Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985 – II

(continuare)

Un credincios are un suflet nou, născut din nou, înviat din nou, care trăieşte o viaţă veşnică. Noi trăim o viaţă dublă: o viaţă trupească ce merge mereu scăzând în putere, în efort, în durată, în tot.
Dar trăim şi o viaţă duhovnicească, ce merge crescând, într-o spirală cerească.
Hristos nu îmbătrâneşte niciodată.
Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată.
Biblia nu îmbătrâneşte, credinţa nu îmbătrâneşte niciodată. Şi cei care sunt în Hristos nu îmbătrânesc. Duhovniceşte nu îmbătrânesc niciodată. Numai trupeşte suntem supuşi aceloraşi legi pe care le-a rânduit Dumnezeu o dată pentru totdeauna şi care stau scrise: „Anii vieţii noastre sunt şaptezeci. Ce trece peste aceasta e trudă şi durere”, din punct de vedere trupesc şi pământesc. Dar duhovniceşte, peste asta se trece; şi tot ce trece e minunat.
Se petrece în viaţa celui credincios acel fenomen minunat ca într-o poveste a ciocârliei în care se spune cum, îndrăgostită de soare, de cântec, de frumuseţe şi de primăvară, această vietate minunată şi fericită s-a înălţat şi, cu cât s-a înălţat, a făcut o spirală tot mai largă şi tot mai înaltă. Cânta, cânta tot mai cereşte. Cu cât se apropia de Dumnezeu şi se depărta de pământ, cântecul ei era mai divin şi mai strălucit.
De la un moment dat, a trăit cântecul puternic. Sufletul ei cânta, cânta şi se înălţa spre Dumnezeu. Şi, la un moment dat, a ajuns totuşi un hotar în care puţinul pământ s-a desfăcut pe neaşteptate şi apoi, mai sus şi mai sus, a zburat în etern şi etern, în spirale tot mai largi şi mai înalte, cântecul şi sufletul ei. Numai cântecul, fără cântăreţ. | Continuare »

IISUSE, PLINĂTATE

Traian DORZ

Iisuse, Plinătate de viaţă şi-nviere,
Belşugul Veşniciei spre care năzuim,
umplut-ai viaţa noastră cu har şi cu putere,
ca moartea şi viaţa din noi să biruim.

În Tine-avem, Iisuse, în orice zi tărie
să smulgem rădăcina păcatului din noi,
să-ntâmpinăm durerea cu imn de bucurie
şi-urcând, să nu ne-ntoarcem privirile napoi.

În Tine-avem curajul, ca-n linişte senină,
să ne-aşteptăm şi moartea, pe ultimul vrăjmaş,
căci Tu ne-ai dat asupră-i învingerea deplină,
nălţându-ne departe de-al spaimelor lăcaş.

Din negrul domn al spaimei, cum o priveam odată,
Tu ai făcut, prin moarte, din moarte, pentru noi,
un sol dorit ce-aduce chemarea aşteptată
spre dulcea noastră Casă şi Viaţă de Apoi.

Iisuse, Viaţa noastră de-aici şi-n veşnicie,
Nădejdea fericită spre care ne-avântăm,
toţi anii mulţumirii, plângând de bucurie,
cu inimi fericite în cale-Ţi semănăm.

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Din toată inima trebuie să dăm slavă Domnului şi pentru această nouă bucurie pe care o trăim acum. Şi Îi dăm din toată inima slavă Dumnezeului nostru, căci datorită grijii şi bunătăţii Sale noi ne putem bucura cu toţii împreună de o sărbătoare aşa de minunată ca aceea pe care o trăim acum.

