LUMINA CRĂCIUNULUI

„Astăzi vi S-a născut Mântuitorul!”, a sunat vestea cea îmbucurătoare a îngerilor. Se bucură oare toţi oamenii de această veste şi oare să fie toţi oamenii fericiţi?
Un domn bătrân care şade în scaunul său moale lângă fereastra locuinţei sale de la primul etaj, fereastră ce dădea spre piaţă, după cum se vede, nu se poate bucura. El oftează din când în când cu greu şi aruncă priviri supărate spre învârteala din piaţă, unde sunt oferite fel de fel de lucruri spre vânzare, fiindcă a doua zi are să fie Crăciunul.
Un copilaş se uită atent la toate şi, în bucuria sa, îşi aruncă şapca în sus, strigând:
– Uraa! Mâine e Crăciunul!… Bucuraţi-vă toţi cu mine!
– Prostie… mornăi domnul cel bătrân. Şi-şi întoarse faţa dinspre fereastră.
Însă după câteva momente, se uită din nou afară şi observă cum o mamă bătrână ce se sprijinea de braţul unui tânăr (probabil fiul ei) s-a oprit înaintea unei gherete, de unde cumpără nişte jucării. Apoi au ales împreună un brad mic şi frumos, pe care tânărul îl luă pe umăr şi amândoi părăsiră piaţa, cu feţele fericite.
Domnul cel bătrân îşi ascunse faţa în palme şi mornăi cu glas înăbuşit:
– O, de-aş fi şi eu atât de fericit! Chiar dacă aş fi sărac ca acea femeie, numai să-i am aici pe Luiza şi pe copiii mei! Ah, cum se bucură toţi, chiar şi cei mai săraci… iar eu, bogatul, sunt nespus de nefericit şi părăsit.
Şi începu să plângă amar. Dar nu după mult timp intră servitorul:
Kaiser-Wilhelm-I-1– Domnule general, un om sărac cere milostenie… Zice că nu are ce mânca de sărbători, iar lemnele îi lipsesc. E atât de bătrân, că abia umblă. Nu are pe nimeni care să se îngrijească de el!
– Ce mă priveşte pe mine? Nu-i dau nimic! Trimite-l şi interzice-i să mai vină aici! porunci generalul. Şi Enric merse întristat să execute porunca.
O bucurie răutăcioasă trecu peste faţa generalului: „Aşadar nu toţi se bucură, cum mă gândeam eu mai înainte. Acest cerşetor pare a fi într-o stare asemenea mie; cu deosebirea că e sărac. Îl puteam eu uşor ajuta şi ar fi putut avea de toate. Dar nu! Tocmai asta nu vreau, pentru că mă satisface gândul că ştiu că nu numai eu sunt nefericit”.
Iarăşi se întoarse spre fereastră. Ce încărcaţi erau oamenii cu tot felul de pachete şi cum se grăbeau cu toţi! Ei purtau parcă pe feţele lor o pecete a bucuriei. Dacă bătrânul general gândi că, dacă şi alţii sunt nefericiţi, el ar fi mai puţin nefericit, trebui să recunoască faptul că vederea fericirii altora făcea să crească chinurile lui. De aceea se dădu înapoi supărat şi închise ochii, să nu vadă mai multe.
Generalul Scheideberg nu întotdeauna a fost nefericit. A fost nu timp când s-a crezut cel mai fericit om din lume, pentru că avea o soţie drăguţă şi copii buni. Atunci îi era uşor să-i bucure pe alţii şi se învoia bucuros ca Luiza lui pioasă să dea ceva săracilor. Dar, după ce moartea îi răpise copiii unul după altul, iar apoi îl lăsă şi soţia sa singur, inima lui s-a închis şi s-a retras de la toate şi el trăia într-o mare amărăciune. De câte ori îşi aducea aminte de fericirea sa de demult, era atât de supărat, încât făcea ca răbdarea sărmanului Enric să treacă prin mari încercări.
Acum zăcea cu ochii închişi, când iarăşi veni servitorul, care, crezând că stăpânul său doarme, se întoarse să iese. Însă bătrânul îl întrebă mânios:
– Ei, ce mai vrei iarăşi?
– A trimis pantofarul factura şi-l roagă frumos pe domnul general să achite, căci… că…
Şovăi, temându-se să vorbească mai mult. Dar văzând nerăbdarea stăpânului său, adăugă numai atât:
– Ar dori să-şi primească banii azi şi nu de Anul Nou!
– Ce să însemne aceasta? răspunse Scheideberg iritat. Şi să nu mai vii la mine cu o aşa faţă, ca şi când ar fi vorba de un lucru de nu ştiu ce mare importanţă! Ascultă, nu te mai uita la mine cu faţa asta voioasă! Nu ai nici un pic de consideraţie faţă de indispoziţia mea, care, mai ales astăzi, e de nesuferit! Dar oare la ce mai vorbesc?… Şi-aşa nu foloseşte la nimic, fiindcă tu eşti incorigibil, cu ideile tale greşite! De ce mă conturbi astăzi cu hârtia aceea netrebnică? Vorbeşte!
