501. LÂNGĂ POARTA VEŞNICIEI

Lângă Poarta Veşniciei îmi pun faptele-n cântar,
dar oricât mi-au fost de bune, astăzi fără preţ îmi par.

Doamne, cum să cred, prin fapte, c-aş intra-n Cetatea Ta?
Numai harul, numai harul singur e salvarea mea.

Iată, din belşugul pâinii ce mi-ai dat-o ne-ncetat,
câtă mi-am oprit-o mie, iar la alţii cât-am dat!

Iată, din iertarea multă care-am tot primit-o eu,
ce uşor mi-am dat-o mie, iar la alţii cât de greu!

Iată, din blândeţea dulce care-ntruna am primit,
cât de larg am fost cu mine, iar cu alţii ce zgârcit!

Şi din marea-mi datorie chiar puţinul ce l-am dat,
Doamne, cât e cu mândrie şi cu laude-ntinat! | Continuare »

401. ŢARA MINUNATĂ

Ţara minunată, Raiul sfânt de Sus,
ne-o vei da odată, Preaiubit Iisus.

Şi acolo-n ea,
veşnic vom putea
să-Ţi cântăm cu dor,
Drag Mântuitor.

Ţara fericită care ne-ai promis
este mai slăvită decât orice vis.

Ţara luminoasă unde-n veci vom fi
este mai frumoasă decât pot gândi.

Ţara iubitoare unde vrem să fim
ca pe-o-mbrăţişare dulce o dorim.

Ţara mult dorită, paradis nespus,
dă-ne-o fericită, Preaiubit Iisus!

Ţara Minunată fă s-o moştenim,
Faţa-Ţi adorată veşnic s-o privim! | Continuare »

301. PREAIUBITUL MEU E UNUL

Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ,
Glasul Lui e Armonia, cântec este-al Lui Cuvânt. (bis)

Orice loc pe unde trece de miresme-alese-i plin,
câmpu-i mai frumos pe-acolo, cerul este mai senin. (bis)

Dulcea Lui înfăţişare este-ntreagă farmec sfânt,
mii de primăveri vin parcă toate-o dată pe pământ. (bis)

Preaiubitul meu e Unul, nimenea asemeni nu-i!…
Cât aţi da de L-aţi cunoaşte ca să fiţi şi voi ai Lui!… (bis) | Continuare »

201. CE DUŞMĂNIT EŞTI TU ACUM

Ce duşmănit eşti Tu acum pe unde mergi cu mine,
vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum, de-ar şti că merg cu Tine!
Când la ospăţul lor m-ar vrea, las mesele lor pline
şi, dezlegând merindea mea, mănânc ce pot cu Tine. (bis)

Când îmi îmbie-un aşternut ce cald şi moale-ar ţine,
eu merg în colţul meu tăcut şi-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vor cu ei s-alerg la patimi şi ruşine,
rămân napoi de toţi şi merg pe calea mea cu Tine. (bis)

Când ei mă-ndeamnă să îmbrac podoabele lor fine,
privesc veşmântul Tău sărac şi-l caut să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi, ştiu gândul lor prea bine,
mă trag spre urmă şi rămâi nedespărţit de Tine. (bis)

Când ei mă vor să stau râzând cu ei de tot ce-i bine,
eu mă feresc şi-ascuns, plângând, mă rog un duh cu Tine.
O, iartă-mă când nu-s aşa de-al Tău cât se cuvine,
când Te ascund spre-a nu vedea vrăjmaşii că-s cu Tine! (bis) | Continuare »

 

101. IISUSE, VEŞNIC CĂLĂTOR

Iisuse, Veşnic Călător prin lumea de păcate,
Tu baţi străin şi iubitor la uşile-ncuiate. (bis)

Nimic Tu nu ceri nimănui când baţi şi-aştepţi să vină,
ci vrei să laşi în casa lui din pacea Ta divină. (bis)

Eram copil când Te-am văzut şi-n poarta mea, Străine,
şi, să-Ţi deschid, ai tot bătut, să intri şi la mine. (bis)

Dar lumea-mi spuse să nu viu, că viaţa Ta-i amară,
am vreme, colo, mai târziu… Şi Te-am lăsat afară. (bis)

Te-am auzit ani mulţi, pe rând, chemându-mă pe nume,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, Te-ai dus străin prin lume. (bis)

Iar astăzi singur mă-nfior de-a’ mele fapte rele,
Iisuse, şi Te chem cu dor în noaptea vieţii mele. (bis)

Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate iar o dată!
Te-aştept cu sufletul plângând şi uşa descuiată… (bis) | Continuare »

Să cântăm Domnului / CARTE DE CÂNTĂRI A OASTEI DOMNULUI

1. CÂNTĂRILE NOASTRE

Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii, cântările noastre.
Cântările noastre, cântările noastre,
de para iubirii, cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas,
luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,
iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.
Să plângă din ele, să plângă din ele,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Cântările noastre n-au seamăn şi soţ
în nici o simţire şi limbă şi zare;
oricine le-aude se-aprinde şi-n toţi
învie cereasca şi sfânta-ncântare.
Şi sfânta-ncântare, şi sfânta-ncântare,
învie cereasca şi sfânta-ncântare.