Se cuvine, tot ce începem, de la cel dintâi cuvânt, de la cel dintâi gând, să-I mulţumim Domnului şi tot ce începem să începem în Numele Domnului.
De aceea îi rugăm pe toţi fraţii noştri şi surorile noastre, nu numai de data aceasta, ci de orice dată când se vor ridica sau când vor primi un îndemn să vorbească în Numele Domnului, un cuvântul al Domnului, o cântare a Domnului, o înştiinţare a Domnului, – să înceapă aşa cum au început părinţii noştri, bunii şi străbunii noştri din credinţa noastră bună şi străbună, frumos, corect, pios, adânc, smeriţi şi recunoscători: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În Lucrarea Lui cea cutremurătoare şi sfântă în care am pornit noi şi în care am fost chemaţi să pornim în Numele Domnului, am fost chemaţi în acest Nume sfânt şi trebuie tot ce începem să facem sub îndrumarea, sub paza, sub călăuzirea, sub ocrotirea, sub puterea şi inspiraţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. În acest Nume sfânt am pornit.
Cu acest Nume sfânt ne desfăşurăm lucrarea noastră. În acest Nume sfânt dorim să sfârşim tot ceea ce începem. Şi, dacă, cu toată inima cutremurată şi pătrunsă de putere şi însemnătatea acestui lucru, noi facem aceasta cu toată evlavia, cu toată smerenia şi recunoştinţa, putem fi siguri de la început de sfârşitul biruitor şi luminat pe care ni l-a garantat Dumnezeu în Numele Lui, în Numele Căruia am pornit şi vrem să sfârşim orice lucru şi gând bun. | Continuare »

Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă

Părintele Iosif  TRIFA

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
…Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… Şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul   m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei. | Continuare »

EXAMENUL LUI IOV – UN EXAMEN DE CREDINŢĂ

Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi.
Printr-un un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Într-o zi, împreună cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfăţişat şi Satana în faţa lui Dumnezeu. „Domnul a zis către Satana: De unde vii? Şi Satana a răspuns: Din cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el. (Iată şi aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită). Şi Domnul i-a zis: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.
Şi Satana a răspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.
Domnul a zis Satanei: Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Şi ca focul unui grozav bombardament au început să curgă nenorocirile asupra lui Iov… Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip năprasnic – repede şi pe neaşteptate. Nenorocirile se ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinţa… Şi, aruncându se la pământ, Iov „s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22). | Continuare »

DOAMNE, N-AM PE NIMENI

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tul-bură apa şi până mă duc eu se pogoară altul înaintea mea.»“ (Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige. Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.
Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.

Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu? Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci? Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! – Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.

Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. Şi cât de mult drum eşti silit să-l faci numai singur, căci ei nu pot merge mai departe cu tine. Şi cât de greu este tocmai drumul cel pe care trebuie să-l mergi singur. | Continuare »

Nimica nu-i mai scurt ca viaţa


Nimica nu-i mai scurt ca viaţa, dar nici mai lung nimic ca ea
poţi ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui, depinde de voinţa ta.

Nimic mai trecător ca viaţa, dar nici mai veşnic decât ea,
poţi s-o trăieşti în har sau flăcări, depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai amar ca viaţa, dar nici mai dulce decât ea,
poţi face-n ea ori rău, ori bine, depinde de voinţa ta. | Continuare »

EU SUNT UN STROP DIN UNDA TA

Traian DORZ

Eu sunt un strop din unda Ta,
Izvor desăvârşit de viaţă,
şi toată strălucirea mea
mi-e revărsată de-a Ta Faţă.

Şi sunt un psalm din corul Tău
de negrăită armonie,
tot ce-i dumnezeiesc al său
se datoreşte numai Ţie.

Şi-o iotă din Cuvântul Sfânt
suit cu trudnică trăire
spre slava unui legământ
dus doar cu moartea la-mplinire.

Şi-o rază din lumina Ta
căzută-o clipă peste-o tină,
tot ce-i ceresc şi sfânt în ea
e numai partea Ta divină. | Continuare »

