Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »

Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“. Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“. Iisus n‑a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14). | Continuare »

Viorel Bar

Oricât ar fi de greu calvarul
ce trebuie să-l urci cu-amar,
priveşte-n Sus, spre nehotarul
de Rai, de Slavă şi de Har.

Şi crede că Iisus
scăparea ţi-a adus,
priveşte la Iisus.
Privind la El încrezător,
vei fi biruitor.

Oricât ar fi de aspri spinii,
oricât de rău te-ar sângera,
priveşte Sus mereu – căci Domnul
te va-ntări şi vei scăpa.

Oricât de grea îţi este crucea,
Că te-ai simţi-ndoit sub ea,
priveşte dincolo de moarte,
să vezi în cer răsplata sa.

Oricât ar fi de răi vrăjmaşii,
priveşte-ţi fraţii ceilalţi,
ce sunt biruitori în ceruri.
Şi prin Hristos, spre ei te nalţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Predici la duminici şi sărbători”
Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.
O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.
De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!
Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, când el însuşi va cădea vreodată, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.
Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.
Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru că ele să aducă un folos cu atât mai mare.
Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line. | Continuare »

Cuviosul SlLUAN ATHONITUL, fragment din «Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cuvânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.
Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevărata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.
Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.
Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu şi va vedea slava Mea”[In 12, 26]. Dar oamenii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El. | Continuare »

O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt şi dascal al iubirii de vrăjmaşi ai devenit în acest veac plin de ură şi de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinţei şi alăută binecântătoare a Duhului sfânt! Noi, cei însufleţiţi de vieţuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în fata sfinţeniei tale care ruşinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa şi îţi mărturisim că inimile noastre suspină după liniştea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni şi de vrăjmaşi. Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburati în aceasta lume care ne învaţă să fim răi, iubitori de slavă deşartă şi orbi ai păcatului. Roagă-L, Părinte sfinte, să ne dăruiască şi nouă blândeţea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea şi iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele. Aşa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugărilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaş Sfintei Treimi, izbăveşte pe cei ce cu credinţă săvârşesc prea cinstită pomenirea ta şi pe cei ce sărută cu evlavie moaştele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine şi dăruieşte prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.
Văzând răutatea şi nimicnicia noastra, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleşilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevărat Părinte, spre a ne povăţui cum să traim o viaţă cuviincioasă, o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune, că să Te aflăm milostiv în ceasul morţii şi la Înfricoşătoarea Judecată. Amin.

Aici ACATISTUL PREACUVIOSULUI PĂRINTE SILUAN ATHONITUL

Traian DORZ

134-BuzauCrucea-i Semnul Mântuirii, căci pe ea, Hristos a dat
Preţul negrăit al Jertfei pentru al lumii ntregi păcat,
Sângele I vărsat pe Cruce ne a răscumpărat atunci
din osânda neascultării de a’ lui Dumnezeu porunci;
moartea lui Hristos pe Cruce este Preţul negrăit,
fără care nici un suflet n ar putea fi mântuit.

Binecuvântată fie Jertfa Domnului Hristos,
Crucea Lui Mântuitoare este al Ei Semn luminos
ce ne ndeamnă prin necazuri, prin ispite şi furtuni,
ne ncetat luptând, s ajungem slava veşnicei cununi
care n ceruri e păstrată pentru cei ce au biruit
prin credinţa şi răbdarea lui Iisus cel Răstignit.

Aţintiţi vă privirea toţi cei slabi şi osteniţi
la Iisus Biruitorul – şi spre El nădăjduiţi.
Crucea Lui Mântuitoare are n Ea puteri şi har
să vă ierte tot păcatul, să v alunge orice amar,
să vă umple de putere, să vă nalţe tot mai sus,
să vă facă să fiţi vrednici să staţi veşnic cu Iisus.

Prăbuşiţi vă cu lacrimi şi căinţă la Hristos
şi I mărturisiţi durerea de trecutul păcătos,
şi L rugaţi să vă primească sub iertarea Crucii Lui,
căci afară de Ea nu e mântuire nimănui;
şi apoi puneţi legământul să L slujiţi ascultători,
să puteţi primi cununa la sfârşit biruitori.

…Iar voi, ce aţi aflat pe Domnul şi aţi pus sfântul legământ,
Crucea Lui Mântuitoare să vă fie ndemnul sfânt,
să primiţi prin Ea răbdare şi putere n orice greu,
spre a putea mplini cu fapta tot ce cere Dumnezeu;
căci trecând cu biruinţă peste toate până Sus,
veţi primi cununa slavei ce v a pregătit Iisus.

