Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)

Staniloae-2

Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.

Dar cum se arată aceasta în mod concret?

În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.

El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.

Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.

El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.

Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.

De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.

El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.

El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.
| Continuare »

din «Cireşul înflorit», deTraian Dorz

pantarusDorinţa, la urmă şi îngâmfată, după locurile înalte din lumea aceasta şi după întâietate nemeritată este o ispită dintre cele mai mari şi mai atrăgătoare, cu care diavolul – satana – îi chinuieşte şi-i înşală pe mulţi oameni. Mai ales pe cei care sunt mărunţi sufleteşte, dar umflaţi de mândrie şi înnebuniţi de ambiţii. Pe cei care n-au talent, dar au pretenţii, n-au însuşiri şi daruri pentru o slujbă înaltă, dar au o pornire hămesită să o dobândească prin orice mijloace. Nu sunt vrednici să ocupe un scaun înalt, dar fac totul să-l ajungă, luptând cu toată prefăcătoria şi linguşirea, cu toată slugărnicia faţă de cei mari şi cu toată mârşăvia faţă de cei mici, numai să-şi ajungă scopul lor.

Iar după ce şi-au atins acest nevrednic scop, folosesc toate mijloacele şireteniei, ale cruzimii, ale minciunii şi ale silniciei, ca să-şi păstreze locul acesta şi toate foloasele slujbei pe care şi-au cucerit-o.

Când astfel de lichele şi de secături netrebnice sunt oameni lumeşti, umblând după foloase lumeşti, străine de orice înfăţişare duhovnicească, atunci mai înţelegi motivele şi mij¬loacele lor. Şi poate chiar cauţi uneori să-i dezvinovăţeşti în inima ta, socotind că între oamenii care nu-L cunosc pe Dum¬nezeu se poate întâmpla orice şi se poate lucra oricum.

Dar când aceste lucruri urâte se petrec într-o lucrare sfântă şi astfel de mârşăvii le fac nişte oameni care se pretind duhovniceşti şi se dau drept învăţători pretenţioşi ai altora, atunci mirarea şi grozăvia întrec orice margini, atunci aceste lichele ambiţioase întrec orice măsură; cu o neruşinare nemai¬întâlnită, ei devin obraznici până şi chiar faţă de cei care i-au ajutat cu milă şi i-au sprijinit cu ocrotire, crezându-i cinstiţi, dar neajutoraţi, când se prefăceau şi se linguşeau. Dar, cu vremea, aceştia, folosindu-se de avantajele ocrotirii binefăcătorilor lor, au început să-i imite, să-i copieze, să fure felul lor de a lucra, numai cu gândul de a le lua cât mai curând locul acestora şi a-i îndepărta apoi frumos, pentru a se aşeza ei pe locul lor. Pentru că n-au însă nici talentul şi nici harul acestora, ei caută să le înlocuiască prin prefăcătorie, prin îngâmfare, prin ambiţia lor prostească şi obraznică: şi uneori, pentru un oarecare timp, reuşesc, folosindu-se de meritele binefăcătorului lor, de munca şi de locul cunoscut al acestuia. Ei se ridică deasupra lui şi caută să se menţină acolo sus, fără să le pese de nelegiuirea care o fac şi de uzurparea pe care o săvârşesc. Şi nu le pasă nici de ocara şi dispreţul cu care îi privesc toţi ca pe nişte lichele, ca pe cele mai josnice creaturi, ca pe cele mai vrednice de osândă, mai murdare şi respingătoare făpturi de pe lume.
| Continuare »

Părintele Arsenie Boca

Pr-Arsenie-BocaE un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau con¬ştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul aces¬ta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noas¬tre s-a îmbolnăvit. înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale1, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va as¬culta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