CEL DINTÂI PAS: NAŞTEREA DIN NOU

Primul cuvânt al lui Dumnezeu a fost: Lumina! Să fie Lumină! (Geneza 1, 3).
Prima poruncă a lui Hristos a fost: Lumina să fie viaţa voastră înaintea oamenilor (Mat. 5, 16).
Prima lucrare a Duhului Sfânt a fost Lumina (Fapte 2, 3).
Primul lucru pe care-l face Dumnezeu în orice suflet chemat la mântuire este naşterea din nou. Iar naşterea din nou începe cu lumina. O mare lumină face Cuvântul lui Dumnezeu în sufletul care îl primeşte, iar la lumina aceasta omul îşi vede haosul şi pierzarea sa. Văzând-o, se îngrozeşte şi-L cheamă pe Hristos în ajutor.
Acesta este începutul mântuirii.
Lumina face ordinea şi aşezarea cea nouă a vieţii.
Cu fiecare suflet Hristos începe tot aşa.
Numai atunci se face o temeinică lucrare mântuitoare într-un suflet când Hristos începe astfel lucrarea Sa în el, cu lumina.
Tatăl a început de la mare spre mic.
Fiul începe de la mic spre mare.
Tatăl a început de la Veşnicie spre om.
Fiul începe de la om spre Veşnicie.
Omul este locul unde s-au întâlnit lucrările Tatălui ale Fiului – şi de unde se continuă prin Duhul Sfânt.
Amândouă aceste lucrări sunt una. Ele vin spre om şi pornesc de la om. Dumnezeu S-a coborât până la Omul-Hristos. Şi Hristos-Omul S-a înălţat până la Dreapta Măririi lui Dumnezeu (Filip. 2, 6-1 I; Evrei 1, 3-4).
Hristos este slava omenirii; El este Omul-Dumnezeu. Şi Hristos este slava cerurilor; El este Dumnezeul-Om. În faţa oamenilor El este Dumnezeul înomenit. În faţa lui Dumnezeu este Omul îndumnezeit. | Continuare »

NU ŢI-A FOST PRIETEN

Nu ţi-a fost prieten duhul lumii, te-a amânat de azi pe mâini,
Şi după ani de amăgire nimic nu le-a lăsat în mâini.

Nu ţi-a fost nici copilăria prieten credincios, curând
s-a dus senină către alţii şi gol te-a părăsit plângând.

Nu ţi-a fost prieten cu credinţă nici tinereţea cât ai vrut,
nici sănătatea, nici norocul, – un Singur Prieten ai avut.

Dar pe Acela Unul Singur L-ai preţuit cel mai puţin,
L-ai ascultat cel mai din urmă şi L-ai privit cel mai străin.

Şi totuşi încă El aşteaptă ca-n sfintele-ţi păreri de rău
să-L preţuieşti a Lui iubire cât mai aşteaptă-n pragul tău.

… Deschide-I Singurului Prieten, plângându-ţi vina ta cu-amar,
căci dacă şi El Se va duce poţi plânge-n veci, va fi-n zadar.

Traian Dorz, Cântări de drum

„Cercetaţi scripturile, căci acelea mărturisesc Despre Mine“

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea aceasta ni-L arată pe Iisus la vârsta de 12 ani, când „L-au aflat părinţii Lui în templul din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile Lui“ (Luca 2, 46-48).
Şi cu alte prilejuri ne spun Evangheliile că intra Iisus în sinagogă (biserica iudeilor) şi tâlcuia Scripturile. Aşa Evanghelia de la Luca ne spune într-alt loc (4, 16-17) că, „intrând, după datina Sa, în sinagogă, S-a sculat să citească şi I S-a dat Lui cartea lui Isaia proorocul“. „Şi se minunau toţi de învăţătura Lui, că era învăţându-i pe ei ca unul ce are putere, şi nu ca fariseii şi cărturarii“ (Marcu 1, 22). „Au nu era inima noastră întru noi arzând când El (Iisus) ne tâlcuia Scripturile?“ (Luca 24, 32), au zis cei doi învăţăcei după ce Iisus le tâlcuise Scripturile pe drumul Emausului.

