Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut… Care au tăcut vinovat cânt trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-i vinovat acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toţi au tăcut. Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea… Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea… Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.
[…] Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul „fraţilor“ înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere. Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic… „Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.“
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.
Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!

Traian Dorz, Răsplata ascultării

O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice! Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic! O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l‑a condamnat la moarte pe ne­prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14‑29).
Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Iro­diada era o nelegiuită, vedea că s‑a legat cu un cuvânt prostesc, vedea prăpastia spre care era împins, – şi, cu toate acestea, n‑a mai avut puterea să se împotrivească. Ce uşor i‑ar fi fost să spună, când a văzut că se ur­măreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat: – Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om! Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar du­pă ce spusese prostia. Dar atunci a tăcut. A fost priceput numai să facă răul, dar nu să‑l şi în­drepte.
Dragul meu, vom pricepe oare şi noi ce primejdios lucru este pornirea de a face glume oricând şi cu orice? Ne dăm noi oare seama ce mare rău poate să iasă odată dintr‑o astfel de „glumă”? N‑am văzut oare şi noi de atâtea ori glume care s‑au sfârşit în cel mai dureros fel? Să nu fim uşuratici, ca să nu fim osândiţi!
Să ne cutremurăm, cel puţin acum, în faţa aces­tor deznodăminte ale unor glume proaste. Să tragem din întâmplările dureroase cutremură­torul învăţământ că pornirea uşuratică, deprinderea de a face mereu glume, umblarea şi vorbirea grăbită şi neserioasă, dorinţa de a fi lăudaţi pentru iscusinţa glumelor noastre sunt o cursă foarte primejdioasă. Atât pentru noi, cât şi pentru mulţi nevinovaţi.
Noi am văzut oameni chinuiţi până sub moarte, pentru nişte glume prosteşti, pentru nişte bancuri spuse în loc blestemat, de o gură nesocotită, deprinsă cu acest obicei desfrânat. Dragul meu, dacă şi tu ai cumva această deprindere, priveşte acum cu ochii înspăimântaţi prăpastia veş­nică spre care te trage şi te împinge ea. Şi părăseşte‑o, cu legământ de îngrozită şi înlăcri­mată pocăinţă, pe totdeauna.

de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Drum»

N-am vrut alt har pe lume decât să cresc statui
cu feţe de lumină şi inimi de văpaie,
Hristos să le-mpreune pe frunţi pecetea Lui,
nici lupte, nici ispite, nici chinuri să nu-i moaie.

N-am vrut alt har pe lume decât să dăltuiesc
vii pietre pentru faţa Bisericii Slăvite,
oriunde-ar fi-aşezate, să poarte chip ceresc,
încununat cu roade curate şi smerite.

Am vrut cu orice slovă, cu fiece cuvânt,
cu fiece cântare ceva să fac mai bine,
ceva să fac mai rodnic, ceva mai drept şi sfânt,
să aibă-o bucurie mereu vreun om de mine.

Am vrut s-ajut Credinţei să urce înc-un steag,
Nădejdii, înc-o treapta, Iubirii, înc-o zare,
am vrut s-aduc sub Cruce o lacrimă de drag,
un dor de mulţumire şi-un rod de ascultare.

Am vrut s-aprind prin lumea prin care am trecut,
pentru Hristos şi semeni, o dragoste fierbinte,
cu-n sfânt curaj eroic să-mi apăr ce-am avut
primit cu preţ de sânge din Cer şi din morminte.

Am vrut s-ajut pe fraţii de-un crez, de-un duh şi-un ţel
mai limpede să vadă, mai curajoşi să lupte,
mai hotărâţi să-nfrunte vrăjmaşul de-orice fel,
mai veghetori să-i fie unirii ne-ntrerupte.

Aşa am vrut să-mi fie orice cuvânt, săpat
în suflete ca-n piatră, pe timp şi veşnicie,
Hristos să-l recunoască frumos şi-adevărat;
– atunci mi-ar fi lucrarea cum mi-am dorit să fie!