Venind din al Tainei ceresc nehotar,
cu-adânc duh de taină fiinţa-nveşmântă;
purtând mierea dulce lăsată de har,
fac dulce şi duhul şi gura ce cântă.
Şi gura ce cântă, şi gura ce cântă,
fac dulce şi duhul şi gura ce cântă.

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,
sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.
Mai vrednic de slavă, mai vrednic de slavă,
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă. | Continuare »

O meditaţie biblică de Anul Nou –
Ioan Marini«Glasul dreptăţii», nr.1 / 1938

Am intrat într-un nou an. Cum a fi şi ce vom petrece în noul an nu putem şti. Toate semnele arată însă că nu vom fi scutiţi de furtună.
Cine este înţelept nu aşteaptă până vine strâmtorarea, ci din bună vreme îşi caută un adăpost bun şi sigur.

Cine călătoreşte pe mare caută să se asigure cât mai bine pentru vreme de furtună.
Şi oare viaţa noastră nu este şi ea o călătorie pe o mare atât de neliniştită şi periculoasă adeseori.

| Continuare »

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937moara

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
| Continuare »

«GLASUL DREPTĂŢII», Ediţie specială, Sibiu, 12 februarie 1938

A TRECUT LA DOMNUL preaiubitul şi dragul nostrum părinte IOSIF TRIFA

Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: PĂRINTELE IOSIF TRIFA A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL ÎN NOAPTEA – SPRE DIMINEAŢA – ZILEI DE 12 FEBRUARIE

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Iisus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu ai slovei, ci ai Duhului (II Cor. 3, 6).

S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15). Cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Cor. 9, 22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate, ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus cuvântul Evangheliei (Filipeni 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume, decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat; să sune din trâmbiţă şi a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Cor. 4, 13).

A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Cor. 15, 58).

A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat totul cu drag ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte, a lucrat şi luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi cuvântul Lui, tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în lupta aceasta, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi… privind mereu ţintă la căpetenia desăvârşirii şi credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit (Evrei 12, 1), a mers mereu înainte stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând; până la sfârşit, părintele Iosif a lucrat mereu, îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi viaţa lui.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (II Cor. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor şi Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat ACOLO, unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-A STINS UN MARE OM AL LUI DUMNEZEU, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 6).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă celor ce-am rămas acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine!

Vlad GHEORGHIU108-Icoana_Maica_Domnului

În vremea veche exista o cultură foarte avansată, de o estetică deosebită. Era un imperiu al metaforei şi al filosofiei, peste care trona Ovidiu, Petroniu, Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Euripide, Hipocrate, Virgiliu şi mulţi alţi discipoli ai acestora.
Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, au trebuit să învingă, să detroneze şi să înlocuiască o cultură deja consacrată şi foarte avansată. Scrierile patristice au intrat în istorie sub semnul unei viguroase reacţii împotriva a tot ce reprezenta felul de gândire şi de exprimare a lumii vechi.

Astfel se pun bazale unei culturi proprii, cuprinzând toate genurile literare: poezie, proză, eseu şi chiar dramă. Sfântul Grigorie din Nazians a scris drama în versuri „Hristos, Pătimitorul”, care deşi, din punct de vedere artistic, prezintă şi câteva inconveniente (dramaturgia, ca gen literar, dezvoltându-se mult mai târziu), totuşi are meritul de a transforma Patimile Domnului în dramă, în tragedie, pentru prima dată.

Dar, desprinderea de cultura veche nu s-a putut face dintr-o dată. Cultura antică depozita în ea comori care se cereau păstrate şi însuşite. Creştinii din perioada de început s-au adăpat din izvoarele acestei culturi, recunoscând părţile ei pozitive. | Continuare »

FIORI DE DOR

Autor: Maria BLĂJERIU

Fiori de dor134-FIORI-DE-DOR
tresar
în miez de noapte
când liniştea
adoarme
trudita cetate.
Obosit, drumul
îşi reazimă capul
pe stânca uitării,
iar colbul
acoperă durerea tăcută.

Mai este şi mâine o zi!
Curând,
zorii bucuriei
vor înflori
printre nori-arămii,
iar talpa
arsă de spini
şi de pietre,
se va răcori
prin iarba-nrourată,
pe cărări
împletite
cu raze de soare.

Departe,
în zare
va creşte Citadela –
Ierusalimul Ceresc
când spinii
şi dorul
îşi vor odihni
fruntea
la picioarele
Mielului,
în armonia de glasuri
ale răscumpăraţilor.

O, OM!

Autor: Traian DORZ – preluat din Cântări Îndepărtate, Vol II al seriei Cântări Nemuritoare, Ed. Oastea Domnului, 109-TraianDorz-CantariIndepartateSibiu, 2004, pag. 112

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţi-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă: vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt: cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare: versul tău
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!

Arăţi o cale: calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuşi sau va nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă: viaţa ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!

O, om! – ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… fii credincios,
cu grijă şi cu teamă!
– să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seamă!…