Cu toate prilejurile, Mântuitorul îi îndemna pe iudei, zicându-le: „Cercetaţi Scripturile, căci acelea mărturisesc despre Mine şi întru dânsele socotiţi a avea viaţă veşnică“ (Ioan 5, 39). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul îi îndemna pe iudei să citească Biblia Vechiului Testament: cărţile lui Moise, prorocii şi psalmii care Îl profeţeau şi Îl arătau pe Mântuitorul (însă iudeii n‑aveau ochii sufleteşti să-L vadă). Această Biblie a Vechiului Testament, pe urmă, s-a sporit cu Noul Testament, care cuprinde Evangheliile (învăţăturile) Mântuitorului şi ale apostolilor. Dacă Mântuitorul îi îndemna cu stăruinţă pe iudei să cerceteze Scripturile Vechiu­lui Testament, care cuprindeau încă numai umbra harului, cu atât mai vârtos trebuie să cercetăm şi noi aceste Scripturi şi mai ales pe cele ale Noului Testament, care cuprind lumina cea mare: învăţăturile Mântuitorului. | Continuare »

Rugăciunea proorocului Ieremia

— din Plângeri, cap. 5, 1-13 (I) —

Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a-ntâmplat
şi vezi-ne ocara cea grea de ne-ndurat!
A noastră moştenire trecută-i la străin
şi cei din altă ţară a’ noastre case ţin.

Ca văduvă ni-e mama, căci tată nu avem,
plătite lemne ardem, plătită apă bem.
Vrăjmaşii, fără milă, ne-alungă îndârjiţi
şi nu ne dau odihnă când suntem obosiţi.

Noi mâna după pâine spre-Asiria-am întins
şi spre Egipt, căci foamea şi lipsa ne-au cuprins.
S-au dus părinţii noştri care-au păcătuit,
iar noi purtăm păcatul: azi robii ne-au robit.

Şi nimeni nu ne scapă din mâna lor nici az’,
mâncăm cu preţul vieţii o pâine de necaz.
Ne ard a’ foamei friguri aşa cum arde-un foc;
femei şi fete-s toate bătaia lor de joc…

Mai-marii noştri fost-au şi dânşii nimiciţi
şi toţi bătrânii noştri sunt azi dispreţuiţi,
cei tineri, duşi la muncă, copiii — la poveri…
— Ah, toate-s, Doamne, toate dureri şi iar dureri! (Traian DORZ)

Nelegiuirile noastre mărturisesc – Ieremia 14, v. 7

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

Pentru cei care ascultă voia lui Dumnezeu şi împlinesc cuvintele Lui, totul va mărturisi numai bine sau numai spre bine. Nu vor mărturisi pentru ei numai faptele bune pe care le-au îndrăgit şi pe care le-au urmat. Ci vor mărturisi şi păcatele pe care le-au lăsat şi le-au urât. Celor buni până şi cele rele o să le fie spre laudă. Pentru că ei nu le-au făcut, deşi le puteau face.
Dar contra celor care nu ascultă şi nu fac voia lui Dumnezeu vor mărturisi nu numai faptele bune pe care trebuiau să le facă şi nu le-au făcut, ci şi mai puternic îi vor osândi nelegiuirile lor, pe care puteau să nu le facă, dar le-au făcut.

Dragă suflete, ia bine seama la aceste lucruri! Păcatul strigă… Păcatele tale strigă după tine neîncetat. Strigă şi spre Dumnezeu, mărturisind împotriva ta, şi strigă şi spre oameni, arătându-te cu o mie de degete cum eşti şi ce faci. Acum, poate mai crezi că te poţi ascunde din faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor după nepăsare, după îndoieli, după necredinţă sau după făţărnicie şi după neruşinare. Dar va veni vremea când Mânia lui Dumnezeu va nimici aceste ascunzişuri ale tale – şi tu vei rămânea gol în faţa acuzelor necruţătoare ale propriilor tale nelegiuiri.
Vrei să scapi? Vrei să nu mai strige împotriva ta nelegiui-rile pe care le-ai săvârşit? – Vino la Hristos chiar acum! Vino şi cazi cu lacrimi amare de căinţă la Crucea Lui şi cere-I să le spele cu Sângele Lui cel Scump, vărsat pe Golgota şi pentru ale tale nelegiuiri. Dacă vei face acest lucru cu o inimă zdrobită de părere de rău, vei primi. Iar dacă rămâi hotărât lângă Hristos şi Îl urmezi până la moarte, niciodată nelegiuiri nu vor striga după tine… ci vor veni fapte bune, roadele Duhului Sfânt, care vor mărturisi tot mai frumos că le-ai făcut. | Continuare »