16. Fiindcă ştim…

O, ce dar mare şi dumnezeiesc este ştiinţa, cunoştinţa, înţelepciunea de a prinde, de a surprinde şi a deprinde adevărul cel luminos, cel însemnat, cel de temelie din toate lucrurile, din toate întâmplările, din toate vremile!
Nu este un dar mai mare şi mai însemnat pentru mântuirea veşnică a unui om, a unui popor, a unei întregi generaţii, decât a şti bine adevărul, a-l cunoaşte limpede şi a-l urma statornic.
Nimeni n-a putut ajunge vreodată la Dumnezeu, până ce nu a ştiut mai întâi că El este, apoi până ce nu a ştiut cum se caută, cum se află şi cum se păstrează mântuirea Lui.
Şi nimeni n-a aflat aceasta singur, până ce n-a auzit mai întâi Cuvântul limpede, chemarea clară, îndrumarea hotărâtă de la un trimis al Luminii, al Adevărului şi al Mântuirii, prin care a fost făcut să afle, să ştie, să cunoască.

Dintre toţi binefăcătorii omenirii, cei mai mari şi mai necesari au fost şi sunt cei care i-au învăţat pe oameni să ştie.
Să ştie binele, să ştie adevărul, să ştie frumosul.
Cei care îi învăţau să ştie drept, să ştie limpede, să ştie exact.
Fiindcă zadarnice sunt toate câte le-ar şti, câte le-ar avea cineva pe lume, dacă el n-are ştiinţa cea luminoasă prin care să le poată folosi spre mântuirea şi binele său, iar nu spre pierzare şi rău.
Tot aşa, dintre toţi răufăcătorii omenirii, nici unii nu sunt mai vinovaţi ca acei care îi îndepărtează pe oameni de Izvorul luminii, de Soarele adevărului, de Învăţătorul înţelepciunii… Fiindcă aceştia nu le nefericesc oamenilor numai trupul prin teroare, vrăjmăşie şi dezbinare, ci şi sufletul prin haos, întuneric şi prăbuşire.

O veche înţelepciune orientală spune aşa:
Cine ştie, şi ştie că ştie, acela este un înţelept, pe acela să-l urmezi. | Continuare »

Când m-au închis, trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine,
pe-un strop de geam, un strop de cer!…

– O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit, şi doborât, şi-nvins!
În câte rânduri, către Tine,
s-a ridicat privirea mea,
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori, în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat
şi doborât,
doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O, strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit,
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, –
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sarbatori. Este atat de mare, incat duminica dinaintea acesteia si duminica de dupa ea, Sfanta noastra Biserica le dedica pregatirii crestinilor pentru ea si intaririi in cugetarea la aceasta.

Astfel este randuit si inaintea sarbatorii Nasterii lui Hristos, si inaintea Botezului Domnului.
Cum ne pregateste Sfanta Biserica pentru aceasta mare sarbatoare?

sursa:
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/09/13/inaltarea-sfintei-cruci-predicile-sfantului-luca-al-crimeei-dumnezeu-si-a-ales-cele-slabe-ale-lumii-ca-sa-le-rusineze-pe-cele-tari/

O, apără-ţi steagul cu orişice preţ,
că-n el e izbânda şi ţinta credinţei;
cât steagul se-nalţă şi arde măreţ,
luptăm şi răzbatem, crezând biruinţei.

O, apără-ţi steagul – oricine-i acel
ce-l ţine şi-l nalţă în faţa oştirii,
că-n steag e nădejdea, să lupţi pentru el,
păstrându-ţi cu fraţii tăria unirii.

O, apără-ţi steagul – cât steagul e sus,
în el e izbânda aprinsă şi tare;
când steagul se pierde, puterea s-a dus,
ne pierdem cu toţii şi ţara ne moare.

O, apără-ţi steagul – netrebnic e-acel
ce steagu-şi trădează lovind purtătorul.
O, steagul să-ţi aperi, să mori pentru el,
păstrând unitatea, salvezi viitorul.

O, apără-ţi steagul – că orice vrăjmaş
în steag dă cu pietre şi-n cel care-l ţine;
de steag să te-alături, nicicând să nu-l laşi,
când steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Lucrarea ni-e scut,
iubirea-i puterea şi cerul ni-e ţel;
când apăr acestea, Hristos mi-e avut
şi-o veşnică Slavă m-aşteaptă la El.

Traian Dorz, Cântările căinţei

Sinaxar 14 Septembrie

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.
Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: „Întru aceasta vei birui”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Crucea‑i Semnul Mântuirii, căci pe ea, Hristos a dat
Preţul negrăit al Jertfei pentru‑al lumii‑ntregi păcat,
Sângele‑I vărsat pe Cruce ne‑a răscumpărat atunci
din osânda neascultării de‑a’ lui Dumnezeu porunci;
moartea lui Hristos pe Cruce este Preţul negrăit,
fără care nici un suflet n‑ar putea fi mântuit.

Binecuvântată fie Jertfa Domnului Hristos,
Crucea Lui Mântuitoare este‑al Ei Semn luminos
ce ne‑ndeamnă prin necazuri, prin ispite şi furtuni,
ne‑ncetat luptând, s‑ajungem slava veşnicei cununi
care‑n ceruri e păstrată pentru cei ce‑au biruit
prin credinţa şi răbdarea lui Iisus cel Răstignit.

Aţintiţi‑vă privirea toţi cei slabi şi osteniţi
la Iisus Biruitorul – şi spre El nădăjduiţi.
Crucea Lui Mântuitoare are‑n Ea puteri şi har
să vă ierte tot păcatul, să v‑alunge orice‑amar,
să vă umple de putere, să vă nalţe tot mai sus,
să vă facă să fiţi vrednici să staţi veşnic cu Iisus.

Prăbuşiţi‑vă cu lacrimi şi căinţă la Hristos
şi‑I mărturisiţi durerea de trecutul păcătos,
şi‑L rugaţi să vă primească sub iertarea Crucii Lui,
căci afară de Ea nu e mântuire nimănui;
şi‑apoi puneţi legământul să‑L slujiţi ascultători,
să puteţi primi cununa la sfârşit biruitori.

…Iar voi, ce‑aţi aflat pe Domnul şi‑aţi pus sfântul legământ,
Crucea Lui Mântuitoare să vă fie‑ndemnul sfânt,
să primiţi prin Ea răbdare şi putere‑n orice greu,
spre‑a putea‑mplini cu fapta tot ce cere Dumnezeu;
căci trecând cu biruinţă peste toate până Sus,
veţi primi cununa slavei ce v‑a pregătit Iisus. (Traian Dorz)

Traian Dorz

O, suflete al meu, iată, priveşte la Crucea Mântuitoare a Domnului tău Iisus Hristos, de pe Golgota pătimirii Lui, priveşte la Sângele Lui Scump, priveşte la lacrimile Lui pentru tine şi mântuirea ta! Apoi priveşte la tot ce ţi a făcut dragostea Lui, neîncetat, până astăzi…
…şi apoi vezi şi spune, şi simte, dacă vei putea bănui măcar vreodată cât de mult te a putut şi te poate El iubi pe tine?
Apoi adu ţi aminte de toată răbdarea care a avut o Domnul faţă de tine, de toată mila şi bunătatea, şi grija Lui pe care ţi le a arătat… …şi, după toate acestea, ruşinează te cât de puţin L ai iubit tu pe El şi cât de netrebnic te ai arătat tu faţă de El prin multe din purtările tale de până astăzi. O, suflete al meu, fii cel puţin de acum înainte mai vrednic de marea Lui iubire.
Încrederea noastră în Puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri trebuie să fie fără de margini. Fiindcă El poate totul! Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce I cerem noi El poate să facă şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Desigur că Dumnezeu este totul… Dar El fără credinţa noastră nu poate să facă nimic. De aceea, unde nu se găseşte nici credinţă, nu se întâmplă nici minuni (Mt 13, 58; Mc 6, 5-6). Dar credinţa noastră trebuie să fie, în fiecare caz, neapărat tot atât de mare cât de mare este minunea pe care I o cerem Domnului să o facă. Dacă e mai mică, ce să mai aşteptăm să primim?
Desigur că Domnul are puterea să împiedice, ca să nu se întâmple atâtea nenorociri, de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură! Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde ele au loc Dumnezeu nu este chemat deloc. Sau nu este chemat la timp. Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău. Sau să fie alungat după ce s a aşezat acolo. | Continuare »

Traian Dorz, «Lupta cea bună»

…Nu este de-ajuns numai conţinutul fără formă, după cum nici forma fără conţinut. Forma adevereşte conţinutul, iar conţinutul dă valoare formei.Numai înţelesul duhovnicesc, fără cel material, nu‑i de-ajuns. După cum nici înţelesul material, fără cel duhovnicesc… Sufletul cel nevăzut nu poate lucra fără trup, după cum şi trupul este mort fără sufletul său.

Nimeni nu poate tăgădui că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprins în Cartea Bibliei. Nimeni nu poate spune că acest Cuvânt viu şi duhovnicesc este hârtie, carton, cerneală şi pânză, cum este Cartea Bibliei. Dar orice noţiune abstractă are una şi concretă. Orice înţeles nevăzut are şi unul văzut. Cuvântul lui Dumnezeu nu-i Cartea Bibliei, dar este în ea. Nimeni nu-l poate despărţi pe el de ea.