– Domnul meu ştie că mâine e Crăciunul şi…
– E o zi ca celelalte! i-o reteză scurt generalul.
– În astfel de împrejurări, oamenii au mai multă trebuinţă de bani decât altădată, continuă totuşi servul, fără a se lăsa intimidat. Dar nu pentru asta cere pantofarul banii azi.
– Dar de ce? întrebă generalul cu o curiozitate neaşteptată.
– Vrea să cumpere ceva pentru fratele său. Nu s-a gândit la aceasta mai înainte, dar astăzi tocmai s-a împăcat cu el, căci fuseseră supăraţi, şi acum vrea să-i dovedească sincera sa dragoste. Pentru aceasta îi lipsesc banii necesari.
Scheideberg nu răspunse. Îşi aruncă privirea amară spre un tablou ce era înaintea lui. Era fotografia soţiei şi a copiilor săi, într-o ramă scumpă, încadrată de un voal lung de doliu.Scheideberg
În primul moment, Enric nu înţelese de ce se uita stăpânul său cu o aşa privire amară la tablou. Dar îşi aminti numaidecât cauza. În urmă cu câţiva ani, fratele soţiei generalului, care locuia în America, după o scurta petrecere în Germania, se întoarse acasă. Dar înainte de plecare, într-o dimineaţă, veni să-şi ia rămas-bun de la cumnatul său. Cum Scheideberg încă nu se trezise la acea oră, acesta plecă, cu gând că se va întoarce mai târziu.
Aşa şi făcu. Însă când generalul intră în camera în care cumnatul său aştepta de câteva clipe, observă numaidecât lipsa acelui tablou. După câteva momente ieşi afară şi, chemându-l pe Enric, îl întrebă dacă mai intrase cineva în camera cu pricina, în acea dimineaţă, în afară de cumnatul său Herwig.
– Nu a fost nimeni aici, domnule general, răspunse servitorul.
Auzind aceasta, toate bănuielile bătrânului Scheideberg căzură asupra cumnatul său. Era convins că numai el luase şi dusese cu sine tabloul surorii sale decedate. Aţâţat de aceste gânduri, mânia lui n-a mai cunoscut limite. A intrat iarăşi în cameră la Herwig şi a început o ceartă cu acesta, învinuindu-l de furt şi numindu-l hoţ. La rândul său, Herwig s-a apărat, declarând că el doar s-a uitat la tablou, dar nu s-a atins de el. Refuzând iritat bănuiala lui Scheideberg, la rândul său, l-a numit pe acesta făţarnic. Acestea au fost de-ajuns ca generalul să-i spună cumnatului său să nu mai calce niciodată în casa lui. În sfârşit, Herwig a plecat, cei doi despărţindu-se adânc supăraţi.
A doua zi a venit la Scheideberg o femeie îmbrăcată sărăcăcios. Avea în mână tabloul şi zicea că, fiind în mare mizerie, ieri l-a trimis aici pe copilul ei, să ceară ceva de milă, ca de la oameni buni. Băiatul a venit, a găsit camera deschisă şi, nefiind nimeni care să-l vadă, a luat tabloul şi l-a dus acasă. Ea s-a speriat când a înţeles că băiatul furase fotografia, pentru că s-a străduit să-l crească om de omenie… dar sărăcia şi lipsa l-a determinat să facă acest act. De ar fi ea femeie rea, ar fi dus rama cea preţioasă a tabloului la casa de amanet… Dar vrea să fie femeie cinstită şi crede că domnul general, desigur, se va îndura de starea ei, văzând că-i readuce preţioasa fotografie.
Scheideberg ascultă mânios vorbele de necrezut ale femeii, vorbe care se vedea cât colo că au fost învăţate pe de rost, mai ales că, după ce le sfârşi, femeia nu mai zise nimic, ci aştepta răsplata.
– Toate câte mi le-ai spus sunt minciuni, răspunse răstit Scheideberg. Să spui numaidecât adevărul, că altfel te voi forţa să-l spui.
Dacă femeia observă că generalul vorbea atât de ameninţător, mărturisi că ea însăşi furase tabloul, gândindu-se că, aducându-1 înapoi, va primi o răsplată, căci bănuia că acesta este un obiect de valoare.
Tremurând tot de mânie, Scheideberg o goni pe femeie din casă. Cât s-a ruşinat el că a putut să-l bănuiască pe fratele soţiei sale de furtul tabloului… Şi-a cerut din suflet iertare lui Herwig, dar, la scrisoarea sa, acesta i-a răspuns doar atât: că nici nu mai vrea să ştie de el; că ei au terminat-o unul cu altul pentru totdeauna.