Doamne, ce dator pot fi
harului Tău mare,
mii de vieţi dac-aş trăi
şi-aş tot vrea să pot plăti,
Doamne, ştiu că nu voi fi
niciodată-n stare!

Doamne, că mi-ai dat şi dat
aur ca din soare,
nu-i ca mine de bogat,
Doamne, nici un împărat,
dar de cât mi-ai dat şi dat
ce-Ţi voi da eu oare?

Doamne, n-am un nalt cuvânt,
nici alt dar mai mare,
doar o lacrimă şi-un cânt,
şi-acel tainic simţământ
pentru care nu-i cuvânt,
inima mea are.

Doamne, ia-mi-le-ascultând
dulcile-mi suspine
şi le-aşază lăcrimând
lângă dulcele Tău gând
care-Ţi arde aşteptând
numai după mine!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Vlad Gheorghiu

Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. «Cântările Eterne»

Eu nu mă voi desparte, Iisuse, niciodată
de Adevăru-Ţi dulce şi Calea Ta curată,
ci vreau până la moarte să merg mereu cu ele,
oricâte-ar fi cu Tine necazurile mele.

Ajută-mi, Scump Iisus,
să fac precum am spus,
să nu Te ruşinezi
de mine când mă vezi.

Eu nu mă voi desparte de-a Ta Iubire dulce,
oriunde să mă-nchidă şi-oriunde mă vor duce;
nici de-aş ajunge-n flăcări, nici de m-ar pune-n gheaţă,
de Tine pe vecie îmi leg a mea viaţă.

Eu nu mă voi desparte de fraţi şi de credinţă
chiar dacă mi s-ar cere a morţii suferinţă,
ci vreau să trec statornic cu fraţii mei prin toate,
credinţa-mi neschimbată păstrând cu scumpătate.

Eu nu mă voi desparte de lacrimi şi cântare
chiar dac-aş fi dus singur în orice depărtare,
ci vreau să-mi fac din ele mireasă şi soţie;
– cunună-mă, Iisuse, cu ele pe vecie.

Traian Dorz

O Doamne, ce furtuni mi-ncearcă
lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Talazuri vin şi trec talazuri,
e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Urâtul deznădejdii şarpe
în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Izbesc ale-ndoielii valuri
în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
se luptă-n mine Da şi Nu.

O Doamne,-auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!

Nu-i greu…

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Biruinţei»

Nu-i greu ce dăm noi pentru Domnul,
ce-a dat El pentru noi e greu,
nu Dumnezeu pe noi ne lasă,
ci noi lăsăm pe Dumnezeu!

Nu-s prea multe cântări cu lacrimi,
ci lacrimi fără de cântări,
nu-s prea multe-adunări în lume,
prea multă-i lumea-n adunări.

Nu-i prea mult harul în vorbire,
vorbiri prea multe-s fără har,
nu-i prea puţină alergarea,
ci e prea multă în zadar.

Nu spun prea mult despre iubire
acei ce-o au şi o trăiesc,
ci prea puţin o au aceia
ce-o prea tot cântă şi-o vorbesc.

Nu-i prea mult preţ pentru credinţă,
ci-i prea puţină cea de preţ,
– nu-s rare scrierile sfinte,
sunt rare sfintele vieţi.

Prea gol e drumul mântuirii,
iar drumul iadului, prea plin,
– şi ziua de-azi e-atât de scumpă,
dar noi o facem prea puţin!

Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »

„Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit uceni-cilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea le-au dat şi din peşti cât au voit.“ (Ioan 6, 11)

Numai ceea ce împarţi celor flămânzi şi lipsiţi te mulţumeşte şi te satură. Şi numai ceea ce ai dăruit lui Hristos ajunge o hrană substanţială, o mâncare hrănitoare cu adevărat şi pentru tine.
Altfel mănânci şi tu şi nu te saturi (Mica 6, 14), te trudeşti, dar nu ai niciodată îndeajuns, înveţi totdeauna, dar n-ajungi niciodată la adevăr (2 Tim. 3, 7). Căci tot ce păstrezi numai pentru tine, fie material, fie du-hovnicesc, scade, se usucă şi se pierde.