CEA DINTÂI BIBLIE TĂIATĂ ŞI ARUNCATĂ ÎN FOC (Ieremia 36, 23)

Preot IOSIF TRIFA, «Biblia – Cartea Vieţii»

Cea mai prigonită carte din lume a fost, este şi va fi Biblia.
Biblia este marea descoperire (revelaţie) a lui Dumnezeu. Biblia ne arată toate planurile ce le are Dumnezeu cu mântuirea noastră. Iar, de altă parte, Biblia ne arată şi toate planurile ce le are satan cu pierderea noastră. Biblia îl descoperă pe satan, îl dă de gol cu toate vicleşugurile lui. De aceea acesta nu poate suferi Biblia. O urăşte cu ură mare şi luptă neîncetat contra ei. Satan urăşte Biblia şi pentru că ea spune adevărul cel veşnic. Spune adevărul pe faţă. Iar satan, fiind tatăl minciunii, urăşte adevărul. Nu-l poate suferi. Şi se luptă contra lui, silindu-se să-i ţină pe oameni în minciună.

De aceea satan urăşte cu ură mare Biblia. Şi se ţine neîncetat pe urmele ei. De când s-a ivit Biblia în lume, satan se ţine neîncetat pe urmele ei cu prigoane, cu critici, cu vorbiri de rău etc. Şi face el totul ca să n-ajungă Biblia în mâna omului. Că orice altă carte din lume diavolul o lasă să ajungă mai uşor în mâna omului, decât Biblia.

Cel dintâi atac contra Bibliei îl vedem în Ieremia, cap. 36: „În al patrulea an al lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, următorul cuvânt a fost rostit lui Ieremia din partea Domnului: Ia un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus Eu! Şi a chemat Ieremia pe Baruh, care a scris în Carte Cuvintele Domnului, şi le-a citit în auzul poporului“. | Continuare »

Pomenirea sfântului prooroc Ieremia

Sinaxar 1 Mai

Acesta din pântecele mamei sale s-a sfinţit, şi era sfânt Domnului şi prooroc, trăgându-se din Anatot. După ce a fost robit Ierusalimul de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, el s-a coborât la Dafne în Egipt şi acolo proorocind a fost ucis cu pietre de poporul lui Israel. Şi murind a fost îngropat în locul de înmormântare a lui Faraon, pentru că egiptenii l-au mărit, văzând folosul de la el. Fiindcă prin rugăciunea lui fuseseră omorâte aspidele, care prăpădeau pe egipteni; de asemenea fuseseră omorâte şi fiarele ce se aflau prin ape, pe care egiptenii le numesc efot, iar elinii crocodili. Pentru aceasta creştinii din acele părţi, până astăzi, rugându-se merg în locul unde este mormântul proorocului, şi luând ţărână se tămăduiesc de muşcările aspidelor. Se spune că Alexandru Macedon stând deasupra mormântului proorocului, şi aflând cele despre el, i-a mutat moaştele în Alexandria.

Deci a zis Ieremia către preoţii Egiptului, că va să se facă un semn, adică au să se cutremure idolii Egiptului, şi vor cădea la pământ din pricina Mântuitorului prunc ce se va naşte în iesle din Fecioară. Şi pentru aceea până astăzi, ei au în loc de Dumnezeu o fecioară lehuză, şi punând un prunc în iesle, i se închină. Despre aceasta fiind întrebaţi de regele Ptolomeu, i-au spus că taina aceasta se trage de la strămoşi, şi a fost transmisă părinţilor lor de un cuvios prooroc, şi că aşteaptă sfârşitul tainei. Şi spun despre proorocul acesta că mai înainte de prădarea Templului a luat chivotul legii şi cele ce erau în el, şi a pus de le-a îngropat sub o stâncă de piatră, şi a zis către cei ce erau acolo: „S-a dus Domnul din Sinai la cer. Şi iarăşi va să vină în Sinai cu putere, şi va fi vouă semnul venirii Sale, când se vor închina toate neamurile la lemn”. Şi a zis că nimeni în afară de Aaron preotul, nu va putea scoate chivotul acesta şi că nimeni nu va deschide tablele care sunt în el, nici dintre preoţi, nici dintre prooroci, în afară de Moise alesul lui Dumnezeu. | Continuare »

Când spui „Femeia”

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

Când spui „Femeia” ai spus „Mama”, ai spus „Soţia”, „Fiica”, „Sora”,
şi-ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
şi-ai spus Iubirea şi Căldura, şi Frumuseţea – fără care
ar fi-un pustiu şi-ar fi-o durere, şi-ar fi-o tristeţe tot – sub soare.

Ce gol şi ce singurătate era în cele şase zile
când nu era în Rai Femeia, – pe toate luminându-i-le!
Iar când a fost făcută – dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană –,
ce minunată întregire le-a dat fiinţa-i diafană!

E-adevărat că prin Femeie a mai venit şi întristarea,
dar fără ea n-ar fi viaţa şi n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor, nici lacrimă sub stele
şi ce-ar fi lumea fără-acestea şi ce-ar fi viaţa fără ele?

Să-L binecuvântezi pe Domnul şi mulţumeşte-I c-a făcut-o,
iar faţa mamei şi-a soţiei adie-o dulce şi sărut-o;
pe fruntea sorei şi-a fetiţei fă semnul binecuvântării
cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei şi-a cântării.

N-o întristaţi, ci mângâiaţi-o şi ajutaţi-o cu iubire,
să-şi ducă sarcina şi crucea frumos şi ea spre mântuire;
căci când ea plânge, toate, toate sunt chinuite şi-ntristate,
iar când zâmbeşte ea, ce cântec şi ce lumină vine-n toate!

…Fii binecuvântată, dulce şi scumpă mamă şi soţie,
şi sora şi fetiţa noastră, – fiţi fericite pe vecie!
Cu lacrimi sărutăm obrajii şi ochii voştri-n sărbătoare
şi-ntreagă dragostea ne-o punem pe-al vostru suflet –
ca o floare.

Crucea surorilor noastre

În toată ţara noastră, ca în întreaga lume creştină, există frumosul şi evlaviosul obicei de a se aşeza flori în jurul Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Este, în obiceiul acesta, nu numai recunoaşterea evlavioasă a sufletelor ajutate şi binecuvântate de Dragostea Iertătoare şi plină de bunătate a Mântuitorului şi nu numai o dorinţă de a participa cu o rază de bucurie şi de mângâiere la Crucea Mântuitorului, la suferinţa lui Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre, ci este şi un tainic simbol al vieţii surorilor noastre. Al vieţii acelor suflete, cărora li se cere mereu o jertfă tăcută, răbdătoare şi plină de iubire pentru alţii.
De două ori pe an, primăvara şi toamna, mâinile evlavioase ale surorilor noastre acoperă crucile de prin biserici, de prin cimitire sau de pe la răspântiile drumurilor cu cununi de flori…
Ce minunate sunt florile tinere şi vesele ale primăverii, trandafirii albi, roşii, galbeni, împletiţi cunună şi aşezaţi peste Crucea însângerată a Dragostei, prin care Dumnezeu a răscumpărat lumea! O vreme, nici nu se mai vede crucea, de parcă nici n-ar fi acolo o cruce. Se văd numai trandafirii veseli, fericiţi şi mulţi, de parcă ar fi numai flori acolo.

