Cornel RUSU, «Casa sufletului tău»

Inima omului poate fi sau un templu sfânt în care să locuiască Domnul Iisus Hristos, sau o casă de necurăţii, o peşteră de tâlhari.
În simplitatea acestei fericiri, Mântuitorul Se referă la păstrarea sfinţeniei sufletului pe temeiul curăţiei lăuntrice a inimii. Ne atrage astfel atenţia că adevărata curăţie sufletească o au numai acei cu inima curată, pentru că întotdeauna adevărata înnoire se face dinlăuntru în afară. La o astfel de curăţenie interioară şi deplină e necesar să năzuiască şi să se silească tot creştinul…

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă, care să fie pricina laudelor omeneşti. El nu vrea morminte văruite frumos pe dinafară, iar înăuntru să fie pline cu oase moarte şi cu toată necurăţia (cf. Mt. 13, 27). Cei ce au doar pe buze Legea Domnului, iar înăuntrul fiinţei lor sunt plini de fiere amară, aceia sunt nişte făţarnici, care caută să placă oamenilor. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră că se îngrijesc doar de partea din afară a blidului, dar înăuntru sunt plini de răpire şi de necumpătare (cf. Mt. 23, 25).

Toată taina mântuirii stă în a ni-L face prieten pe Dumnezeu. Dacă putem crede că e de ajuns a ne „boteza“ în apa ce ne-o oferă oamenii pretinşi credincioşi ai unor culte, fără să-I slujim Domnului cu o inimă curată în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, trăindu-ne Botezul primit în ea, atunci nu dovedim că ne-am împrietenit cu Dumnezeu şi la nimic nu ne va folosi orice altă strădanie. | Continuare »

ÎNCĂ PUŢIN!

Traian Dorz

Încă puţin – şi ce s-a spus curând o să se-arate,
se va vedea că ce s-a scris sunt toate-adevărate,
se va vedea că este-un iad şi este-o Judecată,
se va vedea cât de-nşelaţi sunt cei ce-au râs odată!

Încă puţin – şi tot ce-i azi neghină şi ocară
trimişi cereşti vor arunca în focul mai de-afară
şi seceriş nemaivăzut va trece peste lume
că ziua groazei a sosit tot răul să-l sugrume.

Încă puţin – şi semne mari, puteri ne-nchipuite
se vor ivi cutremurând privirile-ngrozite
şi toţi cei care n-au primit credinţa mântuirii
primi-vor crezul blestemat al hulei şi-al pieirii.

Încă puţin – şi Dumnezeu, Cel Viu în veci, deodată
ivi-Se-va, zdrobind pe veci minciuna apostată,
încă puţin, dar pân’ atunci dureri cum n-au fost încă
vor încerca nimicitor credinţa cea adâncă.

Fiţi treji şi vă rugaţi, voi, toţi câţi mergeţi către-aceste
nemaivăzute vremi şi stări căzute fără veste,
orice-aţi vedea şi-aţi auzi pe voi să nu vă-nşele,
căci vai de cei ajunşi atunci nepregătiţi în ele!

Preot IOSIF TRIFA, Biblia – Cartea Vieţii

Biblia conţine cea mai uşoară mâncare,
dar şi cea mai grea

Vom spune numai atât – pe scurt – că Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este Autorul şi Scriitorul ei.
Pe lângă acestea, după cum s-a spus mai înainte, la citirea Bibliei trebuie să ţinem seama de un lucru: Biblia este o Carte pe care o poate înţelege oricine. Ea cuprinde o hrană uşoară, pe care o pot primi şi copiii.
În acelaşi timp însă, în Biblie sunt şi mân-căruri duhovniceşti mai grele, pe care nu le pot lua decât „oamenii mari“. Astfel de mâncăruri nu sunt pentru toţi.
De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie, să zici: Asta-i o mâncare prea grea pentru mine! Şi să treci mai departe, căci, slavă Domnului, avem aici, în Cartea aceasta, mâncare destulă.

Însă, durere! Foarte mulţi creştini, care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în greşeala aceasta cad: se opresc tocmai în locurile cele grele, pe care le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Băgăm de seamă că şi aceasta este o ispită a diavolului. Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt ca omul care s-a apucat să mănânce peşte. Acesta, având masa încărcată cu peşte gras şi frumos şi hrănitor, se apucă să aleagă numai pe cel cu oase. El flămânzeşte ciugulind pe oasele unui peşte, în loc să se hrănească din hrana cea bogată ce-i stă înainte.