Hristos a împărţit şi împarte mereu. După pilda Lui şi cei care sunt ucenici ai Săi au împărţit şi împart şi ei mereu. Cinci pâinişoare de orz au crescut în mâinile Domnului, încât a tot împărţit şi a dat, a împărţit şi a dat… Şi au crescut apoi mai departe şi în mâinile ucenicilor Săi, căci şi ei au tot împărţit şi au dat până s-au săturat toţi.
Ce mici trebuie să fi fost bucăţelele frânte din aceste pâinişoare la un atât de mare număr de flămânzi!… Doar trebuie să fi fost foarte mici pâinişoarele, ca un copil să poată duce cinci. Peştişorii, la fel. Dar ele au tot crescut mereu, cum creşte orice bine care se face, dacă nu se întrerupe. După cum creşte şi harul, dacă nu-i împiedicat. După cum creşte puterea, dacă nu-i Duhul alungat. După cum creşte în Domnul oricine, dacă rămâne în El. După cum creşte Trupul şi Sângele Domnului, care satură pe toţi cei care se împărtăşesc din El cu credinţă şi nu se mai sfârşeşte oricât ar fi şi ar fi de mulţi. | Continuare »

La iezerul întâlnirilor noastre vin iară…
Arde inima mea ca para focului de dor. Şi nu-ndrăznesc să m-apropii. Am alergat aici ca puiul de căprioară spre nălţimi. Şi-acum, atât de aproape… m-am oprit. Mi-e teamă…
Nu, nu mi-e teamă. Mi-e dor. Mi-e atât de dor că n-am curaj să m-apropii. Nu-s frumoasă… Nu-s gătită pentru Tine. Am alergat, hainele mele sunt numai mărăcini şi marama mea s-a rupt, agăţându-se-ntr-o cracă… Am ascuns la piept o floare de câmp ca să Ţi-o aduc Ţie. Era proaspătă şi plină de rouă când am cules-o. Acum nu mai e tot aşa. Lujerul ei s-a frânt şi petalele s-au vestejit pe margini. Numai parfumul i-a mai rămas acelaşi. Dar nu-i prea puţin? Cum să m-apropii de fântâna unde m-aştepţi Tu?
Dar ce să fac dorului năvalnic să-l astâmpăr? Ce iute s-ar avânta spre Tine…
Dar parcă-l înzăvoară necreşterea mea, nepriceperea mea, neputinţa mea… şi îndoiala… Cum să-ndrăznesc către Tine când sunt atât de săracă? Inima mea e aproape pustie. Nici o podoabă n-am găsit s-o gătesc. Doar mireasma dorului meu puternic mai stăruie încă. Şi al florii de câmp cu lujerul | Continuare »

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii

Sfântul Ioan Gura de Aur, din Predici la duminici şi sărbători

„Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la grăire“ (Iacov 1, 19).
„Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire“ (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată aşa de lesne a ne amăgi şi a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată şi printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele, iar cât de uşor poate cineva păcătui cu limba ne arată înţeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulţi sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulţi au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).
Cât de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii“ (Sirah 20, 19). El voieşte să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.
Sirah, însă, nu numai că vorbeşte despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca şi cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deşarte. | Continuare »

Ioan Marini, Gânduri creştine

Domnul bate la uşa inimii noastre
– Apoc. 3, 20 –

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tre¬murând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.
El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!…
O, netrebnice lacăte şi urâte zăvoare, până când veţi mai sta la porţile sărmanelor inimi?… O, sărmane inimi, până când veţi mai suferi la porţile voastre aceste încuietori păcătoase şi rele?… | Continuare »

Poporul meu…

Traian Dorz

Câte-am făcut Eu ţie, poporule străine!…
Din ceruri coborât-am, din milă pentru tine,
poporule ateu,
şi M-am făcut lumină la cei fără vedere,
toiag de sprijin celor ce nu aveau putere
şi mângâiere celor ce-s fără mângâiere,
poporul Meu.
Am dăruit viaţă la cei morţi în păcate,
la cei loviţi de soartă le-am împărţit dreptate
când sufereau din greu,
am potolit durerea în inima străină,
am alinat amarul la cel care suspină,
la muţi am dat vorbire, la orbi am dat lumină,
poporul Meu…