În urma acestui incident n-a mai auzit nimic despre cumnatul său şi, deşi nu voia s-o recunoască, de atunci a ajuns şi mai nefericit, pentru că scrisorile lui Herwig totdeauna în făceau bucurie.
Acum, auzindu-l pe Enric vorbindu-i despre cizmar, se gândea la toate acestea şi se simţi dintr-o dată atât de sărac! Cu adevărat, îl invidia pe acel cizmar, fiindcă acesta era împăcat cu fratele său. Oare el are să rămână fără iubire?
Uită pentru o clipă de prezenţa servitorului, care aştepta nerăbdător răspunsul său. Numai când acesta tuşi înecat, generalul se uită la el mânios şi-i zise:
– Eşti tot aci? Dacă ţi-ai fi adunat gândurile, i-ai fi spus îndată acelui om să plece, dându-ţi seama că cuvintele lui trezesc în mine amintiri triste. Dar tu vii la mine cu aşa lucruri neplăcute… Să ştii că nu voi împlini dorinţa acestui om; să vină peste câteva zile.
– Dar i-ai face acestui om o mare bucurie! răspunse Enric.
– Se poate! Dar eu nu vreau s-o fac!
– Şi domnul general s-ar bucura, răspunse servul cel credincios, căci cel ce-i face pe alţii fericiţi, nici el nu rămâne nefericit.
– Taci! Fornăi spre el generalul. Nu vreau să aud sfaturi de-ale tale. Astăzi iarăşi eşti în voie bună. De ce nu te duci să faci ce ţi-am poruncit?
Enric plecă, dar nu peste mult timp veni din nou.
– Ce vrei iarăşi?! strigă generalul la el.
– O femeie săracă ar vrea să-şi vândă obiectele ei frumoase. Poate intra, să le arate domnului general?
– Ce-ţi vine-n minte?! Ce să fac eu cu ele? Tu trebuie să ştii să nu mă îngreuiezi cu aşa lucruri! Ce stai încă aici? Nu pot întrebuinţa asemenea jucării!
– Dar femeia socoteşte că domnul general ar vrea să cumpere ceva… sau să-i dea ceva în dar… zise servitorul din nou.
– Mie nu-mi dă nimeni ceva în dar! zise Scheideberg. Nici tu să nu te gândeşti că eu am să dăruiesc ceva. Acum ştii părerea mea; poţi pleca!
Enric ieşi afară trist şi cu un oftat prelung:
– Ah, altcum era acesta altădată…
De partea lui, şi generalul mormăi singur:
– Teribil Enric acesta, că tot cu astfel de lucruri vine la mine. Ar trebui să ştie deja că nu ajunge la nici un rezultat, dar el nu poate uita de timpurile vechi când îi împlineam tot timpul cererile când era vorba de cei săraci. Iar acum, când eu sunt nefericit, nu voi face pe nimeni fericit. Aş vrea să ştiu dacă sunt fericiţi aceia care stau la etajul de sus. Oare nu vor simţi la Crăciun lipsa mamei lor?
Monologul i-l întrerupse întrarea unui copil care venise să-i citească, fiindcă datorită stării sale mai mult bolnăvicioase, nu mai putea nici citi, căci îi slăbise vederea. Şi astfel Paul Kunze, prietenul lui Enric, venea în fiecare zi şi-i citea ştirile cele mai noi. Şi chiar dacă pe Scheideberg nu-l interesau toate acestea, totuşi acele momente îi aduceau o schimbare, îi produceau o oarecare distracţie, căci nu ştia ce să mai facă de plictiseală. Micul Paul era copilul unui învăţător care locuia la al doilea etaj al casei. Familia sa era formată din tată şi şapte copii, dintre care cea mai mare era o fată de 18 ani; ea ţinea locul mamei, care murise în cursul acelui an.
– Îmi daţi voie, domnule general, să vă citesc acum? întrebă Paul sfios.
– Da, răspunse generalul scurt.
Copilul şi-a ocupat locul obişnuit şi a început să citească cu glas tare.
– Şi voi veţi împodobi pomul de Crăciun? întrebă dintr-odată Sheideberg, care nici nu luă aminte la cele ce i se citise.
Uimit de întrebare, Paul îşi ridică privirea.
– Este deja împodobit, răspunse el. Şi eu am ajutat-o pe Maria să-l împodobească.
– Vă bucuraţi că este Crăciunul?