Sf. Ioan de Kronstadt

Sf_Ioan…Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie. Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor. În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre! Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi. Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Traian Dorz

vacaCopilul nu trebuie să fie răsfăţat niciodată.
Dacă nu are nici minte şi dacă nu are nici teamă de nimeni şi de nimic, copilul face adeseori lucruri care oricând pot să sfârşească rău…
Am văzut astfel de copii întrecuţi, care se obişnuiseră fără ruşine şi fără frică să nu asculte nimic. Oricine ar fi fost în casa lor, nu le păsa.
Se suiau pe masă, mâncau nespălaţi, puneau picioarele murdare în pat şi mâinile murdare pe lucrurile curate…
Băgau mâinile în buzunarul oricui şi n-ascultau pe nimeni.
Nimic nu-i mai urât şi mai nesuferit decât astfel de copii întrecuţi, care scot sufletul bieţilor bunici şi părinţi, îngrozind pe oricine îi vede.
Un astfel de copil este Mihăiţă.
Nu-l poate lăsa mamă-sa o clipă singur, că îndată îl vede cu groază ori cocoţat pe un dulap, ori suit pe o fereastră, ori umblând cu ceva nepermis.
Capul lui este plin de cucuie, picioarele şi mâinile de zgârieturi, cât a tot căzut şi s-a lovit, fără să fi învăţat până acum nimic bun.
Altui copil i-ar fi ruşine dacă ar striga mama lui atât de mult după el mereu: Fii cuminte, Mihăiţă! Nu te atinge, nu te sui, nu umbla acolo!
Alt copil ar înţelege de la o vreme dacă tatăl lui l-ar ruga atât de mult: Mihăiţă, te rog nu face aşa… Mihăiţă, nu-i frumos… Mihăiţă de ce nu vrei să înţelegi?
Dar Mihăiţă râde, se strâmbă şi face alt rău.
Bieţii părinţi nu ştiu ce să mai facă cu el.
Ei nu l-au învăţat să se roage niciodată, dar alţii l-au învăţat toate relele din lume.

| Continuare »

Pentru Oastea Domnului, Rusaliile au o semnificaţie aparte. Este sărbătorirea specificului ei, originii ei, călăuzirii ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu este o simplă comemorare sau adunare anuală.mormant Pr Iosif_IMG

Oastea este o revărsare a Duhului Sfânt în Biserica şi neamul nostru. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, a închinat-o Duhului Sfânt şi Cincizecimii. Oastea Domnului are ca praznic Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh este hramul ei… Şi va fi! Întotdeauna!

Chiar dacă anul acesta guri haine şi mâini hrăpăreţe au furat Oastei Praznicul ei…
Se bănuia cumva că aici se va ajunge de când se tot strigă în gura mare că Oastea Domnului e la ea acasă… unde? În cartierul Lazaret!!…

Dar de ce sediul Oastei nu mai poate fi Casa Oastei? De ce duhul Oastei nu mai are acasa lui? De ce are nevoie de o altă Acasă? De ce „bănuţul văduvei“ nu mai poate găzdui adunările Oastei?

Ca un fur şi ca un laş, duhul acesta al înstrăinării îşi face lucrarea cu gând ascuns… Ca un fur pentru că a furat acasa Oastei şi ca un laş pentru că a ştiut că în acasa lui va putea mânui frâiele Oastei cum va dori şi spre ce va dori, spre ce i se impune să vrea…

De când nişte ruşi schismatici, rupţi de Biserica Ortodoxă Rusă sunt fraţii noştri? Ce fel de fraţi ne pot fi, din moment ce unii dintre membrii acestei asociaţii, participând la Sfânta Liturghie la o mănăstire, au afirmat că nu se pot împărtăşi din acelaşi Potir cu păcătoşii. Şi de ce trebuie ei să plece acasă nu cu ideea unei Oşti scindate, ci a uneia unite şi înflăcărate? Adică ceilalţi care nu aderă la înfrăţirea aceasta ecumenistă nu mai sunt ostaşi? Pentru că altfel nu se poate vorbi de Oaste unită, decât dacă sunt excluşi cei care nu vor adera la această amestecătură de duhuri, numită modern ecumenism. | Continuare »

Traian Dorzmormant_dorz

    Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
    ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
    pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
    lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
    – cei care mor în Domnul au chipul strălucit.

    Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
    cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
    în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
    şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
    – cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.

    … Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
    o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
    nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
    cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
    – cei care mor în Domnul au cerul glorios.

    Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
    căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
    nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
    Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
    – cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.

    Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
    mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
    ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
    cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
    – cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!