Cu ce-Mi plăteşti tu însă tot ce-am făcut Eu ţie,
popor robit de patimi, de hule şi beţie,
străin de Dumnezeu?
Mă răstignesc cu ură cei vindecaţi de Mine,
Îmi împletesc pe frunte cununi de mărăcine,
Îmi daţi venin când setea aştept să Mi se-aline,
poporul Meu.

De douăzeci de veacuri la Golgota pe Cruce,
Eu sânger şi acuma cum sângeram atunce
şi singur stau mereu,
văzând cum piere turma aceea pentru care
am suferit pe lume durerile amare,
cum împietrirea voastră vă duce la pierzare,
poporul Meu.

Popor fără lumină, poporule străine,
străin de Jertfa-Mi Sfântă şi despărţit de Mine,
pe calea celui rău,
Tu-mi zici că Eu sunt astăzi în cerul fericirii,
când stau mereu acolo pe Crucea pătimirii,
îndurerată Jertfă uitată a iubirii,
poporul Meu. | Continuare »

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21)

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.

Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi, faptele Sale, apoi, minunile Creaţiei, apoi, măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.

O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora! Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, îm-potrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

ROADE!

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

În întuneric nu rodeşte şi nici nu creşte bun nimic.
În umbră poate să şi crească, dar nu se coace nici un rod.
Doar în lumină e viaţă şi creştere, şi rod deplin!

Aşa trei stări sunt şi acelea în care oamenii trăiesc,
căci tot ce e pe lumea asta se-aseamănă-n adâncul lor.
Doar forma lor e alta numai, dar înţelesul e la fel.

În întuneric sunt prea mulţii fără viaţă sufletească.
Trăind în fărădelegi, ei umblă pe calea largă, spre abis,
neavând nici creşterea luminii, nici roada Duhului Ceresc.

În umbră sunt cei ce, de formă, fac parte-n lume din Credinţă,
dar care nu vor să trăiască în totul rupţi de ce e rău.
Ei pot avea frumoase frunze, dar rod frumos nicicând nu dau.

Iar în lumină-s prea puţinii născuţi din nou pentru Hristos,
ce zilnic credincioşi se luptă prin fapte şi prin adevăr.
Ei cresc rodind… căci numa-n Domnul e pururi creştere şi rod.

– Prietene de drum, ai grijă, priveşte spre viaţa ta,
căci vine, vine, vine grabnic culesul roadelor oricui,
să nu-ţi găsească numai frunze, să nu fii bun numai de foc!

Sf. Ioan Gură de Aur

…Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folosirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vatămă pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vatămă sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, este desfătarea şi beţia pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.
Dar ştiu că înţelepţi fiind, nu veţi îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să depăşească hotarul. Şi este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul care zice: ”Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin”[Is 29,6] Ce fel de beţie este aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii. | Continuare »

de Traian Dorz

Nu-ţi clădi prea scumpă casa, ca s-o poţi uşor uita,
dacă-ar fi să vină mâine foc să-ţi ardă casa ta;
ci fă-ţi casa cât mai mică, dar pe locul cel curat,
ca să nu ţi-o ia, când vine, prăpădul cel ne-aşteptat.

Nu te aşeza-n Sodoma ca şi Lot cel ispitit,
ca să nu pieri cu stricaţii în ţinutul osândit,
ci ca Avraam fă-ţi cortul unde poţi primi mereu
ca să ospătezi la tine îngerii lui Dumnezeu.

Nu te osteni ca Marta cu prea multe treburi când
ţi-a venit Hristos în casă – şi tu nu stai ascultând,
ci le lasă ca Maria, stai şi-ascultă-L pe Iisus,
că ai vreme-apoi destulă să tot faci, când El S-a dus.

Nu sta adormit ca cele cinci fecioare fără-oleu,
când e-aşa de-aproape ceasul să Se-arate Dumnezeu;
caută, până poţi, să afli untdelemnul cel de Sus,
să nu baţi la uşa Nunţii după ce-a închis Iisus.

N-arunca înştiinţarea care tot ţi-o fac şi fac,
căci această-nştiinţare n-am să ţi-o tot spun în veac;
vine ziua, vine ziua când ai mai dori s-o spun;
vină, poate-atunci vedea-vei că nu eu am fost nebun.

Din vorbirea Părintelui Iosif Trifa cu ocazia întâlnirii cu fraţii din Sibiu, după întoarcerea sa din «şcoala suferinţelor» de la Geoagiu (1930):

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.
La prima vedere pare o cruzime, o nedreptate, nuiaua mamei, dar în aceeaşi timp nuia era dreptatea mamei faţă de puişorul ei, era grija ei de a-l feri de primejdia morţii.

Această întâmplare a rămas adânc săpată în inima mea. Iată, mi-am zis eu, toată viaţa mea în oglinda acestei întâmplări.
Când eram preot la ţară, apucasem şi eu a face avere şi mă rugam lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi, Doamne, avere, să fiu şi eu bogat, cu trecere mai mare înaintea oamenilor din sat, ca şi ceilalţi preoţi…“
Şi răspunsul Domnului a venit ca nuiaua mamei: „Avere îţi trebuie? Na!… Na!“ | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Suferinţă

de Traian Dorz

Suferinţă…
crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa,
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.

Suferinţă, soră scumpă
ce mă porţi de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învăţat ca umbre
şi-amăgire, şi ispită
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.

Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertării,
şi iubirea ei fierbinte,
şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.

Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
gura, tu mi-ai pus să cânte,
mâna, tu mi-ai pus să scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune,
fericit cu ele Chipul Domnului să-l încunune.

Suferinţă, suferinţă,
astăzi când spre ceru-albastru,
pe-a’ recunoştinţei aripi,
zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să mă facă să-ţi ştiu preţul
şi frumseţea,
suferinţă!…

„În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.“ (Ioan 5,3)

Lumea este un uriaş spital cu bolnavi care aşteaptă. Cei care zac în paturi aşteaptă uşurarea vindecării sau a morţii. Cei care zac în închisori aşteaptă seara sau dimineaţa. O mâncare sau o minune. O scăpare pe pământ sau sub el.
Cei care zac în rătăcire aşteaptă să scape de ea. Cei dispreţuiţi – să se ridice. Cei vinovaţi – osânda. Iar cei care se chinuiesc să se păstreze curaţi aşteaptă pe Hristos sau trimişii Lui.
Lumea întreagă este plină de suflete care zac în păcate şi fărădelegi… şi toţi aşteaptă. Unii aşteaptă evenimente, alţii prefaceri, alţii împliniri de dorinţe, care de care mai deşarte. Ce aşteptări zadarnice, cu sfârşit totdeauna trist!
Suflete dragă, tu ce aştepţi?
Eşti bolnav?… Ce mai aştepţi de nu te întorci la Dumnezeu? Aştepţi oare pe îngerul morţii? O, când va veni el, nu vei mai avea vreme să te întorci nici măcar spre perete!
Eşti căzut în păcate? Ce mai aştepţi tu? Judecata? O, după Judecată, slabă nădejde de mântuire! (Apoc. 20, 12-15).
Eşti credincios? – Ce mai aştepţi tu de nu lucrezi pentru Domnul: un prilej mai bun, un timp mai liber, o împrejurare mai favorabilă? Dar cine îţi spune că acestea vor mai veni iarăşi? Sau că tu le vei mai ajunge? Însă tu te duci! Zilele tale trec. Viaţa ta se sfârşeşte (Ps. 90, 10). Cu ziua de azi nu te vei mai întâlni niciodată pe pământ. Şi poate nici cu oamenii aceştia pe lângă care treci acum fără să le spui nimic despre Hristos. Nu mai aştepta, fă binele pe care îl poţi azi!
| Continuare »