a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii mei fraţi şi surori!
Bucuria cerească din Noaptea Naşterii Mântuitorului nostru preaiubit, mă rog Domnului şi Dumnezeului nostru să v-o dăruiască şi să v-o păstreze pe totdeauna în inimile şi în familiile fiecăruia şi ale tuturor!
Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu inima încă plină de marea şi sfânta bucurie neaşteptată pe care mi-aţi făcut-o prin osteneala dragostei arătate în seara de Ajun. Bucuria a fost atât de mare pentru că era atât de neaşteptată pentru mine. De aceea vă mulţumesc nespus de mult, în Numele dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care singurul a putut aduce, la prima Sărbătoare a Naşterii Lui şi la fiecare sărbătoare a Naşterii Sale de atunci şi până astăzi, pacea şi înfrăţirea adevărată şi dulce şi în noi, şi între noi.
Aceasta a fost şi o confirmare a adevărului pe care l-am scris şi l-am mărturisit toată viaţa, pentru care am muncit, am luptat şi am suferit, după cum am zis cândva:
Zburaţi, cântări,
în depărtări,
spre-a lumii-ntregi popoare,
înflăcăraţi
pe mii de fraţi
spre-o unică lucrare!
Apropiaţi pentru Hristos
spre-o unică-nfrăţire,
căci tot ce-i veşnic şi frumos
stă-n pace şi-n iubire.
Noi, toţi oamenii, ne-am născut ca să trăim şi să ne bucurăm. Numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos, El, Cel scump, El S-a născut ca să sufere şi să moară. El, grăuntele de grâu care a murit pentru ca noi să avem viaţă, după cum este scris: „Dacă grăuntele nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. O, dacă Domnul nostru Preaiubit n-ar fi primit să vină şi să moară pentru noi, El ar fi rămas în cer. Ar fi rămas în slavă. Dar ar fi rămas singur. Ar fi rămas fără noi. Iar noi am fi rămas pentru totdeauna fără El. În întuneric, în robie, în moarte şi în osânda veşnică în care eram – după cum este scris: „Aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef 2, 12).
Acum da, noi trăim; dar trăim numai pentru că El a primit să vină, să moară în locul nostru.
Noi ne bucurăm; dar ne bucurăm numai pentru că El a primit să sufere în locul nostru.
Noi suntem fericiţi; dar numai pentru că El a luat asupra Lui toată nefericirea păcatelor noastre.
Noi suntem îmbrăcaţi în hainele albe ale mântuirii, dar numai pentru că El a primit să stea gol în iesle şi gol pe Cruce, pentru ca nouă să nu ni se mai vadă niciodată goliciunea păcatelor noastre.
Noi suntem puşi într-o stare de cinste; dar numai pentru că El a primit să fie pus într-o stare de ocară şi de ruşine pentru noi.
O, dacă Dulcele Iisus n-ar fi primit toate acestea, El, asupra Lui, din dragoste pentru noi, oare unde am fi noi acum? Am fi în iadul şi-n osânda veşnică, pe vecii vecilor fără nici o nădejde.
De aceea se cuvine să nu putem uita niciodată şi nici unul dintre noi cât de mult suntem datori faţă de Tatăl Ceresc, Care ne-a iubit atât de mult, încât pe singurul Său Fiu L-a dat pentru lumea aceasta, ca oricine va crede în El, primind Jertfa Lui, să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Şi de aceea se cuvine să nu putem uita niciodată şi nici unul dintre noi cât de mult a suferit dulcele nostru Mântuitor Iisus pentru răscumpărarea noastră, a fiecăruia şi a tuturor, aşa cum spune Sfântul Pavel când zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos” (II Tes 3, 5).
În noaptea de Crăciun, citind şi ascultând Sfântul Cuvânt al Evangheliei, multe gânduri ne copleşesc inima noastră. Sărbătoarea Naşterii Domnului este mai întâi o sărbătoare a bucuriei pentru toate popoarele pământului. Pentru că ea începe cu Vestea Bună a venirii Mântuitorului, adusă de marele înger Gavril celei mai nevinovate fiinţe de pe pământ, Sfânta Fecioară Maria, pe care Domnul Dumnezeu a ales-o ca pe vasul sfinţit şi folositor Stăpânului, precum scrie la II Timotei 2, 21; singura care a fost găsită în stare să fie folosită pentru această mare şi dumnezeiască lucrare de mântuire a întregii lumi.
Apoi sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pentru mulţimea îngerilor nevinovaţi, care cântau „Osana!” în noaptea asta, strigând tuturor oamenilor: „Bucuraţi-vă, că vi S-a născut Mântuitorul!”. Asta era bucuria şi este bucuria celor curaţi cu inima, care cântă laude pentru Domnul.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru toţi păstorii care stăteau şi stau de strajă, păzindu-şi turmele lor. Asta era şi este bucuria acelora care veghează şi se roagă aşteptând pe Domnul şi veghind asupra celor iubiţi ai lor.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru magii care au lăsat totul şi au plecat pe urmele lui Iisus. Asta este bucuria celor care ostenesc şi aleargă pentru Domnul.
