Nu-i greu…

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Biruinţei»

Nu-i greu ce dăm noi pentru Domnul,
ce-a dat El pentru noi e greu,
nu Dumnezeu pe noi ne lasă,
ci noi lăsăm pe Dumnezeu!

Nu-s prea multe cântări cu lacrimi,
ci lacrimi fără de cântări,
nu-s prea multe-adunări în lume,
prea multă-i lumea-n adunări.

Nu-i prea mult harul în vorbire,
vorbiri prea multe-s fără har,
nu-i prea puţină alergarea,
ci e prea multă în zadar.

Nu spun prea mult despre iubire
acei ce-o au şi o trăiesc,
ci prea puţin o au aceia
ce-o prea tot cântă şi-o vorbesc.

Nu-i prea mult preţ pentru credinţă,
ci-i prea puţină cea de preţ,
– nu-s rare scrierile sfinte,
sunt rare sfintele vieţi.

Prea gol e drumul mântuirii,
iar drumul iadului, prea plin,
– şi ziua de-azi e-atât de scumpă,
dar noi o facem prea puţin!

Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »

„Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit uceni-cilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea le-au dat şi din peşti cât au voit.“ (Ioan 6, 11)

Numai ceea ce împarţi celor flămânzi şi lipsiţi te mulţumeşte şi te satură. Şi numai ceea ce ai dăruit lui Hristos ajunge o hrană substanţială, o mâncare hrănitoare cu adevărat şi pentru tine.
Altfel mănânci şi tu şi nu te saturi (Mica 6, 14), te trudeşti, dar nu ai niciodată îndeajuns, înveţi totdeauna, dar n-ajungi niciodată la adevăr (2 Tim. 3, 7). Căci tot ce păstrezi numai pentru tine, fie material, fie du-hovnicesc, scade, se usucă şi se pierde.

Hristos a împărţit şi împarte mereu. După pilda Lui şi cei care sunt ucenici ai Săi au împărţit şi împart şi ei mereu. Cinci pâinişoare de orz au crescut în mâinile Domnului, încât a tot împărţit şi a dat, a împărţit şi a dat… Şi au crescut apoi mai departe şi în mâinile ucenicilor Săi, căci şi ei au tot împărţit şi au dat până s-au săturat toţi.
Ce mici trebuie să fi fost bucăţelele frânte din aceste pâinişoare la un atât de mare număr de flămânzi!… Doar trebuie să fi fost foarte mici pâinişoarele, ca un copil să poată duce cinci. Peştişorii, la fel. Dar ele au tot crescut mereu, cum creşte orice bine care se face, dacă nu se întrerupe. După cum creşte şi harul, dacă nu-i împiedicat. După cum creşte puterea, dacă nu-i Duhul alungat. După cum creşte în Domnul oricine, dacă rămâne în El. După cum creşte Trupul şi Sângele Domnului, care satură pe toţi cei care se împărtăşesc din El cu credinţă şi nu se mai sfârşeşte oricât ar fi şi ar fi de mulţi. | Continuare »

La iezerul întâlnirilor noastre vin iară…
Arde inima mea ca para focului de dor. Şi nu-ndrăznesc să m-apropii. Am alergat aici ca puiul de căprioară spre nălţimi. Şi-acum, atât de aproape… m-am oprit. Mi-e teamă…
Nu, nu mi-e teamă. Mi-e dor. Mi-e atât de dor că n-am curaj să m-apropii. Nu-s frumoasă… Nu-s gătită pentru Tine. Am alergat, hainele mele sunt numai mărăcini şi marama mea s-a rupt, agăţându-se-ntr-o cracă… Am ascuns la piept o floare de câmp ca să Ţi-o aduc Ţie. Era proaspătă şi plină de rouă când am cules-o. Acum nu mai e tot aşa. Lujerul ei s-a frânt şi petalele s-au vestejit pe margini. Numai parfumul i-a mai rămas acelaşi. Dar nu-i prea puţin? Cum să m-apropii de fântâna unde m-aştepţi Tu?
Dar ce să fac dorului năvalnic să-l astâmpăr? Ce iute s-ar avânta spre Tine…
Dar parcă-l înzăvoară necreşterea mea, nepriceperea mea, neputinţa mea… şi îndoiala… Cum să-ndrăznesc către Tine când sunt atât de săracă? Inima mea e aproape pustie. Nici o podoabă n-am găsit s-o gătesc. Doar mireasma dorului meu puternic mai stăruie încă. Şi al florii de câmp cu lujerul | Continuare »

