Vlad GHEORGHIU
În vremea veche exista o cultură foarte avansată, de o estetică deosebită. Era un imperiu al metaforei şi al filosofiei, peste care trona Ovidiu, Petroniu, Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Euripide, Hipocrate, Virgiliu şi mulţi alţi discipoli ai acestora.
Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, au trebuit să învingă, să detroneze şi să înlocuiască o cultură deja consacrată şi foarte avansată. Scrierile patristice au intrat în istorie sub semnul unei viguroase reacţii împotriva a tot ce reprezenta felul de gândire şi de exprimare a lumii vechi.
Astfel se pun bazale unei culturi proprii, cuprinzând toate genurile literare: poezie, proză, eseu şi chiar dramă. Sfântul Grigorie din Nazians a scris drama în versuri „Hristos, Pătimitorul”, care deşi, din punct de vedere artistic, prezintă şi câteva inconveniente (dramaturgia, ca gen literar, dezvoltându-se mult mai târziu), totuşi are meritul de a transforma Patimile Domnului în dramă, în tragedie, pentru prima dată.
Dar, desprinderea de cultura veche nu s-a putut face dintr-o dată. Cultura antică depozita în ea comori care se cereau păstrate şi însuşite. Creştinii din perioada de început s-au adăpat din izvoarele acestei culturi, recunoscând părţile ei pozitive.
„Noua cultură ce apărea se ridica nu pe dărâmăturile celei vechi, ci se altoia pe ceea ce era viu şi neveşted în trunchiul antichităţii”, remarcă Mitropolitul N. Corneanu. Spre exemplu: filozofia lui Platon, pe care pr. prof. Ioan Coman îl numeşte „un semizeu al gândirii greceşti”, respiră învăţătură pur creştină şi se regăseşte în scrierile Sf. Grigorie al Nissei, ale Sf. Grigorie din Nanzians, ale Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Ioan Damaschinul, dar, mai ales, ale fericitului Augustin.
Sf. Iustin Martirul spune că „Învăţăturile lui Platon nu sunt întru totul străine de cele ale lui Hristos”; Lactenţiu spune că „Platon a presimţit fragmente de adevăr”, iar Fericitul Augustin spune că: Dacă Platon ar fi trăit în vremea noastră, este absolut sigur că ar fi fost creştin” ” atât de aproape de creştinism era învăţătura acestuia. Mitropolitul Nicolae Corneanu precizează că „Platon a fost doar primăvara filosofiei creştine, a avut mai multe flori, decât roade”. Abia târziu, într-o toamnă a filosofiei patristice, născută sub picioarele Crucii, se văd roadele filosofiei lui Platon. Filosofiei lui Platon îi lipseşte Jertfa de pe Cruce, de aceea nu poate mântui pe nimeni.
Un aspect important trebuie menţionat, şi anume că literatura patristică, deşi pare că se sprijină pe elementele pozitive ale liricii antice, îşi însuşeşte un stil nou de exprimare, neîntrebuinţat până atunci, un specific nou, aparte, deosebit. Pentru scriitorii patristici, scrisul nu era un divertisment. Ei aveau un scop foarte bine definit: acela de a-L descoperi pe Hristos, Mântuitorul, tuturor oamenilor. Pentru aceasta, în imnurile şi scrierile lor, puneau mai mult preţ pe transmiterea mesajului într-o formă înalt-duhovnicească şi mai puţin pe aspectul pompos şi sforăitor al exprimării folosite în scrierile şi retorica idolatră. Nu trebuia ignorat sau neglijat fondul, de dragul formei. Au început deci prin a se debarasa de orice formă de prezentare stilistică ce ar fi putut umbri sau ascunde Adevărul Dar pentru că fondul, adică Adevărul ce trebuia transmis, era de natură dumnezeiască, el însuşi era aşa de frumos, încât a ridicat forma la un nivel artistic deosebit. Căutând să exprime frumuseţea adevărului şi nu adevărul în cuvinte frumoase, această frumuseţe a Adevărului s-a impus formei, metafora creându-se în virtutea frumuseţii fondului. Adevărul exprimat metaforic este înţeles doar de poeţi, pe când metafora Adevărului, exprimată simplu, este (fără a fi mai puţin valoroasă, ba, din contră, conturându-şi originalitatea artistică) pe înţelesul oricărei categorii de creştini, rostul scrierilor patristice tocmai acesta fiind: de a-L face cunoscut pe Hristos tuturor păturilor sociale.
Păruta sărăcie a stilului folosit de scriitorii patristici era pe deplin compensată de bogăţia ideilor şi, mai ales, de adevărul pur pe care-l conţinea şi pe care-l făcea acum cunoscut într-o formă nouă. Aspectul sobru şi, deseori, ascetic al scrierilor le desprinde, le singularizează pe acestea în raport cu scrierile păgâne. Şi nu numai. Stilul patristic se caracterizează, în mod deosebit, prin claritate şi precizie în exprimare. Este foarte concis, logic şi pe înţelesul tuturor.
Sf. Grigorie din Nazians chiar cere aceasta mânuitorilor condeiului şi avertizează asupra lungimii nejustificate dar şi a prea scurtimii textelor, asemănând aceasta cu arcaşul care, în loc să arunce săgeata drept la ţintă, o lasă să cadă ori înainte de aceasta, ori dincolo de ea.
Se remarcă, de asemenea, seriozitatea stilului patristic, lipsa expresiilor uşuratice care abundă în lirica păgână. Dar mai ales căldura şi duioşia exprimării, ca de la tată la fiu. Fericitul Augustin îndeamnă astfel: „Ţinând seama de subiectul tratat este de ajuns să dai frâu liber înflăcărării inimii fără să se caute cuvintele, potrivit unor metode artificiale”. Astfel, ascultând glasul inimii, Sfinţii Părinţi au ajuns să mânuiască deosebit de elegant condeiul. „Unii critici consideră că, de fapt, lor li se atribuie meritul de a fi salvat frumuseţea şi puritatea limbii lui Cicerone, în totalitatea nuanţelor ei, tocmai datorită eleganţei limbajului (Mitropolit N. Corneanu).
Astfel filosofia şi poezia păgână, în agonie, este înlocuită cu „Filosofia Frumuseţii adevărate” – cum o numeşte Sf. Grigorie din Nazians – sau cu filosofia lucrătoare, filosofia faptelor. Sf. Ioan Scăraru o numeşte „adevărata filosofie”, identificând-o cu isihasmul, cu liniştea monahală, în totală opoziţie cu filosofia lumii.
Şi iată că în textele imnurilor religiose se întâlnesc, în fericită osmoză, poezia şi muzica sufletului pios şi umil care vede uimit, un strop din slava lui Dumnezeu.
Sf. Ambrozie, unul din imnografii de vârf ai perioadei patristice a fost învinuit că farmecă lumea, cântându-şi imnurile lui. Într-adevăr, imnurile ambroziene, neavând o factură prea savantă, ci uşoară şi simplă, dar de o autentică valoare şi de o profundă pietate, fermeca pe ascultători tocmai prin duioşia şi blândeţea cu care erau cântate. Şi nu numai. S-au impus şi prin fidelitatea faţă de Sf. Scriptură şi prin corectitudinea lor, sub aspect dogmatic.
Întâlnim în lirica patristică elementele poeziei moderne aproape sub toate aspectele. La Sedulius găsim o formă de acrostih în care fiecare strofă începe cu literele alfabetului în ordine. Totodată, litera cu care începe versul este în aliteraţie. Se manifestă o grijă deosebită în construcţia rimei, aceasta fiind adeseori esenţă metaforică. De asemeni, întâlnim versul alb şi versul liber, ceea ce demonstrează că nu putem numi acest gen de poezie ca fiind modern. Metrica şi ritmul sunt identice cu cele de astăzi, iar procedeele artistice folosite au un rafinament deosebit.
Pentru Sfinţii Părinţi esteticul, frumosul se realizează prin excelenţă în Dumnezeu. Dumnezeu, fiind frumuseţe absolută, nu prin cuvinte frumoase poate fi zugrăvit, ci prin frumuseţea cuvintelor.
Apariţia, în mediul creştin, a filocaliilor (iubirii de frumuseţe) se bazează pe acest fel de a gândi al scriitorilor patristici.
„Toată poezia care îmbracă imnologia Bisericii noastre nu dă o notă de fabulaţie, de bogată imaginaţie a autorilor, care să diminueze veridicitatea textelor respective, ci îndumnezeite prin Duhul Sfânt şi prin evlavie, sacralizează versurile. Aceste imnuri nu caută să materializeze un adevăr spiritual, ci spiritualizarea materiei. Prezentarea este poetică, dar în acelaşi timp şi de un realism dogmatic şi moral incontestabil. Frumuseţea stilistică se întrece cu înălţimea cugetării duhovniceşti” (Sf. Andrei Criteanu).
Majoritatea imnurilor, ca şi a icoanelor ortodoxe, nu poartă semnătură, starea autorilor confundându-se cu sfinţenia pe care o întruchipează în culori, în cuvinte sau armonii. Chipul ce se vrea astfel zugrăvit trece mai întâi prin sufletul autorului şi artistul se sfinţeşte o dată cu lucrarea lui. Îmbracă haina sacră a artei sacre. Se confundă cu lucrarea lui, într-o iubire totală.
Pentru a putea realiza acest fel de lucrări, autorii lor se vor fi ridicat, prin vrednicie, până la starea din care să poată percepe frumuseţea sfinţeniei adevărurilor pe care le zugrăveau în culori, sau în cuvinte, sau în armonii cereşti.
Mai ales, imnurile dedicate Maicii Domnului sunt de o rară sensibilitate religioasă şi dovedesc o autentică evlavie a autorilor, producând o puternică vibraţie sufletească în toţi cei care le citesc sau le cântă. Ele tronează, ca şi Fecioara, peste toate celelalte imnuri bisericeşti, evidenţiindu-se, în mod deosebit, prin duioşia, evlavia, pietatea şi, mai ales, dragostea cu care au fost alcătuite. Ca să poţi vorbi despre Maica Domnului, trebuie să te găseşti într-o stare de feciorelnică puritate sufletească, într-o curăţie şi într-o smerenie ca cea a accepţiunii, a Fiatului Fecioarei. Smerenia ei este atât de naturală! Nu voit impusă. Ea n-a interpretat greşit gestul Arhanghelului şi nu s-a mândrit când i se închina un sol ceresc, nici n-a dat înapoi din exces de smerenie, ci natural şi simplu a acceptat Voia lui Dumnezeu: Smerenia împletită cu ascultarea, cu asumarea responsabilităţilor, cu accepţiunea jertfei, a săbiei ce-i va străpunge inima, deci cu „Fie mie după Cuvântul lui Dumnezeu”. Pentru a putea scrie despre ea, trebuie să fii într-o stare cât mai aproape de a ei. Ca să poţi spune ca şi Mitropolitul Nicolae al Cruţielor: „Steaua care a vestit pe Soarele Dreptăţii nu se întunecă, ci cu lumina ei va lumina pe oamenii credincioşi în veacuri nesfârşite” trebuie ca şi sufletul tău să strălucească în lumina aceasta, trebuie să fi fost şi tu străfulgerat de ea, nemaiputând s-o uiţi niciodată.
Acatist:
- „Bucură-te, tulpină de lumină a rugului nemistuit,
Bucură-te, pridvorul de smirnă, prin care Dumnezeu S-a ivit,
Bucură-te, inel al unui foc mai presus de cer,
Bucură-te, dezlegare care topeşte lăuntricul ger,
Bucură-te, temeiul prin care şi în noi Dumnezeu Se încape,
Bucură-te, prin care plutim cu Iisus peste ape.
Bucură-te, Mireasă Pururea Fecioară!”
Chiar şi pentru a înţelege şi a simţi întocmai cu cei ce au scris astfel de versuri, trebuie să ieşi din starea de amorţeală cotidiană. Este metafora desăvârşirii pe care n-o poţi înţelege din orice fel de stare. Nu se distinge uşor. Ochiul profan n-o vede, sufletul întinat n-o percepe, mintea pervertită n-o înţelege. Pentru a te putea bucura de frumuseţea unor astfel de imnuri trebuie să te ridici, prin nevoinţă, prin post şi rugăciune, până la starea din care au fost scrise.
Cu siguranţă că autorii fiecărei cântări a Utreniei, ai fiecărui condac, sau tropar, sau acatist, într-o dăruire totală şi într-o smerenie naturală ca şi a Fecioarei, au şi înviat ca Hristos, cu fiecare îmn în parte.
Şi iată, noi astăzi ne „cuminecăm” cântându-le, de fiecare dată.
Bibliografie:
- Mitropolit Nicolae Corneanu: Studii Paristice
- Pr. Stăniloaie: Sfânta Tradiţie, Ortodoxia nr. 1/ 1964