Apoi a fost o sărbătoare a bucuriei pentru toţi cei ce primiseră pe Maica Domnului ca să-L nască pe Mântuitorul la ei, văzând toate minunile care se petreceau în noaptea aceea. Asta este bucuria tuturor acelora care L-au primit pe Domnul Iisus în casele şi în inimile lor.
Numai pentru Tatăl ceresc, naşterea Fiului Său era un prilej de durere. Pentru că El ştia unde Şi-a trimis pe Fiul Său Preaiubit. Şi ştia ce va trebui El să sufere pentru lumea cea pierdută după care venea El s-o mântuiască. Îngeraşii cei nevinovaţi cântau că venirea Domnului va fi o mare bucurie pentru tot norodul. Dar Tatăl ştia cât de mult se va tulbura Irod şi tot Ierusalimul împreună cu el când vor auzi de la magi că S-a născut Fiul Sfânt. Şi că, în loc să I se închine, ei vor căuta Pruncul ca să-L omoare. De aceea, în sărbătoarea bucuriei tuturor, inima Tatălui suferea.
Apoi Fiul lui Dumnezeu, Copilul Sfânt care Se năştea ca să aducă tuturor sărbătoarea bucuriei, El Însuşi, în această sărbătoare, tremura pe paiele reci, în ieslea şi-n mirosul greu al unui grajd murdar ca orice grajd de animale, înfăşat doar într-un scutecel subţire. Încălzit fiind numai de sânul iubitor şi dulce al unei tinere Mame şi Fecioare care, ea însăşi fiind săracă, trebuie să fi fost foarte subţire îmbrăcată. Aceasta se vede şi din faptul că n-a avut nici bani mulţi, ca să poată plăti un adăpost într-o casă, nici o înfăţişare mândră, pentru ca oamenii să fie gata, văzând-o, să-i deschidă casele cu grabă şi cu respect, cum fac oamenii, de obicei, atunci când vin cei bogaţi.
Pentru Maica Sfântă, Sărbătoarea Naşterii era o noapte în care suferea nu numai durerile naşterii, ci şi durerea umilinţei de a naşte într-un grajd; durerea suferinţei pentru Copilaşul ei, Care Se năştea în această umilinţă. Ea, care ştia ce Fiu este Acela pe care Îl naşte ea… Apoi durerea presimţirilor grele care apasă totdeauna pe inima unei mame; a unei mame sfinte, al cărei Fiu va trebui să fie adus jertfă, după cum i-a spus îngerul Gavril şi după cum îi va spune curând bătrânul Simeon, când îi va zice: „Inima ta va fi străpunsă de o sabie, pentru ca să se descoperi gândurile multora” (Lc 2, 35).
Se cuvine deci să ne gândim, în sărbătoarea bucuriei noastre, la dragostea, la răbdarea şi la jertfa acelora care au suferit pentru ca noi să ne bucurăm. La dragostea Tatălui, la răbdarea Fiului şi la suferinţa Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.
În Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus se vorbeşte mult despre îngeri, despre păstori şi despre magi, pentru ca să vedem şi să dorim frumoasa curăţie a îngerilor, frumoasa credinţă a păstorilor şi frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuţi sfinte ne spun nouă şi ne învaţă pe noi să le dorim şi să ne rugăm să le avem întocmai ca ei. Pentru că numai aşa vom fi şi noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus şi să ne împărtăşim de mântuirea Lui.
Dar se vorbeşte prea puţin despre nădejdea şi aşteptarea bătrânilor Simeon şi Ana, care au fost şi ei lângă Domnul Iisus şi s-au bucurat şi ei de El îndată după naşterea Lui. Despre aceşti oameni binecuvântaţi se spune foarte puţin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2. Dar o veche tradiţie spune că bătrânul Simeon şi credincioasa Ana duceau o viaţă sfântă, în aşteptarea Domnului. Viaţa acestor oameni ne învaţă că oricine Îl aşteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viaţă sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaşte pe Hristos. O, ce făgăduinţă fericită este asta! Şi slăvit să fie Domnul că şi de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a aşteptat mereu pe Iisus ducând o viaţă sfântă, spune tradiţia că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduinţa cunoaşterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toţi aceşti mulţi ani, se spune că el se ducea zilnic la templu şi aştepta cu dor să apară Hristos. De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinaţi Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc şi tainic după care el Îl va recunoaşte pe Iisus. Dar de atâţia ani, de fiecare dată se întorcea întristat: „Nici astăzi n-a venit…”; „Nici acesta nu este El”… Totuşi bătrânul Simeon n-a deznădăjduit. Ci ani după ani L-a aşteptat pe Domnul cu acelaşi dor sfânt, cu aceeaşi neclintită încredinţare că va veni. Fiindcă că ştia că Cel care îi făcuse făgăduinţa este Cel adevărat şi Care nu se poate să mintă. Oricât va întârzia, Îl va aştepta în fiecare zi, plin de o nouă nădejde, căci profeţia spunea: „Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie profeţia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor, că este o profeţie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi. Dacă zăboveşte, aşteapt-o! Că va veni şi se va împlini negreşit” (Hab 2, 2-3).
Şi, dacă Simeon nu s-a îndoit în inima lui, ci L-a aşteptat pe Hristos cu răbdare, cu credinţă şi cu nădejde, el nu s-a înşelat. Nădejdea lui s-a împlinit. A văzut cu ochii lui mântuirea lui Dumnezeu, Lumina lumii şi slava noului Israel. Iar după aceea a putut să strige cu ochii plini de-o strălucită bucurie cerească: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace!”.
Să nu uităm astăzi nici noi ce ne spune nădejdea lui Simeon nouă, celor cărora ni s a făcut înştiinţarea că trebuie să-L aşteptăm şi noi pe Domnul Iisus, că El vine; aşa cum L-a aşteptat şi Simeon: cu o viaţă sfântă, cu o frică sfântă de Dumnezeu şi cu o nădejde sfântă, mereu vie şi mereu trează, gândindu-ne în fiecare dimineaţă că poate astăzi vine.
Iată un exemplu de aşteptare:
Când era războiul şi pe fronturi erau duşi mulţi părinţi care lăsaseră acasă copii iubiţi şi mulţi soţi care lăsaseră acasă soţii iubite, şi mulţi fii care lăsaseră acasă părinţi iubiţi, la terminarea războiului, când acei care mai scăpaseră cu via¬ţă se întorceau înapoi, la toate porţile aşteptau cei rămaşi, să vină cei dragi ai lor plecaţi departe, scăpaţi din primejdiile morţii. Închipuiţi-vă pe copiii care îşi aşteptau pe tăticul lor dorit cum stăteau în poartă de dimineaţa până seara, cu inimile pline de nădejde şi cu ochii plini de lacrimi, să-l vadă venind. Şi de fiecare dată când vedeau de departe pe cineva, cum le tresăreau inimioarele lor, cum băteau în palme, strigând, cu ochii strălucitori: „Iată-l pe tăticu, mamă!… Iată, vine tăticul!”.
Închipuiţi-vă o soţie iubitoare şi credincioasă, la fel, lăsată de ani îndelungaţi singură şi îndurerată. Cum se va fi uitat şi ea pe uliţă în sus şi în jos, aşteptând să-l recunoască de departe, printre cei ce veneau, pe preaiubitul inimii ei atât de îndelung aşteptat şi dorit. Închipuiţi-vă, la fel, o mamă, un tată, nişte părinţi bătrâni care poate îşi aşteptau pe singurul lor fiu, cum vor fi întrebat şi ei pe toţi cei ce veneau: „Dar pe fiul meu nu l-aţi văzut?”; „Dar copilul meu nu vine?”; „Dar de băiatul nostru nu ştiţi cumva ceva?”.
O, cât de mulţi au aşteptat în zadar atunci… Cel iubit şi aşteptat atât de mult al lor, al multora, n-avea să mai vină niciodată. Cei ce veneau, nimeni nu-l văzuse, nimeni nu ştia, nimeni nu le spunea nimic.
Cine poate să ştie atunci cât de amar rupe inima o nădejde înşelată, o speranţă care a fost aşteptată îndelung, dar nu s-a mai împlinit…
Desigur – slăvită să fie puterea lui Dumnezeu! – că au fost mulţi şi multe nădejdi împlinite. Închipuiţi-vă ce fericiţi au fost cei care, aşteptându-se îndelung, în sfârşit, au putut, într-o clipă fericită, să se strângă unii pe alţii la inima lor arsă de dor şi să se poată îmbrăţişa fericiţi. Ce răsplata dumnezeiască a răbdării îndelungi şi a aşteptării cu nădejde era întâlnirea aceasta pe care o aşteptaseră atâţia ani!…
Dar a mai fost uneori şi altfel: au fost şi soţi care, după mulţi ani venind acasă, şi-au găsit soţia căsătorită şi în casa lor un alt om. Soţia nu l-a mai aşteptat. Şi-a luat alt soţ. Acum cel ce venea afla în casa lui un alt stăpân; în moştenirea lui, pe un străin; şi în locul lui, pe un vrăjmaş care se uita la el ameninţător. Ce îndurerat va fi auzit el şi din gura femeii pe care altădată a iubit-o atât de mult şi cu gândul la care suferise, nădăjduise, luptase şi umblase, şi răbdase atâţia ani, dar pe care acum o vedea stând lângă duşmanul lui şi spunân¬du i şi ea: „Pleacă! Acum tu nu mai ai loc aici”. Şi acum închipuiţi-vă, dragii mei fraţi şi surori, dacă puteţi, cum trebuie să fi fost de zdrobită inima acelui alungat chiar din casa lui, înşelat tocmai de către sufletul pentru care el suferise, aşteptase, jertfise, răbdase, umblase atât de mult…
Oare nu putem noi înţelege în acest tablou trist pe Iisus, Mântuitorul nostru iubit, care trebuie să plece în felul acesta din uşa multor răscumpăraţi ai Lui, preaiubiţi ai Lui, care altădată erau credincioşi şi ei, dar care acum au primit în inima lor alte iubiri; în viaţa lor, alte căsătorii, nelegiuite, şi în dragostea lor, un soţ străin. Acum inima aceasta Îl alungă pe Iisus, pe preaiubitul Mântuitor şi soţ, rămânând alipită de păcat, de vrăjmaşul lui Hristos.
Nu sunt oare atâtea familii aşa? Nu sunt oare atâtea Biserici aşa? Nu este chiar lumea întreagă de-acum aşa? Lumea aceasta pe care a iubit-o Dumnezeu atât de mult… lumea aceasta pe care a răscumpărat-o Hristos cu preţul atât de mare al Sângelui său Sfânt; lumea aceasta care se leapădă acum pe faţă şi în chip aşa de vinovat de Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul ei, şi se lipeşte atât de desfrânat de satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care I-a luat locul lui Iisus în casa Lui, locul lui Dumnezeu în moştenirea Sa, locul Duhului Sfânt în lăcaşul Său. Scoţând afară pe Dumnezeu şi spunându-I: „Tu nu mai ai loc aici!”.
Scumpii mei fraţi şi surori, iată gânduri la care trebuie să medităm adânc fiecare dintre noi. Şi cu prilejul acestei sărbători, să învăţăm de la îngeri cât să fim de curaţi; şi de la păstori, cât să fim de veghetori; şi de la magi, cum să ostenim de credincioşi pentru aflarea Mântuitorului. Dar şi mai mult să învăţăm de la Simeon cum să-L aşteptăm cu o viaţă sfântă, temătoare de Dumnezeu şi cu o nădejde neclintită şi puternică, iubitoare şi trează, fierbinte şi mereu proaspătă, până ce-L vom vedea, până ce-L vom întâmpina, până ce se va striga: „Binecuvântat este Cel care vine! Osana! Împăratul şi Dumnezeul nostru!”. Căci El, Iisus cel ce vine, va veni în ceasul în care nu ne gândim şi răsplata Lui va fi nebănuită şi strălucită pentru toţi acei care L-au iubit şi L-au aşteptat în curăţie.
O, Scumpul şi Dulcele nostru Mântuitor, Iisuse Doamne! Tu, Care vii de la Tatăl să Te naşti printre noi, aducând mântuirea noastră ca pe un dar veşnic al dragostei Tatălui ceresc, slavă veşnică Ţie! Tu eşti bucuria dumnezeiască atât de universală, a tuturor; atât de familiară, a preaiubiţilor Tăi; şi atât de personală, a fiecăruia dintre noi. Slavă veşnică Ţie!
Tu eşti atât de lipsit, încât fiecare sărac poate să-Ţi dea ceva. Eşti atât de smerit, încât şi cel mai de jos om poate privi de sus către Tine. Şi eşti atât de răbdător, încât Te laşi ocărât şi de cel mai nevrednic dintre oameni, îndurân¬du Te de toţi, pentru a-i putea mântui pe toţi. Slavă veşnică Ţie!
Tu vii acum spunându-ne nouă nu „Pocăiţi-vă!”, ci „Schimbaţi-vă!”. Că oamenii azi se „pocăiesc”, dar nu se schimbă. Se botează, dar nu se nasc din nou. Iar Tu nu doreşti astfel de oameni, Doamne, ci vrei ca ai Tăi să fie ca Tine.
Te rugăm, făgăduieşte fiecăruia dintre noi că nu va muri până ce Te va cunoaşte. Iar fiecăruia care Te-am cunoscut, ajută-ne să Te aşteptam cu o nădejde vie, cu o dragoste fierbinte şi cu o viaţă sfântă, până ce Te vom vedea cu bucurie.
Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru! Amin şi amin!
Tuturor celor iubiţi ai noştri, har şi pace, cu cuvântul de la Efeseni 6, 24.
Slăvit să fie Domnul!