– O, şi încă ce mult ne bucurăm! zise copilul, cu ochii strălucind de bucurie. Crăciunul e cea mai frumoasă sărbătoare. Cântările de Crăciun îmi plac cel mai mult. Micii mei fraţi…
– Citeşte mai departe! îl întrerupse generalul pe copilul fericit care citi mai departe cu supunere; nici nu s-a mai oprit până n-a terminat întregul ziar. Abia atunci observă că domnul cel bătrân adormise. Se îndepărtă uşor, în vârful degetelor, să nu-l trezească pe bătrân, iar când ajunse afară se grăbi să ajungă cât mai repede la locuinţa lor, unde fraţii lui mai mici îl aşteptau să le spună poveşti de Crăciun, căci nimeni nu se pricepea la aceasta mai bine ca el. Sora lor, Maria, din pricina multor treburi pe care le avea de făcut, nu se putea ocupa cu ei.
Când se trezi, generalul căută cu privirea în jur, prin cameră. „A plecat deja micul băiat!”, murmură el. „Aş fi vrut să-l întreb pentru ce se bucură atât. Dacă s-ar bucura de daruri, mi-ar fi spus; dar nu acelea sunt motivul bucuriei lor. Ei ştiu să se bucure, cu toate că nu au mamă? Cum se poate aceasta?”
Se chinuia să afle răspunsul la această întrebare, dar nu-i putea dezlega taina. Era preocupat aşa de mult cu aceste gânduri, în timp ce Enric îl ajuta să se dezbrace, că nu-l înţelegea pe acesta când îl întrebă:
– Îmi daţi voie, domnule general, să merg mâine dimineaţă la slujba de la biserică?
Îi răspunse într-un târziu, iritat:
– Da… din partea mea…
Apoi se cufundă din nou în gânduri.
Sosi şi dimineaţa de Crăciun. Domnul general nu era nicidecum dispus, cum ar fi fost de aşteptat să fie într-o zi de sărbătoare. Tocmai lua micul dejun, când bătu cineva la uşă. Mai mult parcă fără voia lui – sau poate şi din curiozitate –, zise:
– Intră!
În momentul următor apăru Paul, ţinând în mână un trandafir minunat.
– Bună dimineaţa, domnule general! Vă pot dărui această floare?
Bătrânul se uită la el uluit, şovăind să primească darul. Când văzu însă privirea rugătoare a copilului, se hotărî:
– Mie vrei să mi dai aceasta floare frumoasă? întrebă prietenos. E drăguţ din partea ta că te gândeşti la mine. Îţi mulţumesc foarte mult; dar cum te-ai gândit tu să faci acest gest?
– Tăticu’ ne-a spus că atunci când noi ne bucurăm trebuie să le facem o bucurie şi altora. Şi eu vreau să vă fac dumneavoastră această bucurie.
– Pentru că voi sunteţi fericiţi? Aşadar nu mai sunteţi întristaţi de moartea mamei voastre?
– Am dori mult ca ea să fie între noi, dar acum este în cer, acolo unde toate sunt atât de minunate! N-ar fi frumos din partea noastră dacă am invidia-o pentru fericirea în care trăieşte mama noastră în cer. Mai târziu şi noi o să mergem la ea şi nu ne vom mai despărţi apoi niciodată, zise copilul, cu ochii strălucitori.
Bătrânul domn se uită uimit la micul vorbitor. „Aşadar aceasta să fie taina cea atât de greu de dezlegat? îşi zise el. De aici izvorăşte bucuria cea liniştită, fericirea cea mare? Ce simplu… şi totuşi ce bogat de conţinut!”
Pentru el, lucrurile acestea stăteau cu totul altcum. El i-a invidiat pe ai săi pentru această fericire. L-a durut faptul că nu-i mai avea lângă el, chiar dacă sufletele lor se bucurau în cer. Se gândea numai la sine şi, în egoismul său, a început să se certe cu Dumnezeu. Aceasta a făcut ca, în marea sa amărăciune, să-şi închidă de multe ori inima în faţa lipsei şi mizeriei altora. Astfel, păcatele i se grămădiră înainte unele peste altele, apăsându-l ca o povară uriaşă.
De sub greutatea aceasta, totuşi o licărire de nădejde i se strecură în inimă: „Ah, oare mai poate avea speranţă că se va întâlni vreodată cu cei dragi ai lui, care acum erau plecaţi? De ce nu s-a gândit el niciodată la viitor, de ce s-a gândit numai la trecut?
– Astăzi S-a născut Mântuitorul, începu Paul după o pauză. Acum ne putem mântui. Pentru aceasta ne bucurăm de Crăciun. Pot să spun versetul meu de Crăciun?
Generalul, încă absorbit de gândurile ce-l frământau, îşi dădu învoirea printr-o uşoară înclinare a capului; şi copilul continuă:
– „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Sheideberg ascultă pătruns cuvintele copilului, apoi dintr-o dată îl cuprinse în braţe şi-l sărută. „Ah, de-aş putea şi eu dobândi o aşa credinţă”, şopti el în sine.
– Spune, Enric, de ce tocmai de Crăciun sunt oamenii atât de fericiţi? zise generalul către servitorul său când acesta se întoarse acasă de la biserică.
