GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculânduse, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculânduse a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: „Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).
Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

Mâncărurile sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncăruri. Şi Dumnezeu le va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru desfrânare, el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. (I Cor. 6, 13)

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate“…
Da, aşa era. Îngrozitor adevăr era acesta, şi grea era starea în care îl prăbuşise pe acest suflet nefericit păcatul desfrânării. Mai citiţi încă o dată cu această groază în suflet cele scrise în evanghelia fiului pierdut, şi veţi înţelege de ce scrie cu atâta putere şi ne înştiinţează cu atâta stăruinţă Sfântul Apostol Pavel, în acest loc, împotriva acestui îngrozitor păcat. | Continuare »

Traian DORZ

Tu să rămâi în Calea  şi dragostea dintâi,
chiar de-ai rămâne singur, acolo să rămâi.

Să-ţi ţii învăţătura ce-o ştii de la-nceput,
oricâte drumuri aspre mai ai de străbătut.

Să stai în locul unde Hristos te-a aşezat,
chiar toţi de-ar fi să poată călca ce s-au jurat.

Să crezi la fel ca-n clipa din sfântul legământ,
cu prima ta credinţă să intri în mormânt.

Să lupţi în rând cu fraţii din primii vieţii paşi,
fiind la fel şi-n jertfe şi-n bucurii părtaşi.

Să mori cum ţi-a fost viaţa, statornic cu Iisus,
El să te ia de-acolo de unde-ntâi te-a pus.

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

Tu însă ai urmărit îndeaproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea (2 Tim. 3, 10).

În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului  divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte. Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii. Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »

Traian DORZ

Steagul Biruinţei Tale, Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur, mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată, dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre, după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea Biruinţei în curând!

Ieromonah Savatie Bastovoi – Răspuns către Valentina

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?
Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească. Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase. | Continuare »

sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilia LII

… Ai văzut înțelepciunea femeii, că nici n-a îndraznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora și nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căteluș, iar ea și-a adăugat și ce fac cățelușii. Ai văzut smerenia ei?
Ascultă acum și lăudaroșenia iudeilor! „Sântem sămânța lui Avraam și n-am fost robi nimănui niciodată”; și: „Din Dumnezeu sântem născuți”. Cananeanca nu grăiește așa, ci se numește pe ea însăși cațeluș, iar pe aceia domni. De aceea a și ajuns printre fii.

–  Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta!”
Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rosteasca aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie.
„Fie ție precum voiești!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Credința ta, femeie, poate săvârși lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ție precum voiești!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul și s-a făcut”.

„Si s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai văzut că și cananeanca a contribuit, nu puțin, la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credința ta! Fie ție precum voiești!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o lingușeală, ci că mare era puterea credinței ei. Hristos i-a dat încredințarea și proba invederată a spuselor Lui prin desfășurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndata…

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. | Continuare »

De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă despre un măgar care, slobozit fiind din grajd între două grămezi de nutreţ, nu se putea hotărî din care să mănânce. Şi atât a tot dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit de foame.
Un scriitor englez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o carte întreagă această snoavă, zugrăvind prin ea chipul şi tipul oamenilor nehotărâţi. De aici a rămas numele de „măgarul lui Buridan“, de câte ori e vorba despre oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, istorioara lui Aristotel a fost făcută – ca orice snoavă – din închipuire. Căci oricât de nepriceput ar fi un dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ, ci se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba de viaţa noastră cea sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii şi calea morţii, moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul; alegeţi!“ (Ieremia 21, 8 şi Deut. 30, 19-20). Însă omul, nepriceputul, ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât la hotarul îndoielii. Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu s-ar lăsa. Şi cu Dum-nezeu s-ar pune bine, dar nici cu diavolul nu s-ar strica. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire şi pieire, până ce soseşte moartea. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii
la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii)

Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi. (I Tim. 4, 10)

Munca şi lupta sunt cele două jumătăţi din care se întregeşte viaţa unui copil al lui Dumnezeu, a unui ostaş al Domnului. A munci pentru propăşirea cauzei lui Dumnezeu, pentru roadele binelui, pentru creşterea Evangheliei. Şi a lupta pentru apărarea acestei cauze, pentru păzirea acestor roade, pentru păstrarea curăţiei şi a integrităţii acestei Evanghelii. Cine numai munceşte, dar nu luptă, acela osteneşte pentru hoţi, adună pentru înşelători şi suferă pentru hrăpăreţi. Cine numai luptă, dar nu munceşte, în curând nu va mai avea pentru ce să lupte, fiindcă nu va mai avea ce să apere. Ogorul nemuncit se ruinează şi se pustieşte, iar acolo unde este ruină şi pustiu nu mai este nici o primejdie şi nu mai ameninţă nici un duşman.
Ce dureros se vede acest amar adevăr în multe din familiile şi din adunările frăţeşti! În multe familii şi adunări, cei ce aveau răspunderea acolo au depus multă muncă, au câştigat multe suflete pentru Domnul şi au adus multă roadă pentru Evanghelia Domnului Iisus; dar dacă n-au luptat să apere aceste roade şi să ferească aceste suflete de duhurile hrăpăreţe, de învăţăturile dezbinătoare şi de uneltele acestora, nu peste mult timp, s-au ales ruina şi pustiul de toată munca lor.
Ce harnic s-a muncit cândva la Sibiu, la Săsciori, la Sighişoara, la Sebeş, la Avrig!… Ce adunări minunate erau, cândva, acolo! Ce tineret se ridicase, ce bucurii cereşti, ce petreceri neuitate, ce roade sfinte!… Dar ce folos de toate acestea dacă astăzi nu mai sunt acolo decât nişte ruine şi nişte pustietăţi în care cântă numai păsările întunericului şi ale morţii? | Continuare »

