznădejde şi plâns de-al verii dor,
când totul e ruină, părând pe veci pierdut,
tu stai luptând eroic pe locul cunoscut.

Cu-ai tăi căzuţi sub colţii duşmanului, la rând,
nu-ţi părăsi chemarea, rezistă rămânând!
Ştiind că-i, pân’ la urmă, vrăjmaşu-nvingător,
zâmbind primeşte-ţi moartea, privind spre Viitor.

Cu ultimele lacrimi de gheaţă pe obraz,
priveşte neclintită spre Soarele Viteaz
şi mori încredinţată că El va triumfa,
că-n Ziua Biruinţei şi tu vei învia.

Ioan Marini, «Gânduri creştine»
„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.

Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credincios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „linişte“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. | Continuare »

– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.
Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui. | Continuare »

Mi-am luat prin soare, crucea către Ţel
– undeva în urmă, într-un orb noroi,
rămânea trecutul, îmi luam din el
zborul, numai zborul, fără-ntors napoi.

Era primăvară… şi frumos era,
calea numai cântec, mersul numai zbor,
crucea numai roze, zarea scânteia,
soare, numai soare, fără pic de nor.

– Dar ce fără veste vântul s-a stârnit
când prea fără temeri şi prea gol eram;
cândva, la trezire, mi-nălţam rănit
trunchiul, numai trunchiul, fără pic de ram.

Ani mi-am ars prin soare, mi-am zbătut prin vânt
şi mi-am strâns prin gerul crâncenei suiri
dragoste şi jertfă, ţel şi legământ,
crucea, numai crucea, fără trandafiri. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, «TRĂIM VREMURI BIBLICE»

Trăim vremuri de cumplite răutăţi sufleteşti. „Lumina lumii“, pe care a adus-o Iisus Mântuitorul în lume, a ajuns iarăşi într-o luptă grea cu întunericul. Trăim vremuri când întunericul parcă a biruit lumina, răul parcă a biruit binele, nedreptatea parcă a biruit dreptatea, minciuna parcă a biruit adevărul. Trăim într-o noapte fioroasă de răutăţi, stricăciuni şi fărădelegi. Satan parcă domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12). „Întuneric“ mare s-a făcut peste tot pământul.
E adevărat însă că nu toţi simt acest întuneric. E plină lumea de „cei ce spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric; binele îl numesc rău şi răul bine, dulcele amar şi amarul dulce“ (Isaia 5, 20).
Numai copiii lui Dumnezeu simt şi văd întunericul cel sufletesc. Numai copiii lui Dumnezeu se înfricoşează de cumplita noapte sufletească din lumea de azi. Numai ei se întreabă ca oamenii despre care spune Isaia proorocul: „Străjerule! Oare mai este mult din noapte?“… O Doamne, oare mai este mult din această noapte cumplită?

Scriptura ne dă răspuns şi la întrebarea aceasta. Ne dă trei răspunsuri.
1. Întâi, ne spune că nimeni nu poate să ştie acest lucru. „Iar despre ziua aceea şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai Tatăl“ (Marcu 13, 32).
2. Toate Scripturile spun apoi că Domnul va veni pe neaşteptate. Însuşi Mântuitorul a spus acest lucru: „Căci precum a fost în zilele lui Noe, când oamenii mâncau, beau, se însurau… până când a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului omului“ (Luca 17, 26-27). „Iar ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“ (II Petru 3, 10).
3. Scriptura spune că „ziua aceea“ va veni într-un timp când stricăciunile sufleteşti îşi vor ajunge culmea… Când decăderea sufletească îşi va ajunge culmea. Ca în pilda cu cele zece fecioare, Domnul va veni pe la „miezul nopţii;“ când noaptea stricăciunilor va fi mai grozavă. Cine ştie cât mai este până la „miezul nopţii“? | Continuare »

Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

La Ospăţul Veşniciei vin, pe-a razelor cărări,
revărsându-se din largul celor patru depărtări,
sufletele-nveşmântate în al Curăţiei in,
strălucind în oglindirea Feţei Mirelui Divin.

Toţi cei ce dormeau de veacuri în tăcere aşteptând,
înviaţi de-o Faţă Dulce şi treziţi de-un drag Cuvânt,
ies ca fulgerele albe într-un nou şi unic nins,
din pământ în cer, feeric, umplu-al zărilor cuprins.

Sus în Porţile Măririi fâlfâie Slăvitul Steag,
faldurile coborându-şi de pe turnuri până-n prag
şi din cerul cel deasupra până-n cerul cel de jos,
şi din zare până-n zare – pretutindenea, Hristos.

Faţa Lui răsfrânge Slava pentru câte feţe vin,
a Lui Inimă se-mparte fiecărui sân deplin
şi-a Lui Gură îi sărută al oricăruia obraz,
pe când Soarele Său unic stă în veşnicu-I amiaz.

…Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori,
se deschide Începutul Nesfârşitei Sărbători
şi la mese nesfârşite, numai aur cristalin,
vin cei ce-au răbdat cu Mielul foame şi-nchisori, şi chin.

Coruri veşnice de îngeri cântă reluând mereu
cele mai nemuritoare imnuri pentru Dumnezeu
şi-ntre toţi şi cu oricare şade Mirele Dorit,
dându-i fiecărui, unic, dragostea desăvârşit.

Traian DORZ

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2,  19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.

Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12).
Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui.
Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu, – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »