Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos reprezintă o arătare dumnezeiască pe care a văzut-o proorocul Ezechiel şi o istoriseşte în Biblie după cum urmează:
„Fost-a asupră-mi mâna Domnului şi m-a scos Domnul în duh şi m-a pus în mijlocul unei văi plină de oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă dânsele de jur împrejur; şi iată, ele multe foarte erau pe faţa văii şi iată, erau uscate foarte. […] Şi mi-a zis: «Pro­feţeşte Duhului, profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit cum mi s-a poruncit şi duh de viaţă a intrat într-înşii; şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte“… (Ezec. 37, 1-10).

În multe locuri vorbeşte Sf. Scriptură despre tainica putere a Duhului Sfânt, însă parcă nicăieri nu e pusă această putere aşa de potrivit ca în chipul de mai sus, când Ezechiel învie oasele uscate cu puterea Duhului Sfânt. Taina şi puterea Duhului Sfânt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o via­ţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca cea din chipul de alături. Minunea din chipul de mai sus trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când zicea că trebuie să se nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou; şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt. | Continuare »

„Astăzi se luminează cu făclii de sus toată făptură“. Creatura este iluminată în întreaga ei fiiţă, căci este luminată de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleacă razele de lumină ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise şi pervertirea şi întunecarea ei de către primul om, căruia Creatorul îi hotărâse rolul de înfrumuseţător şi îndumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului şi despre care cugetarea patristică – răsăriteană îndeosebi – dă mărturii foarte bogate, este o lumină divină ce transfigurează întegral universul, căci nici o piedică nu i se mai poate opune, cum s-ar întâmpla cu lumina creată, care este împiedicată în acţiunea ei de opacitatea spaţiilor şi a lucrurilor.
Umbra şi întunericul care cuprinsese cele create sunt înlăturate de Soarele-Hristos care răsare în centrul ei. Domnia şi tirania diavolului sunt îndepărtate. „Prezenţa lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea întregului cosmos” şi strălucirea creaţiei cu Lumina lui Hristos. Căci adevărul te face liber, te slobozeşte din chinurile ignoranţei şi neliniştei şi pe căile de lumină şi de viaţă ale Creatorului te îndreaptă. Aşa este cazul şi cu firea care primeşte pe dătătorul de lumină în interiorul său.
„Focul Dumnezeirii pogorând trupeşte” şi intrţnd în Iordan alungă demonii şi reînvie natura la o viaţă nouă. Şi aceasta, datorită energiilor divine necreate, pe care Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel le revarsă asupra „firii apelor”, adică asupra firii întregi. | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă. | Continuare »

Maestrul Marin Constantin a plecat la cele veşnice la 85 de ani, în prima zi a anului 2011, de sărbătoarea Marelui Sfânt Vasile, ca să-L cunoască pe Dumnezeul veşniciei muzicii sale.

Marin Constantin este fondatorul corului «Madrigal» în anul 1963, cor pe care l-a dirijat atât în perioada comunistă, cât şi după 1989, obţinând numeroase premii: Premiul Criticii Muzicale Germane (1971), Medalia Enescu şi Medalia Eminescu, Crucea Patriarhală Ortodoxă (2000). A fost numit Omul Anului în anii 1990, 1992 şi1994. Corul «Madrigal» a fost numit în 1992 „bun al patrimoniului universal UNESCO“.
Îi aducem un ultim omagiu acestui mare om al muzicii româneşti, publicând un interviu
consemnat de S. L. Sevianu în «Renaşterea», nr. 11 / 1994, preluat din revista «Timotheos», nr. 4 / 1995.

(…) Reporter: V-au plasat deja pe culme specialiştii care au făcut aprecieri superlative cu privire la dumneavoastră şi la Corul «Madrigal». De aceştia, aţi fost catalogat ca o personalitate inimitabilă şi intangibilă. Totuşi îndrăznesc să vă întreb dacă seninătatea zeiască din privirea dumneavoastră – spun aşa ca să ne mai jucăm puţin cu Olimpul – se datorează cumva muzicii dumnezeieşti pe care o dăruiţi lumii?

Marin Constantin: Mă străduiesc să rămân smerit – în zilele pe care mi le rezervă această trecere prin viaţă (şi care nu depind numai şi numai de mine) – încerc să nu mă despart de smerenia care constituie, poate, cel mai preţios ajutor în desfăşurarea şi susţinerea acelui efort de a te simţi Om.
Aprecierile dumneavoastră, ale clujenilor şi chiar ale marilor personalităţi, în legătură cu faptul că aş fi undeva pe aproape de Olimp, se fac pe proprie răspundere… iar aici, la Cluj, această largheţe şi această dragoste faţă de mine, eu aş fi fericit să fie faţă de muzică şi faţă de madrigalişti, aceste „inimi-clape“ ale unui instrument cu care cineva trebuia să cânte pentru a înfrumuseţa inimile noastre ale tuturor. | Continuare »

Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească. | Continuare »

Traian Dorz

Mi-este frate orişicine are duhul rugăciunii,
care are-o sfântă groază de-apărările minciunii,
care pentru-o vorbă slabă se căieşte ani de zile,
care pentru orice greşuri plânge, lepădându-şi-le.

Mi-este frate orişicine îşi câştigă-o pâine-amară,
învăţat cu nedreptatea şi cu vorba de ocară,
care nu râvneşte-avutul nimănui pe nici o cale,
ci-şi îndură cu-nfrânare crucea curăţiei sale.

Mi-este frate cine rabdă, cine-aşteaptă, cine tace,
cine plânge, cine-asudă, cine luptă, cine face,
cine poartă pentru alţii vini de care nu-i de vină,
încrezându-se-n Dreptate, Înviere şi Lumină.

Mi-este frate îndrăzneţul şi eroul, şi zdrobitul
de la unde-ncepe-Apusul, până unde-i Răsăritul,
căci acela, doar acela, este-un har pentru noroade,
nu se teme nici de moarte, nici de viaţă, nici de roade!

Dintre toate celelalte multe modele demne de urmat pe care le-am avut în viaţă, modelul cel mai apropiat de inima noastră este şi rămâne scumpul, neuitatul şi mereu prezentul frate Traian Dorz.
Se împleteau în el şi-l defineau atâtea însuşiri minunate în care L-am văzut atât de strălucit pe Hristos:
– farmecul iubirii curate şi jertfitoare,
– bucuria trăirii reale a oricărui moment, descoperind adevăratele valori şi frumosul acolo unde mulţi nu le vedeau,
– perseverenţa şi dârzenia în împlinirea responsabilităţilor pe care le avea,
– curajul nezdruncinat în faţa primejdiei, a vrăjmaşilor, a noului, a necunoscutului,
– capaciatea de asumare totală a tuturor riscurilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse spre binele Lucrării Oastei şi spre slava Numelui lui Hristos,
– puterea de a îmbărbăta în orice împrejurare,
– îndrumarea sănătoasă şi dreaptă la fiecare răscruce,
– seninătatea privirii,
– limpezimea fericită a tulburărilor între fraţi,
– alinarea şi înduioşarea celor de departe,
– mijlocirea nepărtinitoare a păcii, | Continuare »

PRUNCUL IISUS,

Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu-Tatăl,

Soarele şi Mântuitorul

cu Care încep toate sărbătorile noastre,

Cel ce Se naşte în ieslea Betleemului,

prin zvonul fericitului colind,

să renască fiorii deplinei bucurii

şi pacea înfrăţirii în sufletele tuturor vizitatorilor

www.comorinemuritoare.ro,

şi să vă fie nedespărţit însoţitor

pe drumul mântuirii!

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. | Continuare »

de Traian DORZ, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia!

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
1 – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
2 – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
3 – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.

Era vorba despre unul care cumpăra… Era vorba despre unul care îşi sădise o vie… Era vorba despre altul, care se căsătorise…Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia. Sau: boii, via, nevasta. | Continuare »

Traian Dorz

Despăgubeşte, Doamne, iubirea jertfitoare,
iubirea care tace purtându-şi crucea grea,
iubirea care arde şi suferă, şi doare
– că numai Tu ştii Singur ce lupte duce ea!

Despăgubeşte, Doamne, iubirea-nsingurată,
ascunsă şi lăsată să sufere-ntre spini,
că ea-şi deschide rana ferită şi curată,
în ceasul tainic, numai spre ochii Tăi divini.

Despăgubeşte, Doamne, iubirea tăinuită
ce-şi arde-ascuns în sine tot mirul ei frumos,
iubirea ce rămâne adânc ne-mpărtăşită,
că ea păşeşte-n lume mai greu după Hristos.

Despăgubeşte, Doamne, iubirea cheltuită
în lacrimă şi-n jertfă spre cel nedemn de ea,
iubirea ce se frânge călcată şi zdrobită,
– c-aceasta-i cea mai sfântă iubire şi mai grea!

din 31 octombrie 2010, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex

Când am revenit aici întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm aici, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună şi regăsesc aici toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s-au dus stareţii – de nouă ani s-a dus Părintele Irineu, şi acum s-a dus şi Părintele Simeon.
Unde s-au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr aici, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre. Vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem. Şi cred că nimeni dintre cei ce s-au dus n-ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n-are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste. | Continuare »

Vino-n ajutor

de Traian Dorz, din vol. «Cântaţi Domnului»

Vino-n ajutor, o Doamne, căci se duc cei credincioşi,
tot mai rari sunt printre oameni oamenii evlavioşi.
Oamenii îşi spun întruna unii altora minciuni,
au pe buze linguşire, iar în duh, înşelăciuni.

Nimiceşte Domnul toate buzele ce linguşesc,
toate inimile mândre ce-ngâmfându-se vorbesc.
Pentru că săracul plânge şi cei asupriţi se tem,
Domnul zice: Iată, astăzi am să scap pe cei ce gem.

Ale Domnului cuvinte sunt ca aurul curat,
ca argintul care-n flăcări e de şapte ori cercat.
Doamne, Tu pe-ai Tăi păzi-i-vei şi în veci vor fi-apăraţi;
cei răi mişună-n tot locul când domnesc cei blestemaţi.

Traian Dorz, «Scumpele noastre surori»

Surori de cruce şi răsplată, însoţitoare-n plâns şi-n har,
părtaşe-aceleiaşi credinţe, jertfind aceluiaşi altar,
– cinstire-n veci îndreptăţită şi semn al sfintei preţuiri,
recunoştinţa noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simţiri.

Voi aţi purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi aţi dus, deşi mai slabe, ca mulţi solia mai frumos;
voi n-aţi trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic şi-ngâmfat,
nici n-aţi vândut pe fraţi ca Iuda pe ban străin şi vinovat,
nici n-aţi adus prilej de certuri, de dezbinări şi poticniri,
– ci-aţi plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-aţi schimbat învăţătura, smintind credinţa nimănui,
ci L-aţi urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-aţi luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puţine, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă cu duhul strâns şi-ndurerat,
răbdând statornice-n credinţă, când mulţi „viteji“s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră şi pentru tot ce-aţi pătimit
voi nu v-aţi lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-aţi voit.

O, scumpe suflete chemate de-Acelaşi Duh, spre-Acelaşi Ţel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiţi spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieţi,
să crească şi-n noi o credinţă cu-a voastră de acelaşi preţ,
cu-acelaşi rod şi duh statornic, cu-acelaşi mers şi chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiaşi trandafiri, Hristos.

Traian Dorz, din vol. «Cântarea cântărilor mele»

Fii larg la inimă şi darnic, fă binele cu pas tăcut,
că n-ai făcut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea făcut!

Ascultă sfatul şi-ndurarea, îndreaptă-te când eşti mustrat,
că nu asculţi, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai ascultat.

Mergi fericit în orice vreme, oriunde te-ar chema Iisus,
că nu te-ai dus, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi că prea te-ai dus.

Fii răbdător până la moarte, oricât de-adânc ai fi brăzdat,
că n-ai răbdat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea răbdat.

Iubeşte cald întotdeauna chiar şi pe-acei ce te-au zdrobit,
că n-ai iubit, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iubit.

Şi iartă plin de bunătate tot răul pe nedrept purtat,
că n-ai iertat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iertat.

Din ce-ai văzut, să ai credinţă şi pentru tot ce n-ai văzut,
că n-ai crezut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea crezut!

Ovidiu RUS

În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui la nimic…”

Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi aşteaptă…
Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani, pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor, dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi. Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au plecat… | Continuare »

Sursa: orthodoxwiki

S-a născut la Damasc – Siria, pe la anul 675, ca fiu al lui Serghie Mansur, un înalt dregător la curtea califului islamic Abd-el-Malek, de la Damasc, unde se stabilise califatul mahomedan din 661. Serghie mai avea şi rolul de reprezentant al creştinilor în faţa califului. Pentru educaţia lui Ioan şi a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piaţa robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei dar şi al filozofiei şi ştiinţelor.

Pe baza educaţiei primite, a studiilor efectuate şi a vieţuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creştinismul cât şi islamismul, Sf. Ioan observă la islamismul califului Iezid, încă din anul 723, urme monofizite, adică de respingere a iconografiei creştine, fapt care determina, chiar în acea perioadă, reproşuri adresate de calif împăratului bizantin Leon III Isaurul că tolerând cinstirea icoanelor în biserică încalcă porunca a doua din Decalog. Urmare acestei intervenţii, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor, din anul 726. La apelul patriarhului Ioan V al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – „Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”. Sf. Ioan preciza că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc şi icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic – de a însoţi slujbele bisericeşti şi haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioşi. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 10 14, 17)

Două lucruri se văd dintr-o dată la un ostaş gata de luptă: puterea şi frumuseţea lui. Puterea se vede din hotărârea lui lăuntrică, iar frumuseţea din înfăţişarea lui dinafară. Puterea se vede din toate mădularele lui, iar frumuseţea din toate veşmintele sale.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată bătrân şi niciodată slăbănog în starea sa lăuntrică. Şi nu trebuie să apară niciodată dezordonat şi zdrenţăros în înfăţişarea sa dinafară.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată nepregătit şi negata. Chiar când este în repaus, chiar când este în odihnă, ori în călătorie – ostaşul trebuie să arate o înfăţişare totdeauna ordonată şi disciplinată, curată şi îngrijită, dovedind puterea şi frumuseţea tinereţii şi a curajului său.
Numai astfel el va face cinste Împăratului său, patriei sale şi unităţii din care face parte.

Cel dintâi lucru care despre spune Cuvântul Domnului că trebuie să se vadă la un ostaş al lui Hristos este mijlocul încins şi pieptul apărat. Centura Adevărului şi platoşa neprihănirii sunt primele dovezi şi condiţii ale puterii şi frumuseţii. Ale puterii care stă în adevăr şi ale frumuseţii care stă în neprihănire.
Puterea noastră stă în încrederea noastră pe învăţătura dreaptă, prin care ni se întemeiază credinţa noastră în Dumnezeul nostru şi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
| Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECĂTORUL NOSTRU»

„Atunci unii din farisei au înce-put să zică: «Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul!». Alţii ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?». Şi era dezbinare între ei.“  (Ioan 9, 16)

[…] Ce bine este când în cuvântul unui credincios se vede înţelepciunea, ca în Cuvântul Domnului nostru!
Atunci dezbinarea şi ruşinea se produc la farisei, nu la Domnul; paguba este a vrăjmaşilor Domnului, nu a Lucrării Sale.
Dar ce rău este când, în loc să fie înţelepţi, să caute foloasele Domnului şi slava Lui, unii dintre cei „credincioşi“ răspund în aşa fel şi se poartă în aşa chip, încât ajung ei ruşinaţi şi Domnul hulit, iar lucrarea Lui, dezbinată şi păgubită – în timp ce fariseii câştigă împotriva Domnului nostru.
Atunci dezbinarea se face între ai Domnului, iar vrăjmaşii lui Iisus râd şi se bucură. Din toate acestea iese atunci atâta ruşine şi pagubă, şi durere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Cum este oare lucrarea ta şi cuvântul tău, frate credincios? Spre unirea şi închegarea Lucrării lui Dumnezeu sau spre dezbinarea ei?
Este oare slujba ta în folosul Evangheliei şi al copiilor lui Hristos sau spre întristarea şi dezbinarea, şi paguba acestora?
Este oare, prin viaţa ta, înălţată şi întărită Slava lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui sau sunt înjosite şi slăbite?
Eşti tu oare un vas de cinste sau unul de ocară pentru Lucrarea lui Dumnezeu în care ai fost primit şi iubit?
Nu cumva, în loc să fii un slujitor atent spre a nu face nimic din ceea ce duce la dezbinarea şi slăbirea familiei tale duhovniceşti, tu te-ai făcut un vas al dezbinării şi tulburării în Lucrarea Domnului, chiar în unele din cele mai grele zile pentru ea? Dumnezeu să te trezească, dacă eşti aşa, până nu te vei zdrobi de stâncă! (Ps. 137, 8-9). | Continuare »

Traian Dorz

Am lăsat în urmă lumea şi-am ajuns pe-ai Slavei munţi,
cu-a Iubirii flăcări ars-am orice legături şi punţi;
să rămânem pe vecie numai Singur Tu şi eu,
nu mai vreau nici o comoară, sunt bogat, Iisuse-al meu!

Tot ce poate să-mi dea lumea nu mai are nici un preţ,
nu privesc decât spre-a’ Tale bogăţii şi frumuseţi –
nu m-atrage decât dorul după Tine, Domnul meu,
sunt bogat că Te-am pe Tine, Tu mă-mbogăţeşti mereu.

O, al Veşniciei mele Dulce şi Puternic Far,
Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar
şi mă treci prin stăvilarul Timpului încet şi greu,
să cuprind Nemărginirea strânsă-n Tine, Domnul meu! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Suntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelitenilor tablele legii cu cele zece porunci. Suntem la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul lui Israel. „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei“, le-a zis Domnul (Ieşirea 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelitenii acest legământ? Au ţinut cele zece porunci şi legământul? Hotărât că nu! Viţelul de aur, tablele sfărâmate, rânduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu pietre, Hristos răstignit, Sfântul Duh întristat sunt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea să fie altcum, pentru că Legea era numai „cunoştinţa păcatului“. Legea era numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. „Harul şi adevărul“ care „să plinească“ această lege şi să dea omului putere să ţină legea şi poruncile – urmau să vină mai târziu prin Iisus Hristos.
În felul ei, Legea era desăvârşită. Ea arăta păcatul în chip desăvârşit. Ea îl arăta pe om şi starea lui în chip desăvârşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Dar Legea se oprea aici. Atât era hotarul ei rânduit de bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să lucreze Harul. Cealaltă parte, „plinirea Legii“, urma să vină prin Iisus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ să arate omului păcatul şi stricăciunea sufletească în care se află. Când stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de pe obraz. Dar lumina face numai atât: îmi arată murdăria; dar nu o şterge.
Când ies pe întuneric cu o lumină în mână, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea, dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa. | Continuare »

Cât de neuitată eşti…, dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!…
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei!

Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale,
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale…

Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria…

Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumuseţe. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

– Însoţitorul meu binecuvântat, Pilda şi Puterea mea, spune-mi astăzi, care trebuie să fie relaţia mea cu lumea?
Până unde trebuie să merg în legăturile mele cu cei între care trăiesc, muncesc şi umblu? Şi de unde trebuie să-mi rup orice legături cu ei?

– Felul în care se poate desfăşura bine toată umblarea ta prin lume şi printre oameni depinde în totul numai de felul în care se desfăşoară fericit umblarea ta cu Mine.
Lumea este câmpul tău de muncă şi de luptă pentru tine şi pentru Mine.

Întâi pentru tine… Pentru că de munca şi de lupta ta cea bună din lume depind curăţia cugetului tău, pacea conştiinţei tale, împlinirea datoriilor pentru care ai fost zidit în Mine, cinstea numelui tău, fericirea vieţii tale şi, până la urmă, mântuirea şi slava ta veşnică.

Apoi pentru Mine…
Pentru că de munca şi de lupta ta hotărâtă şi stăruitoare în slujba Mea depinde înaintarea Evangheliei, biruinţa luminii, însănătoşirea vieţii, mântuirea semenilor tăi, nimicirea păcatului şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. | Continuare »