Cu adevărul Crucii este la fel. Înţelesul duhovnicesc al Crucii este Jertfa Răscumpărătoare a Domnului Iisus. Dar înţelesul acesta se materializează în forma ei văzută, după cum Cuvântul Cel nevăzut este în Biblia văzută. Nimeni nu poate despărţi aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Oricine le desparte, dispreţuind-o pe una, păcătuieşte împotriva amândurora.
Noi, când eram neîntorşi la Dumnezeu, aveam o cruce fără Hristos. Abia când ne-am predat Domnului, hotărându-ne pentru El, am ajuns să avem nu o cruce goală ca până atunci, ci o Cruce cu Hristos. Crucea adevărată Îl are pe Hristos – după cum şi Hristosul adevărat are Cruce.
Nici Crucea fără Hristos n-are nici un folos în viaţa unui om, nici Hristos fără Cruce n-are nici un folos în viaţa unei Biserici. Cei care cinstesc un Hristos fără Cruce fac exact aceeaşi greşeală ca şi cei care cinstesc o cruce fără Hristos.
| Continuare »

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim, atât la Oradea, cât şi la Cluj, o serie de calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.
În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureş, la Unirea. Am cerut şi am primit câteva zile de concediu, spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce la aveam acolo.
Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am mai putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu primea nimic. Calea Ferată, la fel.
Tot ce puteam duce noi, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că am renunţat, lăsând acolo, în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi, plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.
În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii, rămas acolo la Cluj, a fost grânarul din care s-au alimentat apoi, în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din vechea Ungarie.
Când, după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră, nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi al ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început…

ASTĂZI

Traian DORZ

Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.

Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea
şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.

Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Aşa cum am primit şi eu

V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. (I Cor. 15, 3)

Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.

Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost, în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că, de veacuri, ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii. Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!…
Dar Cuvântul Sfânt nu l-au lăsat, şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut. Prigonitorii păgâni, de multe ori, aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând, pe gât. Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu evangheliile lor cu tot. Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o, ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea. | Continuare »

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

Cu cât o viaţă este mai curată, cu atât conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei mai pătrunzătoare (…)

Am trăit în istoria asta felurite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios, a şarpelui otrăvitor. Acum trăim parcă perioada vulpii viclene.
Toate duhurile care dau năvală cu aceeaşi ură şi furie împotriva duhului Oastei vin acum numai sub chipul viclean şi prefăcut al vulpii care se plimbă de-a lungul gardului, căutând gaura prin care să intre şi să prăpădească.
Acel „un altul“ n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă, pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal, ameninţător, cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfâşiat atât de dureros o parte atât de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atât de puternic pe toţi fraţii noştri ca, atâta cât vor trăi, să stea treji şi tari, pentru ca leul acesta să nu mai poată sfâşia pe nimeni dintre noi.
Dar în curând am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist care, cu toată şiretenia sa, s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh, destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care are în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi de şarpe. Este duhul amestecăturii politice, care şi acesta a căutat să strângă de gât duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi, întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe. | Continuare »

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreuă cu El.
Acei care se înghesuie în rândul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai rugul. Numai Suferinţa.
Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III – Rugul – Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 150-151

de Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea niciodată,
chiar de mi-ar arde pentru ea
viaţa asta toată.
Chiar dac-ar trebui să-mi ard
toţi anii în suspine,
al ei prea dulce mir de nard
să nu-l iei de la mine.

Iubirea Ta, Iisuse-al meu,
e tot ce-am scump pe lume eu,
nu mi-o lua, căci fără ea
nimic n-aş mai avea.

O, ştiu cât am greşit spre ea
şi sufăr, şi mă doare
şi totuşi, Doamne, n-o lua,
căci sufletul îmi moare.
Mai bine ia-mi tot ce mi-am strâns,
căci toate-s amăgire,
dar lasă-mi al iubirii plâns,
căci mor fără iubire…

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea prea departe,
decât viaţă fără ea,
mai bine orice moarte;
plătesc cu lacrimi câte vrei,
cu jertfe şi suspine,
dau totul, dar să nu-Ţi mai iei
iubirea de la mine.

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Pe muntele acesta
pe care-acuma vin,
aş vrea, Iisuse, singur
să cad – şi să mă-nchin!
Când soarele, departe,
apune după stânci,
o jale ca de moarte
îmi stoarce răni adânci.

– Cum tremură lumina
şi moare după zări,
aşa plâng de ruina
acestei dragi Lucrări;
cum plâng după-acest soare
orfanele poteci,
aşa de fraţi mă doare
când se despart pe veci!

– Cum înnoptarea-ncinge
toţi codrii depărtaţi,
aşa păcatul stinge
iubirea dintre fraţi.
– Ascultă-mă, Iisuse,
şi vino-n ajutor
ori fă, de pe-acest munte,
să nu mă mai cobor!