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii

Sfântul Ioan Gura de Aur, din Predici la duminici şi sărbători

„Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la grăire“ (Iacov 1, 19).
„Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire“ (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată aşa de lesne a ne amăgi şi a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată şi printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele, iar cât de uşor poate cineva păcătui cu limba ne arată înţeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulţi sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulţi au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).
Cât de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii“ (Sirah 20, 19). El voieşte să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.
Sirah, însă, nu numai că vorbeşte despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca şi cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deşarte. | Continuare »

Ioan Marini, Gânduri creştine

Domnul bate la uşa inimii noastre
– Apoc. 3, 20 –

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tre¬murând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.
El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!…
O, netrebnice lacăte şi urâte zăvoare, până când veţi mai sta la porţile sărmanelor inimi?… O, sărmane inimi, până când veţi mai suferi la porţile voastre aceste încuietori păcătoase şi rele?… | Continuare »

Poporul meu…

Traian Dorz

Câte-am făcut Eu ţie, poporule străine!…
Din ceruri coborât-am, din milă pentru tine,
poporule ateu,
şi M-am făcut lumină la cei fără vedere,
toiag de sprijin celor ce nu aveau putere
şi mângâiere celor ce-s fără mângâiere,
poporul Meu.
Am dăruit viaţă la cei morţi în păcate,
la cei loviţi de soartă le-am împărţit dreptate
când sufereau din greu,
am potolit durerea în inima străină,
am alinat amarul la cel care suspină,
la muţi am dat vorbire, la orbi am dat lumină,
poporul Meu…

Cu ce-Mi plăteşti tu însă tot ce-am făcut Eu ţie,
popor robit de patimi, de hule şi beţie,
străin de Dumnezeu?
Mă răstignesc cu ură cei vindecaţi de Mine,
Îmi împletesc pe frunte cununi de mărăcine,
Îmi daţi venin când setea aştept să Mi se-aline,
poporul Meu.

De douăzeci de veacuri la Golgota pe Cruce,
Eu sânger şi acuma cum sângeram atunce
şi singur stau mereu,
văzând cum piere turma aceea pentru care
am suferit pe lume durerile amare,
cum împietrirea voastră vă duce la pierzare,
poporul Meu.

Popor fără lumină, poporule străine,
străin de Jertfa-Mi Sfântă şi despărţit de Mine,
pe calea celui rău,
Tu-mi zici că Eu sunt astăzi în cerul fericirii,
când stau mereu acolo pe Crucea pătimirii,
îndurerată Jertfă uitată a iubirii,
poporul Meu. | Continuare »

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21)

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.

Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi, faptele Sale, apoi, minunile Creaţiei, apoi, măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.

O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora! Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, îm-potrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

ROADE!

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

În întuneric nu rodeşte şi nici nu creşte bun nimic.
În umbră poate să şi crească, dar nu se coace nici un rod.
Doar în lumină e viaţă şi creştere, şi rod deplin!

Aşa trei stări sunt şi acelea în care oamenii trăiesc,
căci tot ce e pe lumea asta se-aseamănă-n adâncul lor.
Doar forma lor e alta numai, dar înţelesul e la fel.

În întuneric sunt prea mulţii fără viaţă sufletească.
Trăind în fărădelegi, ei umblă pe calea largă, spre abis,
neavând nici creşterea luminii, nici roada Duhului Ceresc.

În umbră sunt cei ce, de formă, fac parte-n lume din Credinţă,
dar care nu vor să trăiască în totul rupţi de ce e rău.
Ei pot avea frumoase frunze, dar rod frumos nicicând nu dau.

Iar în lumină-s prea puţinii născuţi din nou pentru Hristos,
ce zilnic credincioşi se luptă prin fapte şi prin adevăr.
Ei cresc rodind… căci numa-n Domnul e pururi creştere şi rod.

