Era noapte când S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Era noapte nu numai în peşteră, ci şi în suflete. O noapte de necunoştinţă şi păcate stăruia în lume.
Iisus Mântuitorul a venit în noaptea aceasta cu o lumină mare. „Pentru milostivirea Dumnezeului nostru, ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime… ne-a cercetat răsăritul cel de sus, ca să lumineze pe cei ce şedeau în umbra morţii şi întunericului” (Lc 1, 78).
De 19 veacuri a răsărit acest „Soare” de sus… de 19 veacuri a răsărit „lumina lumii” (In 8, 12) şi totuşi lumea de azi dibuie în întuneric şi pieire.
De ce? Pentru că omenirea şi oamenii n-au primit lumina cea de sus. „Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră – şi iubesc – mai mult întunericul” (In 3, 19). Oamenii urăsc lumina, pentru faptele lor cele rele (In 3, 20).
Iisus a adus în lume „lumina cunoştinţei”; a adus „cunoştinţa mântuirii” (Lc 1, 77). Proorocii au profeţit că, după ce Se va naşte „Fiul”, „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Is 11, 5-10).
Din lumea de azi lipseşte însă această cunoştinţă. Ceea ce lipseşte lumii de azi e tocmai această „cunoştinţă a Domnului”. Fără îndoială, lumea de azi e plină de „cunoştinţă”. Dar acesta e cunoştinţa „care îngâmfă”. Aceasta e cunoştinţa despre care zicea Ap. Pavel: „Iar lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I Cor 1, 21). „Cunoştinţa” lumii de azi e „litera” care omoară… e tehnica cea care face tunuri şi puşti pentru a se omorî oamenii… e cunoştinţa pusă în slujba răului… e maşinismul care a făcut şi din om o „maşină”…
Lipseşte din lumea de azi „cunoştinţa Domnului”, de aceea ne merge aşa cum ne merge.
Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei: Hristos, Soarele cel veşnic, străluce şi azi ca totdeauna. Dar oamenii şi omenirea au pierdut vederea cea sufletească. Peştii din adâncul mărilor n-au vedere. Petrecerea lor veşnică în întuneric le-a distrus ochii şi vederea. Aşa e şi cu oamenii de azi. Petrecerea lor în adâncul fărădelegilor le-a distrus vederea cea duhovnicească. „Ochi au, dar nu văd”.
A fi orb e cea mai mare nenorocire. Dar această nenorocire e nimica pe lângă cealaltă: a fi orb cu sufletul.
Fereşte-ne, Doamne, de această orbie!
Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 52 / 25 dec. 1932, p. 1