de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Duhule Preasfinte, calda mea iubire,
inima mea simte fericita-Ţi Fire,
focul Sfânt şi tainic pogorât din Tine
curăţă şi ’nalţă inima din mine;
gândurile mele toate-s bucurie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Cu-o iubire sfântă gura mea Îţi cântă,
inima se roagă cu-o simţire sfântă,
mâinile se ’nalţă Ţie cu credinţă,
ca o sfântă pară este-a mea fiinţă;
ca o sfântă jertfă viaţa mea să-Ţi fie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Umple-mă cu toate darurile Tale,
sfântă şi curată fă-mi a vieţii cale,
roadele iubirii fă-mi-le frumoase,
urmele trăirii, raze luminoase
şi-acum şi ’nainte, până-n Veşnicie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Evanghelia lui Hristos nu este divertisment. Ea însăşi spune că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“ (II Tim. 3, 12).
Aceasta înseamnă că viaţa trăită în Hristos nu poate fi distracţie, confort, comoditate – într-un cuvânt satisfacţie a pornirilor firii. „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“  (I Ioan, 2, 6).
Oastea Domnului are specificul ei născut din dragostea şi lacrimile urmării lui Iisus cel Răstignit.
Ea „pune apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul“.
Adunarea, rugăciunea, cântarea, vorbirea – cele patru valori ale Oastei Domnului – şi orice lucrare de creaţie în cadrul ei – se înspiră, îşi au izvorul în acest specific născut din asumarea cu drag a prigonirilor, a batjocurilor, a nedreptăţirilor, a discriminărilor şi a tuturor suferinţelor pe care le implică umblarea şi trăirea împreună cu Hristos. Specific imprimat acestei Lucrări încă de la început de către înaintaşii ei.
Cine caută să schimbe acest specific, desfiinţează motivaţia care a născut valorile Oastei Domnului.
De la început, Oastea Domnului a fost râvnită de mulţi, dar nu pentru a se identifica ei cu ea, ci vrând-o schimbată după chipul intereselor lor. Şi astăzi, duce ea aceleaşi lupte cu diferitele moduri de înţelegere, de interpretare a ei, care se pretind a fi autentice, dar care fac din ea altceva, decât a fost rânduită să fie.
Etalonul specificului Oastei Domnului însă il dă fratele Traian Dorz. Şi cine se vrea a fi ostaş se identifică cu el:
„Am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste… Şi o mare mulţime dintre noi şi l-au ales pe acesta ca domn al lor.
Am cunoscut pe hristosul cel oficial şi o altă mulţime dintre noi s-au desprins şi s-au ataşat de acesta.
Am cunoscut pe hristosul cel comod, parfumat, ceremonios şi elegant – pe hristoşii bogaţi, satisfăcuţi, ori indiferenţi, ori orizontali – şi ce mulţi s-au alipit şi s-au dus cu aceşti falşi hristoşi…
Dar astfel de hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc şi fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el. Fiindcă ei nu pot trece prin el, nici lucrarea lor. Rămân acolo cenuşă şi nimic.
Dacă şi noi am fi avut parte de aceştia şi de lucrarea lor, n-am fi ajuns niciodată în cuptoarele aprinse.
Dar Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi şi ne-a făcut parte de Hristosul Său cel Unic şi Adevărat. Şi ne-a înscris în Oastea Lui cea vie şi jertfitoare – şi ne-a învrednicit astfel de Harul de a suferi împreună cu El.
Acest Har este unicul care ne îndreptăţeşte să nădăjduim că vom fi cu El şi în slavă“ (Dorim să fim).

În sensul acesta, Radio Comori Nemuritoare îşi propune, prin ceea ce transmite, păstrarea specificului curat, moştenit de la înaintaşi, singurii care merită să fie crezuţi, pentru că au dovedit autenticitatea crezului lor prin faptul că au fost gata să moară pentru el.
Îl rugăm pe Domnul să ne ajute ca tot ceea ce va transmite acest radio să poată fi ascultat cu drag „chiar şi de dincolo de mormânt” de către înaintaşii noştri, dar şi de către ostaşii de astăzi şi de mâine, pe care transmisiile acestea îi vor forma şi creşte în acest nemuritor specific, spre mântuirea noastră, a tuturor, şi spre slava veşnică a lui Dumnezeu.

