Traian Dorz, din «Păşunile dulci», cap. 2

…A ţine seama de trecut este o mare înţelepciune. Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor, dacă nu‑şi va aduce aminte, ca să tragă învăţătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învă­ţăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine trebuie să ţină seama cu grijă.

Nimeni dintre noi n‑a crescut învăţat. Până la noi, câţi înaintaşi ai noştri au muncit din greu, au luptat şi s‑au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute şi mii de ani, n‑au avut‑o, dar au muncit pentru ca s‑o avem noi.
Câte mijloace care ne uşurează şi ne înfrumuse­ţează astăzi viaţa noastră, părinţii noştri nu le‑au avut!
Câtă experienţă ne‑a rămas de la ei! Câte învăţăminte din munca şi din lupta lor! Câte binefaceri în urma jertfelor lor! Cât de îndatoraţi le suntem! Cât de recunoscători trebuie să le fim!

Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcina sa se usucă şi piere.
Ce rău este uneori că îi merge omului bine! Şi cât de atent şi veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului când începe să‑i meargă lucrurile din plin! Şi când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Şi nici o sarcină sub care să sufere.
Adeseori moartea credinţei vine din comoditate. Din liniştea lumească vine slăbirea râvnei. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: „Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28) – zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»

O dată cu topirea zăpezii şi dezgheţarea apei pe Dunăre, sloiurile de gheaţă au oprit vapoarele să ne alimenteze cu lemne, iar digul, slăbindu-se, a permis apei să inunde Delta – între braţele Dunării, Chilia şi Sulina, unde ne aflam.
După patru ani de la arestare, se formează primul lot de plecare acasă. Dintre fraţi, au beneficiat de aceasăt favoare Vasile Lavu, Cornel Silaghi, Simion Nicoară, Gheorghe Bregar, şi alţii.
Cu un an mai înainte, comandantul coloniei venea printre deţinuţi, dădea coli de hârtie, aranjase club dintr-o cameră, şi îndemna să se facă cereri de eliberare pe motivul că am fost reabilitaţi.
Văzând cererea fratelui Lavu m-am întristat foarte. Când veni rândul meu, juristul, care era tot dintre noi, mă îndemna să scriu că m-am reabilitat. Am răspuns:
– Nu!…Eu nu m-am reabilitat!…Reabilitarea mea ar însemna lepădare de credinţă, de vreme ce sunt condamnat pentru credinţa în Domnul Iisus şi activitate religioasă în Oastea Domnului.
– Bine – zise juristul. Atunci, duceţi-o la poartă.
Mergând spre poartă, m-am furişat în dormitor la fratele Traian Dorz. Văzând cererea, a zis:
– Foarte bine! Am să spun şi celorlalţi fraţi să facă la fel.
La predare, la poartă, ofiţerul de serviciu se uită lung la cerere, mă măsură cu privirea, apoi zise:
– Poţi să pleci.
La o aşa cerere n-am primit niciodată un răspuns. Au urmat restricţii în activitatea noastră de zi cu zi. Comandantul de la centru veni personal prin dormitoare, controlă traistele deţinuţilor, făcu percheziţii prin dormitoare, ne ţinu într-o stare de tensiune încordată.
A urmat apoi un lung calvar, de câteva luni. Ofiţerul de serviciu intra în dormitoare cu bâta şi lovea la întâmplare, fără nici un motiv, până când obosea… | Continuare »

Cuvânt rostit la comemorarea a 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif Trifa

„Prin Părintele Iosif, Dumnezeu a făcut această minunată Lucrare a Oastei Domnului. Şi în această Lucrare s-au întors la Dumnezeu mii şi sute de mii de oameni. Şi vestirea aceasta se întinde până la marginile pământului, în tot mai multe popoare. Noi am învăţat să-i preţuim pe aceşti mari oameni ai lui Dumnezeu şi să-I dăm laudă lui Dumnezeu pentru meritele lor. Iar faţă de ei să ne arătăm datoria şi recunoştinţa pe care o avem, ca faţă de cei mai mari binefăcători ai noştri.”

Martie


Aud zvonind întâia-nmiresmare
şi-ntâia-nmugurire gângurind
cu rândunele-n cuiburi revenind
dinspre albastra mea însingurare.

Şi simt întâiul foşnet al naturii
fiori de neauă albă şiroind,
a verde crud abia amirosind
şi-a nimb suav străluminând azurii.

