femeia garbovaM-au gârbovit de tot a mele patimi
Și parcă-n ziua sfântă de „sabat“
Mai greu se simte jugul apăsat
Și mai amare-n ochi s-a mele lacrimi.

Un duh de neputință greu mă ține
Și ochii nicidecum spre cer nu pot
Să mi-i ridic și-apoi să mă socot
Spre îndreptare cu-ale lui lumine.

Și fruntea mea de-atâta gârbovire
Doar spre pământ se trage și se vrea,
Căci nici nu vede-n zări aprinsa stea
Care-ar putea s-aducă izbăvire.

Doar dacă Tu mă vezi și, din mulțime,
Spre Tine, cu glas dulce-ai să mă chemi
Și-aceeași caldă mână peste vremi
Ți-ai pune peste-amara-mi gârbovime…

O, doar așa nădejdea mai răsare
În sufletu-mi de patime legat
Și doar așa: cu spatele-ndreptat,
Eu pot să intru-n sfânta-Ți sărbătătoare.

Și doar atins cu dulcea Fărmitură
Din Trup și Sânge curs în sfânt Potir
Pot, dezlegat, de-aici, sub Patrafir
S-ajung la cer prin Cuminecătură.

Lidia Hamza