Traian Dorz, din Hristos – Mijlocitorul nostru

Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui. Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea. După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).

Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este! Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică. Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică. Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică. Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem via­ţa veşnică. Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti. Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr. | Continuare »

Traian Dorz,
din vol. Cântări îndepărtate

Te rog nu pentru lume, Tată,
nici pentru fiii ei cei răi,
ci pentru turma Ta curată
şi pentru copilaşii Tăi.

Te rog nu să le-opreşti furtuna
şi nici să-i iei de pe pământ,
Mă rog să-i faci să fie una,
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Le cer adânca părtăşie
cu darul Binelui Suprem,
uniţi din inimă să fie,
aşa cum Eu şi Tu suntem!

Mărturisirea mântuirii
la fel s-o poarte pe pământ,
părtaşi sfinţeniei iubirii
uniţi cum Eu cu Tine sânt,

Curaţi de orişice minciună,
de-a pururi, Tată, să-i păzeşti,
uniţi să fie împreună
aşa cum Tu cu Mine eşti!

Şi-ajută-i, Tată, să trăiască
cerinţa Sfântului Cuvânt,
Iubirea să-i nedespărţească
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Pe înălţimea eternei clipe, Mântuitorul aşază, în faţa tuturor oamenilor şi vremilor, singura Stâncă neclintită din Univers: ADEVĂRUL. Singurul punct nemişcat din nestatornicia tuturora: Adevărul. Singura valoare eternă: Adevărul. Şi arată că acest Adevăr este Cuvântul lui Dumnezeu, care sfinţeşte totul, spunând Tatălui: Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvântul Tău este Adevărul.
Dumnezeul Preasfânt, Care locuieşte în sfinţenie şi Care împărăţeşte în cerurile preasfinte, a voit ca toţi cei care vor locui lângă El să fie schimbaţi şi ei în acelaşi chip cu al Lui, prin Duhul Său Sfânt (I Cor. 3, 18). „Fiţi şi voi sfinţi, căci Tatăl vostru cel Ceresc Sfânt este“! – e o poruncă şi o condiţie pentru a ajunge să locuim lângă El (I Petru 1, 15-16; Ps. 15, 1-5).
La această stare de sfinţenie, la vrednicia de a ajunge şi a rămâne cineva lângă Dumnezeu, ne poate duce numai Adevărul, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Care este Iisus Hristos. Primirea lui Hristos prin cuvintele Sale, schimbarea vieţii şi a fiinţei noastre după aceste cuvinte, prin puterea Duhului, doar acestea ne pot aduce în starea aceea care nu poate fi numită altfel decât sfinţenie.

Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde. | Continuare »

Mărit fii Tu, Mijlocitorul,
Cel dintre Dumnezeu şi noi,
Mărit Iisus – aducătorul
şi miezul Legii-celei-noi.

Mărit fii Tu, Cel ce mereu
ne-aduci pe noi spre Dumnezeu
şi cu-ndurări de-a pururi noi
L-aduci pe Dumnezeu spre noi.

Mărit fii Tu, ce-n rugăciune
ai mijlocit să fim sfinţiţi,
prin Adevăr şi prin Minune
în veci să fim nedespărţiţi.

Mărit fii Tu, ce prin iubire
ne-ai învăţat să biruim,
a Ta nepământească fire,
născuţi din nou, s-o dobândim.

Mărit fii Tu, ce prin răbdare
ne-ai înfiat şi ne-ai slăvit.
– Eterna noastră închinare,
Mijlocitor Nemijlocit!  (Traian Dorz)

„«Cred, Doamne!», I-a zis el; şi I s-a închinat.“ (Ioan 9, 38)

Cugetele curate au credinţa în ele însele, pentru că, credinţa este o taină şi un har.
Credinţa este darul lui Dumnezeu, pus chiar de la început în inima fiecărui om!
Numai că taina credinţei se păstrează într-un cuget curat (1 Tim. 3, 9).
Iar cine pierde acest cuget curat îşi pierde cu el credinţa, după cum se pierde un mir scump, când s-a spart vasul în care fusese păstrat.

Câtă vreme omul are un cuget curat, priviţi ce frumoasă este credinţa lui şi în Dumnezeu, şi în oameni, şi în vorbe, şi în fapte! Ce credinţă sinceră şi curată au copiii cei care au un cuget curat şi o inimă neprefăcută şi toţi cei care sunt asemenea lor! Ei cred totul (1 Cor. 13, 7), cu grabă şi cu sinceritate. De aceea pot fi totdeauna binecuvântaţi de Dumnezeu, dar şi înşelaţi de oameni.
Numai atunci când cugetul s-a întinat cu păcatul, atunci omul rămâne fără credinţa cea vie şi bună. Când sufletul s-a otrăvit şi s-a întunecat cu fărădelegea, el cade iarăşi în starea de îngheţ duhovnicesc, atunci credinţa lui moare, se pierde, se strică (1 Tim. 1, 19), iar omul ajunge fără credinţă.
Sau cu o credinţă stricată, ceea ce este nespus mai rău chiar şi decât lipsa ei (2 Tes. 2, 11-12). | Continuare »

de TRAIAN DORZ, din Cântări Uitate

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
lucrul tău fără Iisus,
orişiunde, orişiunde
ai pleca sau ai fi dus!
Caută ajutorul Domnului Hristos,
cu El vei începe şi sfârşi frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
ziua ta fără Hristos,
drumul lumii, drumul lumii
este tot mai lunecos!
Caută apărarea Domnului Hristos,
cu El ai şi zorii, şi apus frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
casa fără Dumnezeu,
necredinţa, necredinţa
face totul rău şi greu!
Caută îndurarea Domnului Hristos,
cu El ai şi muncă, şi cules frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
calea ta fără Hristos,
numai singur, numai singur
totul e primejdios!
Caută însoţirea Domnului Hristos,
cu El ai şi mersul, şi ajuns frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
veşnicia singurel,
mergi cu Domnul, mergi cu Domnul,
ca s-ajungi slăvit cu El!
Caută părtăşia Domnului Hristos,
cu El totul-totul îţi va fi frumos!…

Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Filocalie

Şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul.

Aşadar, primul scop al demonilor este să se ascundă, ca să ne lipsească de folosul pe care l-am aduna din razboi.
Altă capcană a lor este ca, după ce noi am căzut în nepurtare de grijă, din din pricina lipsei războiului, sa ne răpească dintr-o dată mintea, să ne-o fure şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Adică, de îndată ce văd ca mintea noastra se îndeletniceşte cu lucruri trecătoare, că nu o ţinem sub observaţie, încât singură să se restrângă, ci o lăsăm liberă, ceea ce înseamnă că ne-am pierdut stăpânirea asupra noastră înşine, demonii vin şi ne abat cu totul atenţia de la cugetul nostru. Şi fiindcă vrăjmaşii nu ne deranjează şi nu avem război, credem că toate merg bine şi atunci cădem în nepurtare de grijă şi pierdem trezvia, neîncetata atenţie a inimii. | Continuare »

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ

Trist şi frânt, cu ochii-n lacrimi, îmi întorc privirea
de la omul fărdelegii, ce-n mâini, cu securea,
stă să pregătească păcii răul şi pieirea.

Putregai e omenirea veacului de-acuma.
Soarta ei e nimicirea pentru totdeauna.
Şi-i pierdută-a ei salvare, deşi-o cheamă-ntruna.

Cataclismul îngrozirii gata e să-nceapă,
sus în cosmos se aude bolta cum se crapă,
şi pământul se îndreaptă mai grăbit spre groapă.

Numai strâmbătate-n lume. Zarvă-i şi-n Lucrare.
Rătăcirea-n fiii păcii intră tot mai tare.
Oare, nu-i acum al lumii ceas de încercare?

Vezi mamona cum îşi strânge fiii cu grăbire
să aducă omenirii cea mai grea orbire.
Vai, lucrarea mântuirii suie-n răstignire. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECÃTORUL NOSTRU»

Atâta vreme cât Hristos stă într-un suflet şi cât stă într-o biserică, şi cât stă într-o familie sau într-o adunare, Domnul Iisus ţine neapărat să fie acolo Singura Lumină, El, şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi Singurul Luminător undeva, când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai primeşte şi o altă lumină, deosebită de cea a Lui, atunci Domnul Iisus Se retrage şi pleacă de acolo.

Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă, cu alt stăpân. El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (2 Cor. 6, 14-18; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos este ca o mireasă, care ţine să rămână sfântă, numai a Preaiubitului ei, pentru totdeauna. Îndată ce Domnul vede că o inimă sau o lucrare, sau o familie nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică, pleacă. Nici nu mai are rost să rămână!
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, cum să poată rămâne Domnul?

O, dacă nu-I veţi fi soţi credincioşi numai lui Dumnezeu, ci dacă, pe lângă a Lui, veţi mai primi în suflet şi o altă iubire, care să vă stăpânească viaţa puternic şi aprins, – atunci voi v-aţi mai luat un dumnezeu, pe lângă Cel Unul Singur, Care trebuie să fie Soarele întregii voastre iubiri.
Când inima voastră şi-a mai primit o „lumină“, şi-a făcut un idol, pe lângă Hristos, Domnul ei, iar atunci Hristos ori pleacă, ori vă nimiceşte idolul de lângă El! | Continuare »

Ioan Marini

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin­cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş­te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

ÎN FIECARE DIN NOI este un Tribunal ceresc; un Tribunal care ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele. Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa.
Acesta e Tribunalul care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sentinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.

Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minunată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele: „totul e în zadar“.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte. Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume nu se poate înăbuşi. | Continuare »

Traian Dorz

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim!

Traian Dorz

De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Plăteşte, Doamne, celor ce-au milă de iubire
când suferă tăcută pe crucea cea mai grea
şi chiar de nu-i pot smulge nimic din chinuire
rămân cu ea acolo şi plâng lipiţi de ea!

Plăteşte, Doamne, milei ce-şi rupe de la gură
să potolească foamea unei mai triste vieţi
şi dragostei ascunse ce-şi dă a ei căldură
să ţină vie-o floare într-un pustiu de-ngheţ.

Plăteşte, Doamne,-ascunsei credincioşii curate
ce-şi alipeşte toată fiinţa ei de-acel
ce poart-un steag de luptă în mâini însingurate
şi-mprospătează astfel puterile din el.

Plăteşte, Doamne, tainei ce ştie şi nu spune,
ce plânge şi nu pleacă, ce face şi nu ia,
ce-şi dă frumoase toate, aşa ca-n rugăciune
şi numai curăţia şi-o ţine pentru ea!

Sf. Ioan de Kronstadt

Când privesc creaţia lui Dumnezeu, ce văd? Văd peste tot o extraordinară abundenţă, o adevărată bogăţie de viaţă în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, păsări, peşti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viaţa omului, şi mai ales a omului credincios şi pios, este atât de penibilă şi strâmtorată? Domnul a răspândit pretutindeni cu mână largă viaţa, belşugul şi fericirea, şi toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slavă prin abundenţa lor, prin viaţa şi bucuria lor deplină. De ce oare această discordanţă între mine şi lumea animală? Nu sunt eu creatura aceluiaşi Creator?
Răspunsul este simplu. Viaţa noastră este otrăvită fie de păcat, prin propria noastră greşeală, fie de duşmanul netrupesc, care se luptă mai ales – şi înainte de toate – cu acei care încearcă să trăiască o viaţă evlavioasă.
Viaţa omului, a adevăratului creştin, este în viitor, în veacul ce va să fie; acolo, toată bucuria şi toată binecuvântarea îi sunt pregătite. Aici pe pământ el nu este decât un exilat, ispăşind o pedeapsă; aici pe pământ se întâmplă ca toată natura să se revolte împotriva lui din cauza păcatelor sale, ca să nu vorbim de vrăjmaşul care, din timpuri imemoriale, „răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat să văd bucuria şi abundenţa dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, şi mă uit cu durere la fericirea şi libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt călăul meu însumi din pricina păcatelor mele, care nu mă părăsesc şi nu încetează să mă lovească. Voi avea parte de bucurie eu, de asemenea, dar nu aici pe pământ, ci numai în lumea cealaltă. | Continuare »

Pr. I. Trifa

Câtă  înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos“; „Cine şade în două luntre cade în Dunăre“.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde această înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufle-tească vedem tocmai cele „două scaune“. Mulţimea cea mare a creştinilor umblă să şadă deodată pe „două scaune“: şi pe scaunul lumii, şi pe scaunul Domnului; şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteţi sluji la doi domni“ (Matei 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune“; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului şi din paharul dracilor (I Corinteni 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.