Dar vremea aceasta nu ţine prea mult… Curând vine dogoarea soarelui arzător… loviturile ploilor repezi şi ale grindinei nemiloase.
Vin frământările vânturilor şi furtunilor necruţătoare. Soarele usucă trandafirii. Grindina îi rupe. Vântul le zboară florile.
Iar în jurul crucii rămân numai spinii. Şi numai singurătatea dureroasă şi amară. Atunci nu se mai vede nici o floare, de parcă nici n-ar fi fost vreodată flori acolo.
Dar vine toamna. Şi o nouă bogăţie de flori înconjoară iarăşi crucea, răsplătind-o, parcă, de toată singurătatea şi părăsirea din vremea secetei, a grindinelor şi a furtunilor. | Continuare »

Fratele Titus Neculce

S-a născut la 8 noiembrie 1932 în localitatea Marginea, judeţul Suceava.
Încă înainte de naştere, vrăjmaşul diavol voia să nimicească pruncul, punându-i mamei un gând negru de a-şi lepăda copilul. Mama sa a mers la baia de abur din Rădăuţi (aceasta era atunci o metodă a femeilor care nu mai voiau copiii), dar nu a mai apucat să facă baie, că a auzit nişte ţipete: „Arde, arde!“. Luase foc baia şi toată clădirea a ars, de-abia au putut scăpa cei ce voiau să facă baie atunci, iar mama fratelui Titus a primit această răsturnare de situaţie ca pe un semn din partea lui Dumnezeu de a păstra pruncul.
Copilul Titus creşte, dar Bucovina fiind o zonă mai puţin industrializată, pleacă în căutare de lucru la Petroşani, unde se angajează la o mină de cărbune în anul 1956. După doi ani de muncă în subteran, vrăjmaşul îi pregăteşte o altă cursă pentru a scăpa de el. În luna mai 1958, după ce coboară în mină, la 1000 m subteran, observă că deasupra unei galerii luase foc nişte cărbune. El fiind mai curajos, ia o rangă şi se urcă pe o scară să scormonească cărbunele aprins care a cazut peste el şi l-a acoperit, arzându-i spatele şi mâinile. Colegii au fugit repede să anunţe că s-a produs o surpare de cărbune. Ca prin minune, scapă cu viaţă şi, după o perioadă de spitalizare, este trimis acasă cu arsuri pe spate, arsuri ce şi-au lăsat adânc amprenta pentru toată viaţa.
În august 1958, cunoaşte o tânără din sat, foarte evlavioasă (sătenii îi spuneau „Veronica cea bisericoasă). Pe 21 august acelaşi an se căsătoreşte cu Veronica. Aceasta i-a fost un real sprijin şi ajutor toată viaţa. La un an după nuntă, simţindu-se vindecat după accidentul de la Petroşani, se angajează la mina Leşul Ursului, de lângă oraşul Gura Humorului – Suceava.
Sărbătorile de iarnă le petrece în sânul familiei cu soţia şi copilul Tuţă de 10 săptămâni. | Continuare »

Veacu-acesta

Traian DORZ

Veacu-acesta-i mai sălbatic
decât toate pân-la el,
noaptea urii şi-a cruzimii
e de cel mai crâncen fel.
Nu-i nici milă, nici credinţă,
stinsă-i flacăra iubirii
numai fiara râde, râde
bucuria nimicirii.

Oamenii, de mici învaţă
cât mai crud să se omoare,
nepăsarea ucigaşă
calcă totul în picioare,
relele dezlănţuite
umblă drumurile toate
jefuiesc, ucid şi pradă
inimile frământate.

Mâine vor rămâne lupii
să se sfâşie-mpreună
şi-i va prinde dintr-o dată
a Sfârşitului furtună…
– Dar de starea lor pierdută
şi de tot ce-o să le vină
care dintre cei buni poate
spune că el n-are vină?

UNDE SUNT DOI

Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe. Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos. | Continuare »

De nu primeşti

– după II Corinteni 3, 18 –

De nu primeşti nimic străin
în duhul tău şi-n minte,
lumina gândului senin
îţi va luci-n cuvinte.

De nu-ţi pătezi cu nici un rău
a cugetului unde,
tot mai adânc lăuntrul tău
sfinţirea-l va pătrunde.

De nu-ţi arunci nepăsător
clipita niciodată,
cu rod etern strălucitor
duci viaţa ta-ncărcată.

De nu-ţi laşi fraţii-ndureraţi
să plece sau să-aştepte,
mereu mai drept ai să străbaţi
cărările-nţelepte. | Continuare »

Ce dulce-i pacea Ta

Traian DORZ

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse, ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie, cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii, cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută şi umblet paşilor ologi!