Enric nu ştiu ce să răspundă în grabă la întrebarea aceasta atât de neaşteptată. Oare vrea stăpânul său să râdă de el? Dar nu văzu nici o umbră de ironie pe faţa generalului, ci doar aşteptarea nerăbdătoare a unui răspuns. Şi mai observase Enric şi o purtare cu totul deosebită, diferită de cele de altădată, la Sheideberg. „E evident că aici s-a făcut o mare schimbare”, gândi el.
– Pentru că în această zi s-a împărtăşit lumea de cea mai mare fericire, de o mântuire fără de cusur, răspunse el cu încredere. Noi am fi fost pe veci pierduţi, dacă Dumnezeu, în iubirea Sa nemăsurată, n-ar fi trimis la noi pe Fiul Său, ca să ne răscumpere.
– Ştii tu sigur că nu te vei pierde?
– Am nădejdea aceasta, zise Enric, căci Cuvântul lui Dumnezeu dă această garanţie când spune că „cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică”.
Scheideberg privea undeva înaintea sa, cufundat în gânduri. După un timp, zise:
– Tu eşti un om fericit! Dar acum spune-mi sincer: este şi pentru mine scăpare? Nu trebuie să-mi spui ce este în inima mea. Mă cunoşti foarte bine, ai suferit destule din cauza purtării mele. Voi putea să fiu şi eu alt om? Ca tine… ca Paul… ca mulţi alţii?
Vorbea adânc pătruns, cu glasul tremurând. Cercetă cu teamă faţa servitorului său.
– Desigur, domnul meu milostiv! strigă fidelul Enric, gâtuit de emoţia unei bucurii neaşteptate.
– Dar de unde ştii tu aceasta?
– Tot în Cuvântul lui Dumnezeu este scris că nimeni din cei ce-L caută pe Dumnezeu nu va fi scos afară. Că de aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său, ca să avem prin El iertarea păcatelor noastre.
– Aş dori să citesc eu însumi aceste lucruri, zise bătrânul general, după puţină gândire. Fii bun, adu-mi Biblia fericitei mele soţii.
– Dar nu aveţi voie să vă forţaţi ochii, zise Enric îngrijorat. Să-l aduc pe Paul… El vă va citi bucuros.
– Lasă aşa acum, dragă Enric. Vreau să mă conving cu ochii mei dacă mai este vreun ajutor pentru mine.
Servitorul cel bătrân, plin de fericire, nu s-a mai împotrivit. Cu inima voioasă, i-a adus Cartea Sfântă cerută, apoi s-a retras, pentru a nu-l deranja pe stăpânul său.
Peste câteva clipe, Scheideberg era aşa de cufundat în Cuvântul lui Dumnezeu, că nici nu mai simţea durerea de ochi. Dorinţa arzătoare după mântuire îl copleşise. Cu cât citea mai mult, cu atât duhul i se lumina, îndoielile începură să i se împrăştie şi îl cuprinse o tot mai mare încredinţare că mai era o salvare şi pentru el.
În căutările lui stăruitoare, au trecut ceasuri până a găsit şi s-a oprit la acel verset: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Ajuns aici, chinuitul bătrân strigă mişcat:
– Cred şi eu, Doamne! Ajută-mă să înving necredinţa!
În seara aceea a stat mult timp în pat, fără să poată adormi. Gândindu-se necontenit la cele petrecute peste zi, îşi dădu seama că nu avusese în viaţa sa un aşa Crăciun binecuvântat, nici chiar atunci când ai săi erau în viaţă. E adevărat că se bucura atunci în mijlocul alor lui – şi se bucurau cu toţii –, căci nu avea nici un motiv pentru care să fie trist. Dar acum i se deschiseră ochii…
Până la sfârşitul sărbătorilor, Sheideberg se hotărî să-şi îndrepte toate greşelile pe care le săvârşise şi să împlinească toate cele pe care le neglijase. Mai ales voia să-i ajute pe cei nevoiaşi şi necăjiţi; numai că nu ştia cum să înceapă.
– Îl cunoşti tu pe omul acela care a fost înainte de Crăciun aici, pe care eu l-am dat afară? îl întrebă el pe Enric. Aş vrea să-i fac o bucurie.
– O să mă interesez unde locuieşte şi am să-l găsesc, răspunse bunul bătrân.
– Bine, dar ce să-i dăm? Erau hainele lui rupte sau uzate?…
– Da, se vedea că-i era frig, că nu avea palton. Cred că i-ar trebui şi nişte ghete şi un şal cald la gât. Poate şi nişte albituri…
– N-ai vrea să cumperi tu aceste lucruri pentru el? Încearcă să le găseşti şi să fie dintre cele mai bune. Iar dacă îţi mai aduci aminte de ceva, cumpără tot ce crezi că ar fi de trebuinţă.
– Aşa am să fac, răspunse Enric cu mare bucurie. Şi voi pleca îndată.