Traian Dorz

Nici tu nu eşti departe de calea lui Hristos
când tainic al tău suflet doreşte-această cale
dar trebuie credinţă şi saltul curajos
să treci cu hotărâre în rândul oastei Sale.

Nu-L poţi mereu în taină, urma pe Dumnezeu
odată tot te scoate o clipă la lumină
atunci de poţi învinge în ceasu-acesta greu
primeşti botezul jertfei, câştigi izbânda plină.

Atunci păşind cu Iosif şi cu Gamaliel
purtând ca Cirineanul, plângând ca Magdalena
mergi cu Hristos pe faţă şi-alăturea de El
luptând cu Adevărul să biruie Lumina.

Ce mare-i clipa asta în care ai învins
şi davidul din tine zdrobeşte goliatul
atunci te-nalţi eroic spre-al vecilor cuprins
şi sufletul tău intră alături cu-mpăratul.

… O, nu mai sta departe de lupta lui Hristos
căci nu se ştie clipa când aripa te lasă
fă saltul, ieşi pe faţă şi curajos
cu cât mai grea e lupta, cununa-i mai frumoasă.

„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)

Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti somnul leneviei, peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri, iar peste inima iubirii noastre, răcirea şi rătăcirea…

Unii ne trezim mai curând, alţii mai târziu, alţii niciodată.
Unii Îl aflăm din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale. Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui. | Continuare »

de Traian Dorz, din Eternele Poeme

Eternele-mi poeme nu-s astea de acum
acelea mă aşteaptă de Dincolo de vreme
şi n-am ajuns acolo, sunt încă tot pe drum,
dar simt cum nerăbdarea le-ndeamnă să mă cheme.

Dorita Primăvară nu-i asta de April,
deşi de orice dată şi-aceasta-i însorită,
deşi mereu mă-ntoarce la anii de copil
– mai am o Primăvară şi-Aceea-i cea dorită.

Nemuritoarea Harfă  nu-i asta de acum,
deşi şi-aceasta poate că uneori ne pare,
deşi pe câte-o coardă mai are-un sfânt parfum
– mai am o harfă şi-aia mi-e cea nemuritoare.

De-aceea nu-s eterne poemele de-acum,
deşi mai au şi-acestea ceva etern în ele,
căci încă n-au fiinţa de Dincolo de drum
sunt încă tot dincoace, nu Dincolo de stele.

…O, da, va fi odată şi Primăvara mea
şi Harfa cea de aur şi mâna strălucită
şi Sânul ce m-aşteaptă
– şi-atunci îmi voi cânta
Poemele eterne în Slava Nesfârşită.

Acatistul Sfântului Ioan Maximovici

O, sfinte ierarhe Ioane, părintele nostru, bunule păstor şi tainicule văzător al sufletelor omeneşti! Acum te rogi înaintea Prestolului dumnezeiesc, precum singur ai zis: „Desi am murit, sunt viu”. Roagă-L pe Dumnezeu Cel Atotmilostiv să ne dăruiască iertare de păcate, ca să ne recăpătăm puterea duhovnicească, să scăpăm de amărăciunea acestei lumi şi să strigăm către Domnul, ca să ne dea smerenie şi inspiraţie duhovnicească, cuget dumnezeiesc şi duh evlavios in toate căile noastre. Tu care ai fost ocrotitor milostiv al orfanilor şi îndrumător încercat pe pămant, fii acum călăuză şi pentru noi, ca un nou Moise, iar în discordiile bisericeşti povaţă atotcuprinzătoare a lui Hristos. Ascultă plângerea tinerilor descumpăniţi şi de îndrăcire cuprinşi; scutură lâncezeala plictiselii abătută asupra păstorilor, slăbiţi de atacurile lumii acesteia şi care zac ţintuiţi de duhul toropelii zădarnice. Cu lacrimi te rugăm pe tine, o, închinătorule înflăcărat, vino şi la noi, cei care în negura patimilor suntem afundaţi, aşteptând îndrumările tale părinteşti. Luminează-ne cu lumina neînserată unde te afli tu acum, rugându-te pentru fiii tăi, împrăştiaţi pe toată suprafaţa pămantului, dar îndreptaţi cu iubirea lor plăpandă către lumină, acolo unde sălăşluieşte Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi Împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

de Ierom. Serafim Rose, din Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.” | Continuare »