– Prietene de drum, ai grijă, priveşte spre viaţa ta,
căci vine, vine, vine grabnic culesul roadelor oricui,
să nu-ţi găsească numai frunze, să nu fii bun numai de foc!

Sf. Ioan Gură de Aur

…Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folosirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vatămă pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vatămă sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, este desfătarea şi beţia pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.
Dar ştiu că înţelepţi fiind, nu veţi îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să depăşească hotarul. Şi este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul care zice: ”Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin”[Is 29,6] Ce fel de beţie este aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii. | Continuare »

de Traian Dorz

Nu-ţi clădi prea scumpă casa, ca s-o poţi uşor uita,
dacă-ar fi să vină mâine foc să-ţi ardă casa ta;
ci fă-ţi casa cât mai mică, dar pe locul cel curat,
ca să nu ţi-o ia, când vine, prăpădul cel ne-aşteptat.

Nu te aşeza-n Sodoma ca şi Lot cel ispitit,
ca să nu pieri cu stricaţii în ţinutul osândit,
ci ca Avraam fă-ţi cortul unde poţi primi mereu
ca să ospătezi la tine îngerii lui Dumnezeu.

Nu te osteni ca Marta cu prea multe treburi când
ţi-a venit Hristos în casă – şi tu nu stai ascultând,
ci le lasă ca Maria, stai şi-ascultă-L pe Iisus,
că ai vreme-apoi destulă să tot faci, când El S-a dus.

Nu sta adormit ca cele cinci fecioare fără-oleu,
când e-aşa de-aproape ceasul să Se-arate Dumnezeu;
caută, până poţi, să afli untdelemnul cel de Sus,
să nu baţi la uşa Nunţii după ce-a închis Iisus.

N-arunca înştiinţarea care tot ţi-o fac şi fac,
căci această-nştiinţare n-am să ţi-o tot spun în veac;
vine ziua, vine ziua când ai mai dori s-o spun;
vină, poate-atunci vedea-vei că nu eu am fost nebun.

Din vorbirea Părintelui Iosif Trifa cu ocazia întâlnirii cu fraţii din Sibiu, după întoarcerea sa din «şcoala suferinţelor» de la Geoagiu (1930):

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.
La prima vedere pare o cruzime, o nedreptate, nuiaua mamei, dar în aceeaşi timp nuia era dreptatea mamei faţă de puişorul ei, era grija ei de a-l feri de primejdia morţii.

Această întâmplare a rămas adânc săpată în inima mea. Iată, mi-am zis eu, toată viaţa mea în oglinda acestei întâmplări.
Când eram preot la ţară, apucasem şi eu a face avere şi mă rugam lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi, Doamne, avere, să fiu şi eu bogat, cu trecere mai mare înaintea oamenilor din sat, ca şi ceilalţi preoţi…“
Şi răspunsul Domnului a venit ca nuiaua mamei: „Avere îţi trebuie? Na!… Na!“ | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Suferinţă

de Traian Dorz

Suferinţă…
crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa,
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.

Suferinţă, soră scumpă
ce mă porţi de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învăţat ca umbre
şi-amăgire, şi ispită
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.

Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertării,
şi iubirea ei fierbinte,
şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.

Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
gura, tu mi-ai pus să cânte,
mâna, tu mi-ai pus să scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune,
fericit cu ele Chipul Domnului să-l încunune.

Suferinţă, suferinţă,
astăzi când spre ceru-albastru,
pe-a’ recunoştinţei aripi,
zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să mă facă să-ţi ştiu preţul
şi frumseţea,
suferinţă!…

„În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.“ (Ioan 5,3)