Exact aşa sunt şi unii creştini, cititori în Biblie. Biblia stă în faţa lor cu hrană multă şi uşoară. Ei însă aleg peştele cu oasele cele mai multe. Ei se încâlcesc în aceste oase şi flămânzesc lângă ele, în loc să se hrănească cu hrana cea bogată care le stă înainte. | Continuare »

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cei chemaţi erau: Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc. Iar între aceştia erau şi doi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropiară unul de altul să se recomande.
– Eu sunt Binefacerea – zise unul.
– Eu sunt Recunoştinţa – răspunse celălalt.
– Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
– Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuţi – căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase

Ce-aduci în loc de lacrimi când Dumnezeu te scapă
din boală, din ispită, din flăcări ori din apă,
când El îţi scapă soţul ori fiii, ori părinţii;
– când n-ai cuvânt de lacrimi, ce-aduci Recunoştinţii?

Primejdioasă este uitarea totdeauna,
ea lampa ta o stinge chiar când mai grea-i furtuna,
ea sufletul ţi-adoarme la cea mai grea răscruce
şi, dintre mii de bunuri, pe cel mai scump ţi-l duce.

Nefericită este uitarea la oricine,
căci ea-l înstrăinează de cel ce-i face bine,
ea mintea i-o orbeşte în noaptea cea mai groasă
şi inima i-o-ngheaţă, şi sufletul i-apasă.

Să nu uiţi niciodată vreun bine făcut ţie,
aducerea aminte ca soarele să-ţi fie,
recunoştinţa-ţi ardă ca flacăra curată;
pe cel ce-ţi face bine să nu-l uiţi niciodată.

Oricând ţi-ascultă-o rugă, îndată ţine minte,
spre Dumnezeu grăbeşte c-o lacrimă fierbinte
şi-oricând îţi face-un bine, spre semenul tău vină,
s-arăţi recunoştinţa frumoasă şi deplină.

Traian Dorz, Cântările eterne

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. ( Coloseni 2, 8 )

E o minune cerească izbăvirea pe care Domnul Iisus o dă oricui Îl cheamă pe El să-l izbăvească din lanţurile diavolului.
Domnul Iisus a făcut mereu şi face mereu astfel de minuni, izbăvind pe oricine Îl cheamă cu lacrimi de căinţă, cu o dorinţă şi o credinţă puternică să-l scape.
Dar fiecăruia din cei pe care Mântuitorul îi dezleagă din acele lanţuri, El îi spune: Vezi, acum ai fost eliberat, bagă de seamă să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva şi mai rău (In 5, 14).

Dar ce se întâmplă cu mulţi? Se întâmplă întocmai ca în unul din desenele dintr-o carte a Părintelui Iosif Trifa. În acel desen era înfăţişat un om pe care diavolul îl trăgea spre cimitir, cu un lanţ. Dar omul nu mai era acum legat de acest lanţ, ci fusese dezlegat de Domnul Iisus. Totuşi omul se mai ţinea cu amândouă mâinile de lanţul diavolului, strigând:
– Fraţilor, nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi, fraţilor, căci iată satan mă duce la iad…
– Dar lasă-te tu de lanţul lui satan, îi ziceau fraţii; căci el nu te poate duce dacă nu te ţii tu de el!

Aşa se întâmplă cu foarte multe suflete pe care Domnul le-a dezlegat din toate lanţurile diavolului şi i-a izbăvit de toate patimile şi păcatele cu care erau legaţi odinioară şi ţinuţi în moartea şi osânda diavolului…
Când diavolul le mai trece prin faţa lor câte un astfel de lanţ, ei se apucă din nou de el, spunând sau gândind că unul sau altul din păcatele pe care le iubiseră înainte n-ar fi oprit. | Continuare »

Duh sfânt al Oastei, vino în noi şi te aşază,
la cumpăna aceasta de lupte şi de ani,
adu-ne tu, în noaptea singurătăţii-o rază;
se zbate-al nostru suflet ca prins între duşmani.

Ierusalim al Oastei, ţi-e fiica alungată
şi lepădată plânge pe drumul părăsit,
cu jalea-n ochi spre fiii ei dragi pe care-odată
i-a învăţat iubirea la sânul ei iubit.