– Aşteaptă puţin, Enric! Dar acea femeie care aduse zilele trecute ceva spre vânzare nu ştii unde locuieşte?
– Ba da! Ea stă aici în casa din spate. E văduvă şi are patru copii.
– Spune-mi, Enric, pe cine mai cunoşti că ar avea nevoie de vreun ajutor?
Şi credinciosul slujitor îşi aduse aminte şi-i vorbi stăpânului său despre mai mulţi săraci şi lipsiţi pe care el îi cunoştea în oraş. Unii dintre aceştia aveau nevoie de îmbrăcăminte, alţii de bani.
– Dar ce să-i dăruim lui Paul? Trebuie să fie ceva frumos. Ce crezi, ce i-ar face lui bucurie? întrebă Scheideberg.
– O, ştiu ce doreşte el! Ar vrea să aibă o vioară. Mi-a mărturisit aceasta când am stat odată de vorbă cu el în taină.
– Bine! Mă bucur că acum putem avea şi pentru el un dar care să-l umple şi pe el de bucurie. Dar oare tu ce-ţi doreşti, Enric? Tu de ce ai avea nevoie?
– Eu nu am nici o dorinţă, domnul meu. Mă simt fericit când văd că dumneavoastră sunteţi fericit!
– Asta o ştiu… dar şi ţie îţi trebuie ceva; ai nevoie de un costum nou, de sărbătoare. Du-te şi caută ceva stofă fină şi dă-o la croitor, să-ţi facă un costum potrivit ţie. Aşa! Acum mergi şi fă toate acestea.
Servitorul părăsi camera plin de bucurie şi plecă să îndeplinească poruncile primite. Când se întorcea, după câtva timp, era încărcat de pachete, că abia se mişca. Îşi împlini slujba aceasta, spre cea mai mare mulţumire a stăpânului său.
După ce le împachetară frumos pe toate, pentru fiecare, Enric plecă din nou, să ducă darurile pe la casele celor pentru care fuseseră cumpărate. O, ce fericire a dus el prin acele case, nici nu se poate descrie! După ce se întoarse, îi vorbi generalului despre bucuria celor ce primiseră darurile, despre mulţumirea de pe buzele lor şi recunoştinţa din inimile lor faţă de cel care se gândise la ei.
De-atunci Scheideberg s-a hotărât să facă şi mai mult bine în jurul său, spre a vedea cât mai multe suflete fericite.
Mai târziu, când coborî Paul, şi, ca de obicei, veni să-i citească domnului general, acesta îi oferi în dar vioara. Copilul, când îşi văzu dorinţa – de-atâta timp oarecum tăinuită – acum împlinită, copleşit de bucurie, părea încurcat cu totul. Nu mai găsi cuvinte prin care să-i mulţumească bătrânului domn pentru bunătatea sa. Dar, pentru general, tocmai acesta era cel mai sigur semn că darul pe care-l făcuse a adus în inima băiatului o mare bucurie.
Trecuse un an. Sosi din nou Crăciunul. În sala care, de la moartea soţiei bătrânului Scheideberg, stătuse încuiată, strălucea acum un pom mare de Crăciun, ale cărui ramuri împodobite ajungeau până la tavan. În mijloc, o masă lungă era bogat încărcată cu darurile pregătite pentru cei săraci, pentru bucuria lor. Pe o altă masă, mai la o parte, erau darurile pentru Enric, pentru Paul şi fraţii lui şi, în sfârşit, pentru domnul general. Casa era plină de cei lipsiţi şi necăjiţi, care fuseseră invitaţi să se bucure împreună cu cei ai casei de sărbătoarea Naşterii Domnului şi să primească fiecare câte un dar din partea lor.Pom-de-Craciun
Când Enric aprinse luminile în pom, Paul – care în anul ce trecuse primi, prin grija domnului Scheideberg, o bună instrucţie muzicală – luă vioara şi cu toţii începură să cânte plini de bucurie:
„O, timp fericit,
cât eşti de iubit,
că aduci darul Crăciunului!”
Din felul cum cântau, se putea vedea că fiecare simţea adevărul din versurile acestui cântec. Pentru Scheideberg nu conta că unii nu ştiau prea bine melodia cântecului, că alţii s-au grăbit cu textul, iar alţii au rămas mai în urmă. El era bucuros că fiecare cântase cât de bine putea şi mulţumirea lor îi era lui de-ajuns ca să-l umple de bucurie.
După ce au terminat cântecul, Paul luă Biblia şi citi tuturor celor prezenţi cele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu despre Naşterea Mântuitorului. Iar la urmă încheie cu versetul care explica, de fapt, rostul tuturor celor petrecute în legătură cu venirea pe pământ a Fiului Divin: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Apoi au cântat din nou un cântec de preamărire a lui Dumnezeu, după care fiecare a primit darul ce i-a fost pregătit.