Deşi sfioşi, simt paşii primăverii
cum sparg a vremii coajă-nmugurind,
pământul reavăn parcă-l simt mustind
de rod bogat, ca-n clipa învierii.

Şi ştiu c-aş vrea, din dorul meu ce cântă,
ca dintr-un martie, atunci trezit,
şi rodul meu, ca zarzăru-nflorit
să mi-l găsesc în cer ofrandă sfântă.

Vlad Gheorghiu


Iubirea nu-ncetează, o inimă când moare
vin alte şi-alte inimi s-o crească mai înalt,
tot astfel când un suflet şi-ncheie-a sa lucrare
Hristos, aceeaşi slujbă o trece celuilalt.

Lumina nu sfârşeşte când soarele apune,
ci trece mai departe de ape şi de munţi,
tot astfel nu sfârşeşte divina-nţelepciune
Hristos, când cade-o frunte, o trece altei frunţi.

Nici calea nu sfârşeşte când urmele-ncetează,
vin alte urme-n urmă s-o calce mai frumos,
tot astfel când o viaţă sfârşeşte dintr-o dată
Hristos ridică alta, cu rod mai luminos.

Cântarea nu-ncetează când cântăreţul cade,
ea trece-n altă harfă, mai strălucită chiar,
când un erou sfârşeşte luptând pe baricade
Hristos ridică-n locu-i alt tânăr voluntar.

…Trudeşte deci ’nainte şi luptă-te şi cântă,
tu, slujitor şi preot şi-ostaş al lui Hristos,
eroică şi ’naltă va fi izbânda sfântă
a luptei pentru care tu mori victorios. (Traian Dorz)

Protoprezbiterul Theodoros Zisis:
ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI
SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE

…Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [„iubirismul”, teologia fatarnica a „iubirii”, n.n.] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului…

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru

“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9)  .

Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? | Continuare »

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XVI

Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că, dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieşirea XXV, 40). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul Ieşirea XXV, 20; XXXVI, 9, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16. 154).
Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21. Facerea XVIII, 1; XIX, 27) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. | Continuare »

Leonid Uspensky

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică, se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală – frescă sau mozaic – nu este un obiect în sine (întrucât face corp comun cu arhitectura), în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul şi semnificaţia de principiu ale celor două sunt identice. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite.

Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre în general, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi. De altfel, cuvântul românesc „imagine”, ca şi cuvântul rusesc obraz primesc împreună această accepţiune globală.

Pentru a accesa materialul complet, clik aici

Traian Dorz, «Dreptarul învăţăturii sănătoase», cap. 2

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru. | Continuare »

Pr. Prof. Alexander Schmemann (Postul cel Mare, Ed. Univers encyclopedic)

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!“ întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare“ pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
| Continuare »

(Pr. Arsenie Boca, Cuvinte vii, omilii, îndrumări, predici duhovniceşti)

[…] Astăzi, la începutul marelui post al învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-1 iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fară aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa:
| Continuare »

„Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc.“

Bine ar fi ca, la auzul acestor cuvinte, să suspinăm şi să plângem cu amar! Că nu numai că îi imităm pe făţarnici, dar îi şi întrecem. Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun masca de postitori, deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!“
Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzind-o, socoteşti că sminteşti, iar călcând-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşesti? Domnul nu S-a mărginit să spună numai atât că aceia care arată lumii că postesc sunt nişte făţarnici, ci, voind să-i mustre mai mult, le spune „că-şi smolesc feţele lor“, adică şi le strică şi le pocesc. Dacă este pocire a chipului că de dragul slavei deşarte să arăţi lumii un chip gălbejit, ce putem spune de femeile care-şi strică chipurile lor cu farduri şi cu încondeierile ochilor, spre vătămarea tinerilor desfrânaţi? Cei ce-şi smolesc feţele lor se vatămă numai pe ei înşişi; femeile acestea, însă, şi pe ele şi pe cei ce le privesc. | Continuare »

12 februarie 2010

Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.

Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.

Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.

Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.

Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…

Vlad GHEORGHIU

„Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera».“ (Părintele Iosif Trifa, „Moara şi piticul“ în Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 362)

Avem azi din nou nevoie de un Părinte Iosif. Tot aşa să-l cheme? Poate altfel… dar nevoia de un Părinte Iosif e mai acută acum decât în 1923.
La zece ani de Oaste, Părintele Iosif îşi făcea un bilanţ, o proprie dare de seamă, o socoteală în faţa lui Dumnezeu cu privire la modul cum s-a folosit de marele dar pe care i-l încredinţase El: Oastea Domnului.
Anul acesta sunt deja optzeci şi şapte de ani de la înfiinţarea Oastei.
De ziua comemorării Părintelui, cum se prezintă Oastea la mormântul lui? Cum este darea ei de seamă? Mă tem că doar numerar a sporit şi poate nici aşa. Calitatea noastră de ostaşi a scăzut mult.
În 1923, când inima Părintelui Iosif ardea în faţa delăsării şi nepăsării creştinilor de-atunci, era după câştigarea unei mari libertăţi. După unirea cea mare.
Azi suntem destul de departe de Revoluţia din 1989, care ne-a adus libertatea de credinţă, pe lângă toate celelalte „libertăţi“… Dar libertatea de credinţă ne readuce în aceeaşi stare de nepăsare duhovnicească, aceea din care ne-a ridicat Părintele Iosif atunci. | Continuare »

Traian DORZ

[…] Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină. Domnul Iisus nu i-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa, Biserica Domnului nu şi-a avut marile ei cerneri la sfârşitul chemării ei de pe pământ, ci la început.
Tot aşa, sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel – atât pe ea, cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea – încât să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire, a multora.
Încercările acestea au fost doar o şcoală în care, o dată trecută prin ea, Lucrarea să înveţe cum să îndrume mai departe pe cei care vor mai veni şi în anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie prin experienţele căreia a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!…
Căci, după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia, ci abia începea cu ea, tot aşa, cred că istoria Oastei Domnului nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ele începe.
Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.
| Continuare »

Din «Profetul vremilor noastre» vol. I,  de Moise Velescu

Cu numai trei zile înaintea trecerii sale la Domnul, Părintele Iosif a scris articolul: „Oaia săracului“, inspirat de la II Samuel cap. 12, care va fi publicat în foaia «Glasul Dreptăţii», nr. 7 / 12 febr. 1938, pag. 4, acesta fiind ultima tâlcuire a Părintelui Iosif.
Reproducem aici şi acest articol, spre a se vedea, încă o dată, nedreptatea ce i s-a făcut şi felul în care protestează el împotriva acestei nedreptăţi.
Dar de unde să poţi bănui că cel vizat ar lua poziţia biblicului David?
O, nu, bogatul de azi nu are lacrimi de căinţă, nici cuvinte de îndreptare, el are numai puterea să strivească pe proorocul care-l avertizează.

Iată articolul cel mai de pe urmă, scris de slăbuţa mână care ne-a hrănit cu cele mai cereşti bunătăţi, pe noi, această mare mulţime adunată în pustia unde, ca printr-o minune cerească, i-a fost rânduit de Dumnezeu să ne sature şi să mai şi rămână pentru urmaşii noştri.

…În Biblie, la II Samuel cap. 12, se află o mult-grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.
E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea să fie şi mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soţia lui între femeile sale.

„Dar acest lucru n-a plăcut Domnului. Domnul a trimis pe Natan proorocul, care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară: «Într-o cetate erau doi oameni – a început Natan – unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la omul bogat un călător. Şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale, din vitele sale, ca să gătească cină pentru cel ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pentru călătorul cel ce venise la el». | Continuare »

Pasăre măiastră, sol trimis de Sus,
vestitor al Jertfei Domnului Iisus,
trâmbiţă cerească, veghetor străjer,
neuitat Părinte, odihneşte-n cer!

Pasăre măiastră cu duios cântat,
de Iubirea Crucii ne-ai apropiat
şi din valul lumii ne-ai chemat cu zel
tot mai lângă Domnul, tot mai lângă El.

Sol trimis de Harul Dragostei de Sus
să aduci poporul nostru la Iisus,
ai aprins lumina Sfântului Cuvânt
în întunecatul neamului mormânt.

Vestitor al Jertfei Domnului Hristos,
multora deschis-ai drumul luminos
al redeşteptării noastre din păcat
către Viitorul binecuvântat.

Trâmbiţă cerească, sunet desluşit
care din robia morţii ne-ai trezit,
către libertatea lui Iisus ne-ai scos
să gustăm viaţa slobodă-n Hristos. | Continuare »

Sf. Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna Înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre Înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul.

Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi „Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ?“ (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »