Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.

În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.

Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ‘30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ‘60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.

Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.

Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.

Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”

Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”

Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.