Cu toţii priveau şi se bucurau de darurile primite. Domnul Scheideberg ţinea în mână un tablou mare pe care îl primi de la Paul. Acesta îl înfăţişă pe bătrânul Simeon în templu, cu Copilul Iisus în braţe. Pe faţa luminată a bătrânului Simeon se puteau citi liniştea şi despovărarea pe care el a exprimat-o în cuvintele rugăciunii din acele momente: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne!…”. Simeon-batranulGeneralul, privind scena reprezentată în tablou, se cufundă cu totul în meditaţie. Şi el s-a îndoit în credinţa sa… şi el, la bătrâneţe, L-a cunoscut pe Iisus, chiar dacă nu L-a văzut cu ochii trupeşti… şi el, de-acum se poate duce în pace, când îi va sosi ceasul. Totuşi pe faţa lui trecu umbra unei tristeţi. Aşa de mult ar fi dorit să se împace cu Herwig… Dar, cu toate că i-a cerut acestuia de mai multe ori iertare, n-a primit nici un răspuns de la el. Herwig era şi acum supărat pe el… „Doamne, Tu poţi atinge şi inima lui”, suspină în sine cu speranţă bătrânul general.
– Domnişoara Maria ne trimite vestea că e gata ciocolata, se auzi glasul vesel al lui Enric.
– Deja e gata? întrebă Scheideberg zâmbind. Nici n-am văzut încă toate darurile. Atâta de mult m-a impresionat acest tablou, că nu mi-am mai luat privirea de la el.
– Da, Paul e un băiat drăgălaş, zise bătrânul servitor. O să vă arăt ce mi-a dat şi mie, ceva frumos… Dar acum e deja târziu, mai avem şi mâine timp.
– Ai dreptate, dar totuşi trebuie să le văd pe toate câte le-am primit. În timpul acesta se poate aşeza masa.
Enric se întoarse în bucătărie, în vreme ce stăpânul său se bucura, surprins, de alte daruri.
– Oare ce-o fi aceasta? zise el, privind curios. Printre alte pachete, pe masă era o epistolă. Întinse după ea o mână tremurândă, căci o presimţire tainică îi şopti de la cine ar fi scrisoarea. O deschise repede şi citi cu sforţare cele scrise de o mână nesigură:
„Scumpe cumnate,
Cu câtva timp înainte, ţi-am scris că nu mai avem nimic unul cu altul. Acum însă văd ce mult am greşit.
În urmă cu câteva săptămâni, într-o noapte, am fost trezit de strigăte şi de o mare gălăgie, căci casa mea fusese cuprinsă de flăcări. Focul, izbucnit în chip neexplicabil din pivniţă, a început să ardă de jos în sus. În spaima mea teribilă, am fugit afară, sărind desculţ peste duşumelele arzând şi flăcările mi-au ars picioarele. Cu răni grozave de arsură, am ajuns în loc liber, unde am căzut leşinat. Am fost numaidecât dus la spital, însă la vindecare nici nu mă mai pot gândi.
Sunt sigur că ceasul morţii mele va sosi curând. Dar stând aici, în marile mele dureri, L-am cunoscut pe Acela care a venit să ne scape de moartea cea veşnică. L-am aflat pe Mântuitorul meu şi acum moartea îmi este un câştig.
Iartă-mă că, pentru micul tău greş, am fost atât de supărat pe tine… n-am ştiut ce fac. Aş dori să te mai văd o dată, ca să-ţi spun ce mult te iubesc; dar nefiind asta posibil, din cauza stării mele de sănătate, las totul în voia lui Dumnezeu.
Pe când vei primi această scrisoare, s-ar putea ca eu să fiu deja în Patria cea veşnică. Dar nu te întrista, dragă prietene. O să ne revedem Acolo unde nu este despărţire.
Cu drag, al tău cumnat şi prieten,
Herwig”
Generalul stătea cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, iar din ochii aplecaţi îi curgeau picături mari de lacrimi. Era adânc mişcat. Dar în curând durerea lui s-a schimbat în mulţumire către Domnul, Care are numai gânduri de pace faţă de copiii Săi. El, bătrânul general, a învăţat de la Apostolul Pavel să-i iubească şi să se roage pentru cei îndepărtaţi.
– Epistola a sosit azi dimineaţă, dar am păstrat-o pentru acum, fiindcă bănuiam că conţine un frumos dar de Crăciun şi am vrut să vă fac o surpriză plăcută, zise Enric apropiindu-se de stăpânul său.
– Aşa-i… aşa-i… Mi-a adus multă bucurie, deşi şi întristare. Totuşi e mai mare bucuria, adăugă el, ştergându-şi lacrimile. Uite, citeşte-o şi tu, că numai aşa mă vei înţelege pe deplin.
Când Enric îi înapoie stăpânului său scrisoarea, şi ochii lui erau umezi. Plecând, îşi îndreptă spre Scheideberg privirea plină de înţeles.