Lumea este un uriaş spital cu bolnavi care aşteaptă. Cei care zac în paturi aşteaptă uşurarea vindecării sau a morţii. Cei care zac în închisori aşteaptă seara sau dimineaţa. O mâncare sau o minune. O scăpare pe pământ sau sub el.
Cei care zac în rătăcire aşteaptă să scape de ea. Cei dispreţuiţi – să se ridice. Cei vinovaţi – osânda. Iar cei care se chinuiesc să se păstreze curaţi aşteaptă pe Hristos sau trimişii Lui.
Lumea întreagă este plină de suflete care zac în păcate şi fărădelegi… şi toţi aşteaptă. Unii aşteaptă evenimente, alţii prefaceri, alţii împliniri de dorinţe, care de care mai deşarte. Ce aşteptări zadarnice, cu sfârşit totdeauna trist!
Suflete dragă, tu ce aştepţi?
Eşti bolnav?… Ce mai aştepţi de nu te întorci la Dumnezeu? Aştepţi oare pe îngerul morţii? O, când va veni el, nu vei mai avea vreme să te întorci nici măcar spre perete!
Eşti căzut în păcate? Ce mai aştepţi tu? Judecata? O, după Judecată, slabă nădejde de mântuire! (Apoc. 20, 12-15).
Eşti credincios? – Ce mai aştepţi tu de nu lucrezi pentru Domnul: un prilej mai bun, un timp mai liber, o împrejurare mai favorabilă? Dar cine îţi spune că acestea vor mai veni iarăşi? Sau că tu le vei mai ajunge? Însă tu te duci! Zilele tale trec. Viaţa ta se sfârşeşte (Ps. 90, 10). Cu ziua de azi nu te vei mai întâlni niciodată pe pământ. Şi poate nici cu oamenii aceştia pe lângă care treci acum fără să le spui nimic despre Hristos. Nu mai aştepta, fă binele pe care îl poţi azi!
| Continuare »

Traian Dorz, Eternele poeme

Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii…

Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul… | Continuare »

La ceasul socotirii

Vlad Gheorghiu

O, drag psamistul nostru demult e-n ceruri dus.
Pe-aicea mulţi uitară cântarea lui curată,
Cuvântul sfânt e astăzi prea uşuratic spus
Şi alte sensuri poartă în gura apostată.

El, crucea sfântă-a Oastei pe drumul cel ceresc
Eroic şi martiric a dus fără cârtire
Ca toţi urmaşii care pe-acelaşi drum pornesc
Să aibă-n el modelul trăirii în sfinţire.

Cu mâinile crăpate de muncă şi de chin
Desţelenit-a calea ce-mpiedica urcuşul…
La fiecare picur de sânge sau suspin,
Cântări nemuritoare îi izvora arcuşul.

Dar astăzi, mâini viclene au pus în cale spini
Cotind spre nicăierea cărarea luminoasă
Şi psalmii sfinţi, odată de adevăruri plini,
Sunt azi întorşi, s-aducă dovadă mincinoasă.

O, dacă adevărul curat şi sfânt a fost
Plătit atât de aspru şi crunt prin suferinţă,
Ce preţ avea-va oare minciuna şi ce cost
Mulţimile lipsite de dreapta cunoştinţă?

Se-apropie sfârşitul şi Ziua Mare când
Răspunde-vom cu groază pentru iubiri trădate,
Credinţa răsucită va cere cont strigând
Din inimile care spre iad sunt îndrumate.

Să ne trezim cât încă mai e-o nădejde sus,
Cât încă nu se-aude a trâmbiţei strigare
Să-ntoarcem drumul nostru chiar până unde-am pus
Greşitul pas.  Să-nceapă frumoasa ascultare.

Măcar în ceasul ultim, cu ultimul îndemn,
Să ridicăm în frunte iar steag de biruinţă,
Pe urma-nsângerată, ca după dulce semn,
Să mergem către ceruri în pas de pocăinţă…

Fratelui Traian Dorz, la împlinirea a douăzeci şi unu de ani de când ne aşteaptă în prag de cer

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer! | Continuare »

Pr. Iosif Trifa

„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta; o predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.

Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai de-a­­proape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.
Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privinţe. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna. Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana lor; şi încă într-un chip minunat.

Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil, era şi bolnavă. Înfăţişarea ei o arăta ca atare.
Sărmana! – mi-am zis în mine – oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat‑­o de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi, de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară păsărica se prezenta la fe­reastră, să-i arunc porţia de nucă. Porţia mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.
Aşa a mers toată iarna. Sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea hrană bogată. | Continuare »

Traian Dorz

Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.

Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!

Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.