Cum pui credinţa minunată în cel ce-a fost un crunt ateu,
cum faci din cel ce-a fost un vameş un slujitor lui Dumnezeu!

Cum creşti iubirea Ta cerească în duhul plin cândva de rău
şi-l fericeşti cu-ncredinţarea că este-un fiu iubit al Tău!

Încredinţarea dulce care mă face astăzi fericit
şi recunoscător, Iisuse, să-Ţi cânt în veci
– cât m-ai iubit.

DEGETUL LUI TOMA

Toate sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu lăsate nouă în Sfânta Sa Evanghelie sunt întru totul adevărate şi întocmai aşa cum sunt scrise. Sfintele buze ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a venit de la Tatăl Ceresc, ne-au vestit numai adevărul şi în gura Lui n-a aflat nimeni niciodată minciună.
De aceea oricine aude sau citeşte Sfânta Evanghelie trebuie să creadă din tot sufletul lui tot ce este cuprins în ea.
Oricine se îndoieşte de vreunul din aceste cuvinte seamănă cu necredincioşii.
Iar necredincioşia este un mare păcat.
Dar dacă noi avem un cuget curat şi dacă din inimă dorim să cunoaştem adevărul, Domnul Iisus nu ne lasă în necredinţă, ci ne ajută să ajungem să vedem că tot ce a spus El este întocmai aşa.

Aşa s-a petrecut şi cu Sfântul Apostol Toma, care, la Învierea Domnului, n-a putut crede că Hristos a înviat, chiar dacă toţi ceilalţi îi spuseseră că ei L-au văzut pe Domnul.
– „De nu-mi voi pune mâna mea în rănile Lui şi degetul meu în coasta Sa cea străpunsă, nu voi crede – zicea Toma.”
Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Care, fiind Dumnezeu, auzea şi cunoştea totul, a auzit şi a văzut necredinţa Sfântului Toma. Domnul a cunoscut că inima lui era sinceră şi de aceea n-a vrut să-l lase în necredinţă. Ci, în prima duminică după Sfânta Înviere, Domnul Iisus li S-a arătat din nou Sfinţilor Apostoli, când era între ei şi Toma. | Continuare »

PENTRU CREDINŢA TA-N HRISTOS

Traian Dorz

Pentru credinţa ta-n Hristos, vei fi salvat din moarte,
dar pentru necredinţa ta, de Cer te vei desparte.

O, nu mai fi necredincios,
ci crede grabnic şi voios
şi te va mântui Hristos…

Pentru credinţa lor, cei buni vedea-vor Ţara Vie,
dar pentru necredinţa lor, cei răi pier pe vecie.

Pentru credinţa lor, cei drepţi vor moşteni-n lumină,
dar pentru necredinţa lor, pier cei nedrepţi în vină.

Pentru credinţa ta-n Iisus, iertat poţi fi de toate,
dar pentru necredinţă-n veci poţi rămânea-n păcate.

Pentru credinţa ta de azi, poţi fi cu Domnul mâne,
dar pentru necredinţa ta, poţi cu satan rămâne.

Pentru credinţa ta-n Hristos, ai slava cea mai mare,
dar pentru necredinţa ta, gheena-ngrozitoare.

Arătările

Traian Dorz

Te-ai arătat Slăvită Înviere
iubirii-ndurerate, la mormânt,
şi-ntâia fericită mângâiere
vestit-a lumii-ntâiul crezământ.

Te-ai arătat Duioasă Însoţire
înspre Emaus, frumoasei prietenii,
dând binecuvântata-mpărtăşire
statorniciei, adânci credincioşii.

Te-ai arătat prin uşile-ncuiate,
primejduiţilor ascunşi urmaşi –
s-aduci pe veci credinţei încercate
depline-ncredinţări că n-ai s-o laşi.

Te-ai arătat credinţei clătinate
dovada pipăitei bucurii,
încredinţare veacurilor toate
şi vină, neprimitei mărturii. | Continuare »