Apoi se duseră cu toţii în cealaltă cameră, unde îi aştepta masa acoperită de tot felul de bu-nătăţi.
După servirea mesei, din nou stăpânul casei propuse să cânte cu toţii un imn de mulţumire lui Dumnezeu, aşa că numaidecât se umplu iarăşi întreaga casă de sunetul cântării. Apoi s-au despăr-ţit.
Pe drumul spre casă, cei ce fuseseră oaspeţii domnului Scheideberg, plini de bucurie, îşi spuneau unii altora că cea mai frumoasă sărbătoare este cea a Crăciunului.
*
Era de-acum al treilea Crăciun de când în viaţa bătrânului general se făcuse acea fericită transformare sufletească. Şi acum era în casa lui un brad împodobit, sub care stăteau aşezate o mulţime de daruri; dar tonul cel vesel al sărbătorii din anul trecut nu mai era. Enric şi Paul umblau prin cameră cu ochii scăldaţi în lacrimi, căci iubitul lor prieten bătrân era bolnav, foarte bolnav. De câtva timp, starea sănătăţii domnului Scheideberg s-a înrăutăţit tot mai mult şi ei simţeau că el nu va mai sta mult timp printre ei. Şi generalul presimţea acest lucru, căci îi spuse lui Enric:
– Cu mult timp în urmă, am alungat de la mine gândul morţii. Acum însă mă preocup bucuros cu el, căci sunt sigur că nu peste multă vreme voi fi la Acela care m-a iubit până la moarte.
– Ce singur am să stau atunci… plânse Enric, la auzul acestor vorbe. Ah, de-aş putea să merg şi eu cu dumneavoastră în cer!…
– Ai să aştepţi cu răbdate, până te va chema Domnul şi pe tine, zise generalul cu gravitate.
– Da, aveţi dreptate… Dar atât de greu are să mi fie să rămân aici singur… răspunse servitorul credincios.
– Nu-i aşa, Enric, că atunci ai să vii la noi şi vei rămâne totdeauna cu noi? îl rugă pe bătrânul servitor, Paul, care până acum stătuse tăcut. Noi toţi te iubim şi credem că şi dumneata vrei. Nu-i aşa?
Servitorul nu putu răspunde, decât clătinând afirmativ din cap, căci cu mâinile îşi acoperi faţa, ştergându-şi lacrimile.
Generalul ştia că acesta e ultimul lui Crăciun pe pământ. Ar fi dorit mult să-l poată sărbători ca pe cel de anul trecut. Dar, ah, acum… când a sosit şi vremea sfârşitului său, abia se putu ridica din pat şi, mânat mai mult de dorinţa de a mai sta o dată cu prietenii săi sub bradul iluminat, se aşază, rezemat pe perne, în scaunul său. Însă după ce au sosit cei chemaţi, pe când Paul citea Evanghelia cu Naşterea Domnului, bucuria cedase locul marii dureri; el se lăsă moale în scaun, fără nici o putere, cu ochii închişi şi cu faţa palidă ca moartea.
Enric şi Paul le-au spus celor prezenţi despre situaţia critică a domnului Sheideberg, iar aceştia se retraseră spre casele lor întristaţi.
Enric se aplecă asupra bolnavului, iar acesta, deschizându-şi ochii obosiţi, zise cu glasul stins:
– Ce măreţ va fi când voi sărbători Crăciunul Acolo sus! Paul, mai spune-mi o dată versetul cel atât de drag mie… versetul de Crăciun!
– „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, rosti fără şovăire băiatul.
– Mulţumesc, Paul, şopti el liniştit. De-acum pot să merg Acasă… Acolo sus o să ne vedem iarăşi.
Rămase câteva momente în tăcere; apoi în jurul buzelor lui apăru un zâmbet fericit.
– Doamne, începu el iarăşi, acum slobozi pe robul Tău în pace, căci ochii mei au văzut…
Şi glasul i se frânse… Însă de pe trăsăturile chipului său, cei de lângă el au înţeles sfârşitul fericit al versetului: „mântuirea Ta”…
Prietenii lui l-au plâns în linişte şi, după ce-i închiseră ochii, au îngenuncheat lângă mortul cel drag şi s-au rugat pentru iertarea şi odihna lui, pentru ca Domnul să-i primească sufletul la Sine.
Lumânările pomului de Crăciun aproape se stinseră, când ei se ridicară de la rugăciune. Paul întrerupse cel dintâi liniştea momentului:
– Acum sufletul domnului Sheideberg sărbătoreşte în cer un „Crăciun” plin de măreţie, care nu va mai avea sfârşit. Pruncul Sfânt născut în ieslea din Betleem să ne facă şi pe noi odată părtaşi acelei fericite şi nesfârşite sărbători!

culegere de Ovidiu Rus