Poruncile Iubirii

Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti.

Porunci ale Iubirii-s toate Cuvintele lui Dumnezeu,
pe care orice suflet este dator a le-mplini mereu;
în ele, orice suflet sincer îşi află hrană şi-ajutor
să-şi ducă zilele vieţii pe sfântul drum mântuitor;
ferice, fiul meu, de tine când le iubeşti şi când le ţii
şi-n ele tu-ţi găseşti izvorul întregii tale bucurii.

Porunca Dragostei e-ndemnul să te opreşti din drumul rău
şi să primeşti o fire nouă în taina sufletului tău,
prin naşterea din nou să intri în starea de copil ceresc
al Harului pe care Domnul îl dă la cei care-L primesc;
ferice, fiul meu, de tine dac-ai avut în viaţa ta
această naştere cerească şi mergi frumos, rodind în ea.

Poruncile Iubirii, toate, sunt adevăruri şi lumini,
sunt trepte spre desăvârşire, plăcute paşilor divini,
din ce în ce mai spre lumina cunoaşterii lui Dumnezeu,
în care se desfată veşnic cei care le-au urcat mai greu;
ferice, fiul meu, de tine dac-ai pornit pe-acest suiş,
tu vei aduce rod de fapte sub al cuvintelor frunziş.

Poruncă a Iubirii este păstrarea-nvăţăturii vii,
în care te-au crescut părinţii – şi-ntocmai ca şi ei s-o ţii,
să nu te-abaţi din ea o cirtă, să nu laşi ne-mplinit un iot,
că-n orice slovă-i adevărul – şi sfânt e adevărul tot!
Ferice, fiul meu, de tine şi de urmaşul tău în veci,
aşa cum ţi le-am dat eu ţie, dacă şi tu spre el le treci.

Poruncă a Iubirii Sfinte e dragostea de fraţi mereu,
aceasta-i tot atât de sfântă ca dragostea de Dumnezeu;
toţi cei care-L iubesc pe Domnul datori sunt şi-a-i iubi pe fraţi
şi să-i asculte, căci doar astfel vor fi ei binecuvântaţi;
ferice, fiul meu, de tine când al iubirii sfânt Cuvânt
ţi-e o poruncă luminoasă ţinută până la mormânt.

Traian Dorz, Poruncile iubirii

Cum v-a iertat Hristos

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3, 13)

Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată. O iertare pe totdeauna.

Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt. Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte. Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.
Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi. De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). În aceste condiţii, Mântuitorul spune că trebuie să-l ierţi pe fratele, şi în Mt 18, 15: dacă îşi cere iertare. Şi în urma cererii de iertare porunceşte iertarea şi în Lev 19, 17. Tot aşa şi în Tatăl Nostru (Mt 6, 12). | Continuare »

SINODUL DIN CRETA ȘI P(L)ANDEMIA

Sinodul din Creta (2016) nu a fost un simplu sinod tâlhăresc, ca cele care au fost condamnate pentru legiferarea unor erezii și neorânduieli canonice, ci a fost un pseudosinod nelegitim care, pe lângă hotărârile eretice legiferate, a deschis calea instaurării domniei Antihristului prin religia universală care se configurează în aceste vremuri.

Mai mult decât atât, prin acceptarea hotărârilor eretice de către aproape toate Bisericile Locale, lucrarea Harului a slăbit în întreaga lume, iar puterea răului se manifestă înfricoșător, în formele văzute și trăite de noi. Vrăjmașul mântuirii a avut nevoie de această cucerire pentru ca Harul lui Dumnezeu să nu oprească ofensiva pornită asupra Bisericii și asupra întregii lumi. Nu pentru că puterea Harului nu mai este aceeași, ci pentru că omul a iubit mai mult întunericul decât lumina!

De aceea, lupta în Biserică trebuie să fie pusă în strânsă legătură cu adevărul de credință, iar soluțiile se cer a fi luate nu după măsuri și gânduri omenești, ci după voia cea Sfântă a lui Dumnezeu. Să nu credem că problemele actuale pot fi rezolvate fără a ține cont de trădarea de credință care s-a făcut în Kolymbari – Creta. Retragerea semnăturilor de pe documentele eretice cretane este prioritară în aceste vremuri de apostazie. Să nu credem că este suficient să punem „cezarului“ umărul în ușa bisericii pentru a nu impune restricțiile aberante la vreme de p(l)andemie! Ușa Bisericii se ține deschisă lucrării Harului prin credință și pocăință înțelegătoare.

Altfel, nu ne vom trezi doar cu măștile pe care, oricum, le-am scos din inimile noastre și cu care ne acoperim chipurile desfigurate ale trădării, ci vor veni peste noi și alte urgii, cu mult mai grele și de nedorit.

Preot Claudiu Buză

LIPSA NAŞTERII DIN NOU

O scrisoare-răspuns a fratelui Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiul şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori care ne-aţi scris întrebându-ne care să fie felul nostru de purtare, potrivit Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, faţă de acei dintre fraţii noştri şi dintre surorile care – deşi fac parte de mulţi ani din Lucrarea Domnului şi cunosc ce spun Sfintele Scripturi, ce spun Sfinţii Părinţi bisericeşti şi ce spune şi părintele nostru sufletesc Iosif Trifa despre obiceiurile lumeşti de pe la botezuri, de pe la nunţi, înmormântări, onomastici şi altele de felul acestora, deşi ştiu aceste lucruri – totuşi mai practică şi-acum astfel de obiceiuri; ba încă mai adaugă şi ei, unii, câteva, sporind aceste lucruri străine de credinţa şi de adevărul Bibliei. | Continuare »

[Căzuţi în mâinile tâlharilor]

Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968

Samariteanul-milostiv-2… Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”. | Continuare »

NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM?

NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM?

Învăţătura evangheliei de duminică este aceasta:
Biserica noastră învaţă că demoni (diavoli) sunt şi azi şi ei caută neîncetat să-i tragă pe oameni în ispită şi să-i amăgească spre lucruri rele. „Fiţi deştepţi şi privegheaţi – zice apostolul Petru – pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Dar acest diavol n-are putere să-l silească pe om la păcat. Dumnezeu i-a dat omului voinţă şi înţelegere şi aşa omul păcătuieşte şi se apropie de satana cu voia lui. Ochii, spre pildă, i s-au dat omului să vadă înţeleapta orânduire a lui Dumnezeu şi, văzându-o, să-L preamărească. Dar de multe ori oamenii îşi lasă ochii să se facă slugile diavolului. Limba i s-a dat omului ca să-L laude pe Dumnezeu, dar mulţi, de multe ori, prin sudalme, înjurături şi minciuni, o fac slujnica diavolului.
Mâinile i s-au dat omului să lucreze cu ele şi să le împreuneze în semn de rugăciune, dar, de câte ori omul le întinde cu lăcomie să răpească, să fure şi să lovească, le pune în slujba satanei. | Continuare »

CÂŢI NE-AM ATINS DE DOMNUL

vindecarea indracitului din GadaraCâţi ne-am atins de Domnul
şi El ne-a vindecat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat!

Să spunem, să spunem mereu
ce mult ne-a făcut Dumnezeu,
să spunem mereu, da, mereu şi mereu,
noi şi voi – tu şi eu,
cât de mult, cât de mult
ne-a iubit Dumnezeu!

Toţi câţi zăceam în moarte
şi El ne-a înviat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost în lanţuri
şi El ne-a liberat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost robi lumii,
iar El ne-a înfiat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Recunoştinţa noastră
să strige-n lung şi-n lat,
cu slava Lui să umplem
pământul ne-ncetat!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

El ne-a înviat împreună

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după RusaliiTDorz1
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Deşi lucrarea harului dumnezeiesc în viaţa fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuşi El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur Trup al Său, pe noi, toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (In 11, 52).
Într-un singur Staul, pe noi, toate oile Sale cele risipite (In 10, 16).
Într-o singură Unitate, pe noi toţi, părticelele Lui cele atât de împrăştiate (Efes 2, 14-16).

Porunca unităţii noastre este atât de sfântă şi atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduinţele mântuitoare şi fericite pentru ai Săi Domnul Iisus le-a făcut numai unităţii lor, ci şi toate judecăţile şi pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unităţii dintre ei.
Începând din clipa când Iisus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună El va fi în mijlocul lor, şi până în seara despărţirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la înălţarea Sa la Cer, El le-a poruncit şi le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său, fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsarea Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului şi harul Duhului Sfânt.
Şi noi numai împreună am fost înviaţi în Hristos şi numai împreună suntem rânduiţi să şedem în locurile cereşti în Hristos Iisus. Numai împreună aici şi în veşnicie.

Iată deci cât de însemnată este părtăşia noastră cu fraţii şi cât de însemnat este ca noi să ne ştim bine locul şi slujba noastră în mijlocul familiei duhovniceşti unde am fost născuţi prin Cuvântul şi Duhul Sfânt de către părinţii noştri duhovniceşti din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinţii noştri ,este un străin în casa noastră.
Oricine nu-şi are şi nu-şi ştie familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără ţară, un fără loc. Acela va fi al nimănui şi nu va fi de nicăieri. | Continuare »

ÎNDRĂZNEALA ŞI BIRUINŢA

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n-au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure… | Continuare »

CEVA DESPRE CEI TREI MORŢI PE CARE I-A ÎNVIAT IISUS MÂNTUITORUL

CEVA DESPRE CEI TREI MORŢI PE CARE I-A ÎNVIAT IISUS MÂNTUITORUL

Despre trei morţi ne spune Evanghelia că i-a înviat Iisus Mântuitorul: fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Între aceşti trei morţi este o deosebire: fiica lui Iair abia numai „adormise”; tânărul din Nain mergea deja spre cimitir, iar Lazăr începuse a „mirosi”. Erau trei diferite stări de moarte.
Aşa stau şi oamenii faţă de boala şi moartea cea sufletească. Unii au adormit numai în răutăţi, alţii merg spre cimitir, alţii au murit de mult. Sunt diferite stări de boală şi moarte sufletească, dar toate sunt pe o formă de rele şi primejdioase.
Vai, ce lucru grozav este boala şi moartea cea sufletească! Şi, vai, cum nu-şi dau seama oamenii de acest lucru! E plină lumea de „morţi” care trăiesc (Apoc 3, 1). Noi oamenii de azi suntem exact în istoria Egiptului, când în fiecare casă era câte un mort – cu deosebirea că atunci în fiecare casă era câte un mort, dar azi sunt câte 4, 5… Şi cu deosebirea că pe morţii de atunci îi plângea lumea, dar pe cei de azi nu-i plânge nimeni (nici măcar părinţii).

Dovedeşte-mi că eşti „viu”
Ce lucru grozav este un om ce a murit în păcate şi fărădelegi, ajungând un mort ce trăieşte! Şi, vai, ce lucru şi mai grozav este când cineva se crede viu, dar el este mort cu sufletul! Acestora le punem în faţă cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur:
„Când un suflet nu are în sine nimic sănătos, chiar de s-ar părea că trăieşte, totuşi el a murit. | Continuare »