Traian DORZ

Fiindcă am trăit frumseţea dispreţuiesc ce-i grosolan,
fiindcă ştiu ce-i josnicia mi-e milă de-orişice duşman,

Fiindc-am cunoscut adâncul doresc nălţimile mereu,
fiindc-am cunoscut povara caut sărăcia, ca Zacheu.

Fiindcă ştiu ce grea e bezna caut strălucirea ne-ncetat,
ştiind a lacrimii văpaie m-aplec spre cel însângerat.

Cum m-aş împărtăşi din harul ce dăruie seminţei spic
de n-aş fi lângă Cel mai Mare alăturea de cel mai mic?

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.

Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi to­varăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapt. Ap. 16, 1-3). Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfân­tului Apostol (Fapt. Ap. l9, 22). Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fap­te.  Ap. 20, 4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom. 16,  21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor. 16,10).
Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndruma­rea lucrării Evangheliei (II Cor. l, l;  Filip. l, l;  Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin sufe­rinţe (I Tes. 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigo­niri pentru Hristos (Evrei 13, 23). | Continuare »

Traian DORZ

Har şi lumină-ncunună mereu
faţa-ndreptată spre Cruce,
viaţa ascunsă-n Hristos-Dumnezeu
slavă şi pace aduce.

Sus să te-ndrepţi, spre lumină, voios,
faţa având-o spre Cruce,
suie, că-ntruna ţi-e Cerul mai jos
mâna-ţi cununa s-apuce!

Noaptea aproape-a trecut, dragul meu,
faţa mai sus către Cruce;
lanţul când arde şi doare mai greu
ceresc ca lumina străluce.

Sus să rămâi, în lumină, oricând,
faţa lucind de la Cruce,
punte de raze pe spaţii, curând,
Crucea la Cer te va duce!

Paul Evdokimov, Taina iubirii

Inima de care vorbeşte Biblia nu coincide cu centrul emoţional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultăţile fiinţei umane; raţiunea, intuiţia, voinţa nu sunt niciodată străine de opţiunile şi simpatiile inimii (logica şi raţiunile inimii de care vorbeşte Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăţia” spun Părinţii duhovniceşti.
„Cine poate cunoaşte inima omului?” întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii” (Ier. 17, 9-10), ceea ce vrea să spună că penetrează această sferă obscură pentru conştiinţă, zona subconştientului sau a inconştientului. Sfântul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, de „omul cel tainic al inimii” şi aici, la acest nivel insondabil, se află eul uman. Taina lui, după chipul lui Dumnezeu, este bine desemnată de cuvântul Sfântului Grigorie deNyssa: „prin «incognoscibilitatea» de sine, omul manifestă pecetea inexprimabilului”
Lui Deus absconditus (ascuns, tainic în esenţa Lui) îi răspunde chipul Său, homo absconditus. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21): omul valorează cât valorează obiectul iubirii sale şi dorinţele inimii lui. „Rugăciunea lui Iisus”, numită „rugăciunea inimii”, face din inimă locul prezenţei permanente a lui Hristos. Evanghelia şi asceza acordă inimii primatul ierarhic în structura fiinţei umane; ea îi dă coloratura sănătăţii sau a bolilor sale. Contrar lui Leonardo da Vinci, orice cunoaştere este pruncul unei mari iubiri.
Amo ergo sum (iubesc, deci sunt) desemnează o intenţionalitate originară, înnăscută şi parcă magnetizată: „Ne-ai făcut pentru Tine şi inima noastră nu-şi află liniştea până nu se va odihni întru Tine”, mărturiseşte SfântulAugustin. „Doar pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”. „Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El”, de unde acest splendid nume pe care I-L dă Sfântul Grigorie lui Dumnezeu: „Cel pe Care Îl iubeşte inima mea”.

Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT

Credinţa este ca o candelă scumpă, dar încrederea este ca flacăra strălucitoare care arde aprinsă în această candelă.
Credinţa este ca pasărea măiastră cu pene de aur, dar încrederea este aripa cea puternică şi frumoasă cu care zboară această pasăre măiastră. Şi glasul dulce cu care cântă ea.
Credinţa este luntrea cu care trecem peste această mare agitată a vieţii către Patria Cerească, dar încrederea este lopata cu care împingem această luntre şi cârma cu care o îndrumăm puternic spre Ţărmul mântuirii. O luntre, oricât de bună ar fi ea, nu ne-ar putea fi de nici un folos dacă n-are lopata ce o poate împinge şi cârma cu care despică valurile pentru a ajunge la Ţintă. Că o pasăre, oricât de măiastră ar fi ea, dacă n-are aripi şi glas, – iar o candelă, oricât de scumpă ar fi, dacă nu arde puternic şi nu luminează, nu valorează nimic.
O credinţă fără încredinţare nu înseamnă şi nu valorează nimic. Pentru că însăşi credinţa, dacă este adevărată, aşa cum o cere Dumnezeu, este o puternică încredinţare, după cum este şi scris: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd (adică o puternică siguranţă), că acestea există. Şi o puternică încredinţare (adică o neclintită convingere) despre cele nevăzute (cf. Evrei 11, 1).
Ce definiţie clară şi măreaţă! Ce adeverire solemnă şi cutremurătoare! Ce condiţie divină şi mare este cerinţa aceasta ce se pretinde nouă, fiecăruia, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu şi pentru a putea nădăjdui mântuirea Lui şi Împărăţia lui Hristos. | Continuare »

Preot Avasilcăi Vasile.

La sfârşitul activităţii prin întemniţare, Sfântul Ioan Botezătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Iisus Hristos, despre ale cărui fapte minunate se vorbea în tot poporul: „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?“ La care, „Domnul Iisus, răspunzînd, le-a zis: mergeţi şi spuneţi lui Ioan  cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capată vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine (Mt 11, 3-6)“.
Toate aceste fapte anunţă şi arată în acelaşi timp că Iisus din Nazaret este Hristosul, Mesia, Cel aşteptat de către poporul Israel. Curăţirea de lepră, vindecare ce putea veni numai printr-o minune dumnezeiască, este unul dintre puternicile semne ale recunoaşterii Mântuitorului Iisus Hristos. În Sfintele Evanghelii avem relatate două întâlniri ale Domnului Iisus cu cei bolnavi de lepră.
O dată, după ce a sfârşit minunatele cuvinte spuse pe munte (Mt cap. 5-7), „coborându-se, urmat fiind de mulţimi multe, iată un lepros s-a apropiat şi închinându-I-se, a fost curăţit de lepra lui (Mt 8, 1-4)“. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

De exemplu este o mare înţelepciune să nu te mânii niciodată împotriva cuiva sau a ceva; să nu gândeşti niciodată rău despre cineva, chiar dacă acela ne-a supărat, ci să-l ierţi mai degrabă, oricum ar fi.
Este o înţelepciune să dispreţuieşti câştigul, luxul, să-ţi placă dimpotrivă dezinteresul şi simplitatea, unite cu o cumpătare statornică în mâncare şi băutură.
Este o înţelepciune să nu măguleşti niciodată pe nimeni, ci să-i spui fiecăruia adevărul, fără teamă.
Este înţelepciune să nu te laşi sedus de frumuseţea unei persoane, ci să respecţi în orice persoană, frumoasă sau urâtă, frumuseţea chipului lui Dumnezeu, care se găseşte la fel în fiecare.
Este înţelepciune să-ţi iubeşti vrăjmaşii, să nu te răzbuni, nici în cuvânt, nici în gând, nici în faptă.
Este înţelepciune să nu strângi avuţii pentru tine însuţi, ci să dai săracilor, ca să-ţi aduni „în ceruri comoară care nu trece” (Lc 12, 33).
Dar vai! Am studiat aproape toate ştiinţele, dar nu am învăţat să evităm păcatul, şi ne arătăm adeseori complet neştiutori în această ştiinţă. Reiese că singurii cu adevărat înţelepţi, singurii cu adevărat instruiţi au fost sfinţii, adevăraţii ucenici ai adevăratului Stăpân – Hristos. Dar noi, care ne credem instruiţi, suntem toţi ignoranţi; şi cu cât suntem mai instruiţi, cu atât este mai mare neştiinţa noastră, căci nu ştim şi nu facem singurul lucru necesar.

Traian DORZ

Din Tată, fără Mamă, născut ca Dumnezeu,
nainte de toţi vecii, de aştri şi atom,
din Mamă, fără tată, născut în Timp, ca Om
– Tu eşti şi Creatorul, eşti şi Modelul meu!

Materie şi Spirit prin Tine s-au făcut,
Tu eşti Lumina care uneşte şi desparte,
Tu eşti Rodirea Vieţii şi-Odihna fără moarte,
Tu eşti Începătorul oricărui Început.

Tu-ai fost întâi Ideea, apoi ai fost Cuvânt,
Fiinţa şi Mişcarea a toate câte pot,
Etern Cuprins în care, pe rând, se-ntoarce Tot
– din Tine şi prin Tine sunt toate câte sunt!

Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR

Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.

Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. | Continuare »