Traian Dorz, din Istoria unei jertfe vol. IV
… În aceşti doi ani – 1980 şi 1981 – am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe din lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după Părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea…
Mama mea, a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula de pe pat şi vorbi până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus a făcut ca eu să pot sta lângă ea până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat duios şi înlăcrimat mâinile ei pe piept… O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Iisus, atât ea, cât şi eu, să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, venea după mine până în poarta casei şi se uita, plângând şi strigându-mi:
– Iară te duci, copilul meu, dragul mamei copil – şi eu rămân. Poate vei rămâne pe acolo cine ştie pe unde, iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea vreodată.
– Nu te teme, mamă, măicuţa mea, îi răspundeam eu grăbit, să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu ori m-au dus alţii şi iarăşi am venit.
– Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele.
Binecuvântat să fii Tu, Domnul şi Dumnezeul nos¬tru, Care, iată cum ai avut grijă de noi amândoi, ca să fiu lângă patul ei până la sfârşit. Cum avusese Domnul grijă de mine şi în privinţa tatălui meu Constantin, ca să fiu lângă patul morţii sale până a trecut şi el în braţele Domnului în februarie 1967. Cu treisprezece ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile, mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată… Voia să fim mereu împreună şi era deplin liniştită că sunt nedespărţit de ea. M-a iubit nespus de mult – eram singurul ei copil. Şi copilul mamei este tot copil pentru ea chiar şi când este om bătrân, cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea linişti, îi cuprindeam capul ei lângă inima mea – şi aşa odihnea fericită.
Astfel Dumnezeu mi-a dat harul să pot şi eu să spăl trei zile după mama care a spălat atâţia ani după mine. Să-i dau şi eu cu mâna mea mâncare în gură mamei mele care mi-a dat şi mie în gură atâţia ani cu mâna ei tot ce-a avut mai bun şi mai dulce pe lumea asta… Să strâng şi eu liniştitor la inima mea pe mama mea dulce, care m-a strâns ocrotitor şi fericit pe mine atâţia ani la inima ei… O, dacă mi-aş fi putut plăti măcar a mia parte din datoria de dragoste şi recunoştinţă pe care o aveam faţa de mama mea şi faţă de tatăl meu… O, dacă Dumnezeul meu şi părinţii mei s-ar îndura să-mi ierte pe deplin toate durerile şi neascultările mele cu care i-am întristat şi îndurerat atâţia ani în toată viaţa lor zbuciumată… M-am rugat cu atâtea lacrimi fierbinţi pentru iertarea asta, cum mă rog şi acum când scriu pe hârtia asta aceste rânduri de foc şi de sânge pentru mine. Şi mă voi ruga până când şi mie mi se vor închide pentru totdeauna pe pământ aceşti ochi cu care plâng acum aceste lacrimi. Şi mi se vor aşeza pe piept, pentru totdeauna pe lumea asta, aceste mâini cu care scriu acum aceste rânduri.
O minune s-a petrecut îndată ce sufletul mamei mele a trecut la Domnul, cât încă îşi ţinea capul ei pe umărul meu stâng, cel cu inima: toată faţa ei i s-a schimbat dintr-o dată, devenind atât de tânără şi de frumoasă cum fusese numai în anii tinereţii ei când cred că nu mai era nici una mai frumoasă ca ea. Toţi cei ce priveau la ea se minunau. Toată înfăţişarea durerii şi bătrâneţii dispăruse de pe faţa ei şi revenise tinereţea, seninătatea, bucuria, care acum îi deveniseră veşnice… Am fost încredinţat atunci că Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Însuşi îi trecuse nu numai sufletul ei în lumină şi în frumuseţe. Ci chiar şi trupul.
La înmormântare, în curtea casei noastre părinteşti, s-au adunat atunci mulţimi din şapte sate, pentru ultima ei petrecere… Slujbele de înmormântare au fost scăldate în lacrimi. Eu, fiind în interdicţie şi atunci, n-am putut să ţin decât o rugăciune plină de tristeţe şi de nădejde pentru despărţirea şi pentru întâlnirea noastră…
– Mamă, dulcea mea mamă, de atâtea ori am plecat eu şi tu ai plâns petrecându-mă şi spunând: Te duci, copilul meu, şi mă tem că nu vei mai veni niciodată. Dar eu ţi-am zis: Nu plânge, mamă, iarăşi am să vin. Şi am venit, mamă, de câte ori m-am dus, eu am venit iarăşi. Şi tu, fericită, m-ai îmbrăţişat din nou şi din nou.
Acum te duci tu, mamă şi rămân eu plângând… Dar prin credinţă te aud şi pe tine spunându-mi: Nu plânge, copilul meu, căci iarăşi am să vin şi eu… Tu ştii, căci mi-ai vorbit de atâtea ori despre dulcea făgăduinţă a Domnului Care iarăşi va reveni împreună cu toţi ai Lui, între care voi fi şi eu… Nu plânge, mângâie-te şi tu cum m-am mângâiat şi eu de atâtea ori cu aceste cuvinte: Iarăşi voi veni. Îţi spun şi eu ţie acum cum mi-ai spus tu mie atunci. Şi după aceea nu ne vom mai despărţi niciodată. Vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Sau dacă nu veţi veni voi la mine, dragii mei, voi veni în curând şi eu acolo unde mă aşteptaţi voi împreună cu toţi ceilalţi dragi, scumpi, neuitaţi ai sufletului meu şi vă voi afla aşteptându-mă acasă, de data aceasta la Acasa noastră cea adevărată, de unde nu ne vor mai despărţi apoi într-adevăr niciodată nici vrăjmaşii, nici suferinţele, nici moartea.
Doamne şi Dumnezeul meu, cu genunchii plecaţi, cu mâinile împreunate şi cu ochii şiroind de lacrimi spre Tine, Te rog, primeşte cu bucurie în braţele Tale dulci şi aşază în odihna cea fericită a celui mai frumos rai al Tău sufletul scumpei mele mame lângă sufletul lui tata, care a aşteptat-o acolo aproape pai¬sprezece ani…