Şi ea-i ca şi Rahela cea nemaimângâiată,
căci prea cu dor şi lacrimi, şi jertfă i-a hrănit.
Alături, printre gloate, marama ei curată,
doar ea-Ţi mai şterge plânsul, Iisus cel Răstignit.

…Sfânt Înger al Lucrării, dezvăluie-ne taina
cu zvon de veşnicie şi dor nepământean
aflată de iubirea ostaşilor ce-n haina
de Nuntă-s azi, cu-n Mire, pe un ceresc liman…

Şi-mbracă-ne, Sfânt Înger, în haina de lumină
şi-n răstignirea Crucii cuprinde-ne deplin,
ca rostul sfânt al Oastei şi taina ei divină
un rod ceresc să crească, prin noi, spre câţi mai vin.

Ovidiu Rus

Priveşte, Doamne, spre Lucrarea pe care-ai vrut-o pe pământ,
cum ai pornit-o Tu, Iisuse, şi azi cărările-i cum sînt…

Cum au ajuns, Iisuse-aceia ce vrednici Ţi i-ai vrut în ea,
cum i-ai dorit pe urma-Ţi sfântă, şi cum merg ei pe urma Ta!

Cum ne-ai lăsat porunca sfântă în care-ai vrut să umble-ai Tăi,
ce pildă ne-ai lăsat, Iisuse, iar noi umblăm pe alte căi…

Ce rod măreţ de fapte sfinte ni l-ai dorit de la-nceput,
dar ce poţi Tu culege astăzi din roadele ce le-am avut?

Trezeşte-ne, Iisuse Doamne, până n-ajungem la sfârşit,
Lucrarea, roadele, viaţa ne fie-aşa cum le-ai dorit.

Fr. Viorel BAR, Săucani

„Drept răspuns, Ioan le-a zis: «Eu botez cu apă, dar în mijlo­cul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.»“ (Ioan 1, 26)

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii şi universului – stă Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toată Prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut,  slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă!

O, oameni de pretutindeni şi de totdeauna, – în mijlocul vostru, Coloană veşnică, stă Unul, şi voi nu-L cunoaşteţi!… În mijlocul Ştiinţei şi Filosofiei stă El, soluţia unică şi criteriul unic, fără de care nu se poate rezolva nimic real şi convingător. În mijlocul Astronomiei, în mijlocul Cosmosului şi microcosmo­sului, stă El, Creatorul şi Orânduitorul tuturor şi al fiecăruia, Punctul Unic Nemişcat, Osia întregului Sistem, Nemişcatul Nordului infinit, în jurul căruia toate se mişcă cu o ascultare perfectă, din clipa când El S-a exteriorizat, creând Legile şi Tainele cărora numai singur El nu le este supus (Filip. 3, 21; 1 Cor. 15, 28). | Continuare »

Maria Blăjeru

Cerule, străjerule!
Pe sub bolta-ţi arzătoare
Trec mulţimi rătăcitoare,
Dar în ganduri, ce duc oare?
– Spune, cerule, ce vezi
Din înaltul unde şezi?

Gânduri,
Rânduri,
Stări zdrobite şi-ntristate,
Frunţi de gânduri aplecate
Cine vă cunoaşte oare
Şi-nţelege-aici sub soare
Multa voastră frământare?

Fiul, Tatăl,
Duhul, iată-L
Cel care-a creat gândirea
Are-alinul sfânt: iubirea
O, mulţimi rătăcitoare,
El e unica salvare
Cine Îl doreşte-L are!
…Cerule, străjerule!

Vorbirea fratelui Opriş Ioan la adunarea de la Reşiţa – 1974

Scumpi fraţi şi surori iubite! Dacă mila şi dragostea lui Dumnezeu ne-a învrednicit ca în seara aceasta să ne vedem aici în această casă, Îl rugăm pe El să ne întărească, pentru ca să săvârşim câte ceva din ceea ce ne spune şi ne învaţă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, Călăuza noastră şi a frăţiilor voastre.
În capitolul 11 din Evanghelia de la Luca, versetele 40 şi 41, citim următoarele cuvinte: „Nebunilor, oare Acela care a făcut partea din afară nu a făcut şi pe cea dinăuntru? Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru şi atunci toate vă vor fi curate.”
Aici este un capitol care îi judecă foarte mult pe cărturari, pe farisei, pe oamenii învăţaţi, pe cei cu carte multă, cu şcoală multă, şi le spune: „nebunilor…”
Eu n-aş vrea pentru nimic în lume ca aceste cuvinte să ne atingă şi pe noi. Cred că noi am trecut în rândul înţelepţilor, nu al nebunilor, aşa cum zice în Romani 13: „Să trăiţi frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine…”
Ca fiii luminii să umblaţi!… Aşa să umblăm!…
„Nebunilor, cine a făcut partea din afară, oare nu a făcut tot El şi partea dinăuntru?” Zice apoi, în continuare: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate şi cele din afară”
Fraţilor, avem o mare datorie, chiar dacă nu nouă ne zice „nebuni”, chiar dacă… chiar dacă nu pe noi ne atinge aici; dar o mare datorie ne revine din al doilea verset, unde ne spune: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate şi cele din afară…” | Continuare »

Viorel  Bar – Săucani, Bihor

Să cercetaţi ce duhuri în gând şi-n glas vă vin,
să nu primiţi cu grabă ce-i rău şi ce-i străin.

Să cercetezi, să cercetezi
pe cine-asculţi şi crezi
să nu te afli înşelat
de cel ce l-ai urmat.

Căci răul vine-n taină strecoară-să furiş
trăgând pe nesimţite spre-al morţii povârniş.

Când cel rău, vechiul şarpe vă-ncântă uşurel ,
o sută de-ochi deschideţi, să nu fiţi prinşi de el.

Veghere necurmată s-aveţi la orice pas,
nu-i ascultaţi îndemnul şi nici vicleanul glas.

Cu gândul totdeauna la-al Domnului Cuvânt,
vă-mpotriviţi ispitei, fiţi plini de Duhul Sfânt!

Fratele Simion Gheorghiţă, Slobozia, Neamţ

Viaţa aceasta prin care trecem fiecare îşi are etapele rânduite mai dinainte de a fi fost măcar o zi din ea (Ps. 138,16), dintre care cea mai frumoasă este vremea tinereţii.
Aceasta este un dar de la Dumnezeu, prin care trecem sau am trecut; dar lumea care ne înconjoară şi lucrurile din ea au în ele o puternică atracţie şi influenţă asupra tinerilor.
Fericită este vremea tinereţii pusă în slujba Domnului Iisus, călăuză după Cuvântul Lui. Dar vai de tinereţea trăită în slujba celui rău, supusă păcatelor!
Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă oameni care au experimentat, şi pentru alţii care-i vor urma, statornicia în credinţă, croind „cărări drepte“. Avem exemplul celor patru tineri evrei deportaţi în Babilon: Daniel, Anania, Misael, şi Azaria, care au refuzat să ia parte la mesele şi desfătările de la curtea împărătească şi au ales o viaţă de înfrânare, de post şi de rugăciune, chiar dacă acestea aveau ca şi consecinţă cuptorul cu foc sau groapa cu lei. | Continuare »

UNDEVA

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Cântărilor mele»

Undeva-ntr-o odăiţă lacrimile nu mai curg,
undeva-ntr-o odăiţă cineva nu se mai roagă,
nu mai stă-n genunchi şi-n taină nu mai cântă în amurg,
dragostea, cândva fierbinte, nu-i curată, nici întreagă.

Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunaţi,
undeva, sub praf uitată, zace Biblia iubită,
împrejurul unei mese nu se mai adună fraţi,
la o uşă încuiată stă iubirea neprimită.

Cândva, cum curgea aicea caldul lacrimii izvor,
cândva, cum veghea iubirea la fereastra luminată,
cum sunau de cald şi dulce psalmii sfântului fior,
cum era această Carte de cu drag şi mult căutată…

Nicicând n-am crezut c-această uşă va avea zăvor,
nicicând n-am crezut c-această casă va ajunge mută,
c-o s-ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor,
focul stins, calea pustie, vatra rece şi tăcută.

O, cum a putut fi harul şi de-aicea alungat,
alungaţi iubiţii oaspeţi, dragostea îndepărtată,
curăţia pângărită, legământul sfânt călcat?
– Vinovată odăiţă, cum vei arde tu odată!

Traian Dorz, din «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU»

„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.“ (Ioan 1, 4)

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în haosul dinain­tea creaţiunii a fost lumina.
Cu lumina a început Începutul tuturor.
Căci în lumină stă viaţa şi prin ea şi există.
Când lumina încetează sau dispare de undeva, dispare şi viaţa de acolo.
Ceea ce mai rămâne, ceea ce nu dispare o dată cu lumina de undeva, aceea nu este viaţă, ci veştejire mai rea decât moar­tea. Când lumina va fi luată, ceea ce va mai rămâne pe pământ în urma ei nu va mai fi decât blestem şi moarte.
Lumina este Hristos (Ioan 8, 12). Aceasta înseamnă că numai acela care trăieşte în Hristos este în lumină şi are viaţă, iar acela are viaţă luminoasă în toate faptele şi zilele sale.

Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Hristos, într-un suflet nu poate fi decât întuneric şi dezordine, după cum în Univers înainte de a se spune cuvântul: «Să fie lumină!» — era totul haos şi noapte.
Dar după Hristos, după lumină, totul devine altfel. Totul devine ordonat şi frumos.
Înainte de venirea Domnului Iisus în lume, ce dezordine, ce întuneric, ce neştiinţă, ce idolatrie şi haos era pe pământ.
Dar după El, ce echilibru, ce ordine, ce lumină a rămas în toate lucrurile. În toată viaţa oamenilor. Şi în toate proble­mele lor de existenţă. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos reprezintă o arătare dumnezeiască pe care a văzut-o proorocul Ezechiel şi o istoriseşte în Biblie după cum urmează:
„Fost-a asupră-mi mâna Domnului şi m-a scos Domnul în duh şi m-a pus în mijlocul unei văi plină de oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă dânsele de jur împrejur; şi iată, ele multe foarte erau pe faţa văii şi iată, erau uscate foarte. […] Şi mi-a zis: «Pro­feţeşte Duhului, profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit cum mi s-a poruncit şi duh de viaţă a intrat într-înşii; şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte“… (Ezec. 37, 1-10).

În multe locuri vorbeşte Sf. Scriptură despre tainica putere a Duhului Sfânt, însă parcă nicăieri nu e pusă această putere aşa de potrivit ca în chipul de mai sus, când Ezechiel învie oasele uscate cu puterea Duhului Sfânt. Taina şi puterea Duhului Sfânt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o via­ţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca cea din chipul de alături. Minunea din chipul de mai sus trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când zicea că trebuie să se nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou; şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt. | Continuare »

„Astăzi se luminează cu făclii de sus toată făptură“. Creatura este iluminată în întreaga ei fiiţă, căci este luminată de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleacă razele de lumină ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise şi pervertirea şi întunecarea ei de către primul om, căruia Creatorul îi hotărâse rolul de înfrumuseţător şi îndumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului şi despre care cugetarea patristică – răsăriteană îndeosebi – dă mărturii foarte bogate, este o lumină divină ce transfigurează întegral universul, căci nici o piedică nu i se mai poate opune, cum s-ar întâmpla cu lumina creată, care este împiedicată în acţiunea ei de opacitatea spaţiilor şi a lucrurilor.
Umbra şi întunericul care cuprinsese cele create sunt înlăturate de Soarele-Hristos care răsare în centrul ei. Domnia şi tirania diavolului sunt îndepărtate. „Prezenţa lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea întregului cosmos” şi strălucirea creaţiei cu Lumina lui Hristos. Căci adevărul te face liber, te slobozeşte din chinurile ignoranţei şi neliniştei şi pe căile de lumină şi de viaţă ale Creatorului te îndreaptă. Aşa este cazul şi cu firea care primeşte pe dătătorul de lumină în interiorul său.
„Focul Dumnezeirii pogorând trupeşte” şi intrţnd în Iordan alungă demonii şi reînvie natura la o viaţă nouă. Şi aceasta, datorită energiilor divine necreate, pe care Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel le revarsă asupra „firii apelor”, adică asupra firii întregi. | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă. | Continuare »

Maestrul Marin Constantin a plecat la cele veşnice la 85 de ani, în prima zi a anului 2011, de sărbătoarea Marelui Sfânt Vasile, ca să-L cunoască pe Dumnezeul veşniciei muzicii sale.

Marin Constantin este fondatorul corului «Madrigal» în anul 1963, cor pe care l-a dirijat atât în perioada comunistă, cât şi după 1989, obţinând numeroase premii: Premiul Criticii Muzicale Germane (1971), Medalia Enescu şi Medalia Eminescu, Crucea Patriarhală Ortodoxă (2000). A fost numit Omul Anului în anii 1990, 1992 şi1994. Corul «Madrigal» a fost numit în 1992 „bun al patrimoniului universal UNESCO“.
Îi aducem un ultim omagiu acestui mare om al muzicii româneşti, publicând un interviu
consemnat de S. L. Sevianu în «Renaşterea», nr. 11 / 1994, preluat din revista «Timotheos», nr. 4 / 1995.

(…) Reporter: V-au plasat deja pe culme specialiştii care au făcut aprecieri superlative cu privire la dumneavoastră şi la Corul «Madrigal». De aceştia, aţi fost catalogat ca o personalitate inimitabilă şi intangibilă. Totuşi îndrăznesc să vă întreb dacă seninătatea zeiască din privirea dumneavoastră – spun aşa ca să ne mai jucăm puţin cu Olimpul – se datorează cumva muzicii dumnezeieşti pe care o dăruiţi lumii?

Marin Constantin: Mă străduiesc să rămân smerit – în zilele pe care mi le rezervă această trecere prin viaţă (şi care nu depind numai şi numai de mine) – încerc să nu mă despart de smerenia care constituie, poate, cel mai preţios ajutor în desfăşurarea şi susţinerea acelui efort de a te simţi Om.
Aprecierile dumneavoastră, ale clujenilor şi chiar ale marilor personalităţi, în legătură cu faptul că aş fi undeva pe aproape de Olimp, se fac pe proprie răspundere… iar aici, la Cluj, această largheţe şi această dragoste faţă de mine, eu aş fi fericit să fie faţă de muzică şi faţă de madrigalişti, aceste „inimi-clape“ ale unui instrument cu care cineva trebuia să cânte pentru a înfrumuseţa inimile noastre ale tuturor. | Continuare »

Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească. | Continuare »

Traian Dorz

Mi-este frate orişicine are duhul rugăciunii,
care are-o sfântă groază de-apărările minciunii,
care pentru-o vorbă slabă se căieşte ani de zile,
care pentru orice greşuri plânge, lepădându-şi-le.

Mi-este frate orişicine îşi câştigă-o pâine-amară,
învăţat cu nedreptatea şi cu vorba de ocară,
care nu râvneşte-avutul nimănui pe nici o cale,
ci-şi îndură cu-nfrânare crucea curăţiei sale.

Mi-este frate cine rabdă, cine-aşteaptă, cine tace,
cine plânge, cine-asudă, cine luptă, cine face,
cine poartă pentru alţii vini de care nu-i de vină,
încrezându-se-n Dreptate, Înviere şi Lumină.

Mi-este frate îndrăzneţul şi eroul, şi zdrobitul
de la unde-ncepe-Apusul, până unde-i Răsăritul,
căci acela, doar acela, este-un har pentru noroade,
nu se teme nici de moarte, nici de viaţă, nici de roade!

Dintre toate celelalte multe modele demne de urmat pe care le-am avut în viaţă, modelul cel mai apropiat de inima noastră este şi rămâne scumpul, neuitatul şi mereu prezentul frate Traian Dorz.
Se împleteau în el şi-l defineau atâtea însuşiri minunate în care L-am văzut atât de strălucit pe Hristos:
– farmecul iubirii curate şi jertfitoare,
– bucuria trăirii reale a oricărui moment, descoperind adevăratele valori şi frumosul acolo unde mulţi nu le vedeau,
– perseverenţa şi dârzenia în împlinirea responsabilităţilor pe care le avea,
– curajul nezdruncinat în faţa primejdiei, a vrăjmaşilor, a noului, a necunoscutului,
– capaciatea de asumare totală a tuturor riscurilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse spre binele Lucrării Oastei şi spre slava Numelui lui Hristos,
– puterea de a îmbărbăta în orice împrejurare,
– îndrumarea sănătoasă şi dreaptă la fiecare răscruce,
– seninătatea privirii,
– limpezimea fericită a tulburărilor între fraţi,
– alinarea şi înduioşarea celor de departe,
– mijlocirea nepărtinitoare a păcii, | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. | Continuare »

de Traian DORZ, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia!

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
1 – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
2 – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
3 – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.

Era vorba despre unul care cumpăra… Era vorba despre unul care îşi sădise o vie… Era vorba despre altul, care se căsătorise…Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia. Sau: boii, via, nevasta. | Continuare »