Traian Dorz

eroul_necunoscut

    Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
    şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
    Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
    să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

    Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
    v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
    Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
    udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

    Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
    cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
    Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
    cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Traian Dorz

lacramioareDarul care mi L-aţi dat
inimii L-am-credinţat
şi de viaţă L-am legat,
Psalmii leagăn I-am făcut
şi iubirea, aşternut,
şi durerea, dulce scut,
din tăcere, cuib de miere,
căci mi-e singura avere
peste moarte şi-nviere…
L-am scăldat cu drag în voi,
I-am pus viersuri – perne moi,
I-am pus rugăciunea blând
candelă de veghe stând,

I-am pus dragostea dintâi
candelă la căpătâi
şi L-am binecuvântat
cu sărutul împătrat,
în Numele Tatălui,
şi-n Numele Fiului,
şi-n Numele Duhului,
şi în al Aminului
– căci mi-e drag ca nimănui…

Şi-n al dragostei potop
tot mai mult vreau să-L îngrop,
şi-n al vostru vis divin
tot mai dulce vreau să-L ţin,
să-L alint şi să-L dezmierd,
pururea să nu-L mai pierd,
căci mi-e Harfă şi mi-e Steag,
mi-e Condei şi mi-e Toiag
şi mi-e Frate de pribeag,
şi mi-e Dragul cel mai drag…
Lăcrimele, lăcrimioare,
dulci ca razele de soare,
reci ca razele de lună
– mult am mers noi împreună…

Mult am mers noi împreună,
şi pe nor, şi pe furtună,
şi pe zi de vreme bună,
şi pe noapte fără lună,
şi pe zi de sărbătoare,
şi pe zile lucrătoare,
şi pe cald, şi pe răcoare,
surioare, lăcrimioare…

* * *

Voi mi-aţi dat un dar ceresc,
Harul Celui ce-L iubesc,
bucuria că-L simţesc
Prietenul Dumnezeiesc
– dulce Soţ nedespărţit
şi Mântuitor Slăvit,
şi Drag Mire Fericit
pe tot raiul nesfârşit.

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ – Iveşti, Galaţi

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8, 32)TrinitaRUBLIOV

Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. Chiar El, cu gura Lui sfântă, a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Calea este învăţătura; adevărul este înţelegerea dreaptă a acestei învăţături; iar înţelegerea justă a învăţăturii dă naştere unei vieţi adevărate trăită cu Hristos şi pentru El. Viaţa aceasta era la Tatăl. Noi am văzut-o şi am pipăit-o cu mâinile noastre. Iar acum v-o vestim şi vouă, ca să aveţi părtăşie cu noi şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos, (I Ioan 1, 3). Deci şi în noi – cei care am primit viaţa prin credinţa în Cuvântul Sfânt şi Duhul Sfânt, Care este Dătătorul de viaţă – viaţa aceasta trebuie să atingă statura plinătăţii de om în Hristos. Să nu mai fim copii, plutind încolo şi încoace, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, ca să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel Care este Capul Hristos (Efeseni 4, 14-15).
| Continuare »

Vlad Gheorghiu

miel-in-spiniFiica unui păstor se căsători cu un tânăr preot de ţară într-un sătuc de munte şi se instalară într-o căsuţă cu o odaie şi o bucătărie mică. Deşi munteni săraci, harnica nevastă făcea ca totul să fie curat şi frumos în casa ei. Şi era o bucătăreasă minunată. Făcea ce făcea şi din sărăcia lor gătea bucate foarte bune. Mai ales la Paşti, când tatăl ei, ciobanul, le dăruia un miel. Ciorba de Paşti era nemaipomenit de bună.

Avură doi copii. Un băiat, şi după mai mulţi ani, o fetiţă. Dar, după ce venise pe lume fetiţa, femeia se îmbolnăvi şi într-un timp foarte scurt trecu la cele veşnice.

Se chinuia bietul preot cu copiii, învăţându-i carte, gătind, spălând şi dereticând prin casă când şi cum putea, pe lângă treburile micii şi sărăcăcioasei lui parohii.

Într-o iarnă grea, rămăseseră fără lemne. Împrumută singurul car cu boi din sat şi porni cu un vecin sus pe munte să taie lemne. La întoarcere însă, carul se răsturnă pe o costişă abruptă şi bietul preot muri sub încărcătura carului.

Copiii rămaseră singuri. Băiatul înţelese că toată grija era acum pe umerii lui. Semăna cu viteaza lui mamă. Harnic şi cuminte. Bucuros făcea tot ce era necesar pentru sora lui. Apucase să înveţe literele şi socotitul de la tatăl lui şi cunoştea tainele muntelui şi ale pădurii, ştia tot rostul casei şi se străduia s-o înveţe şi pe cea mică. Ştia şi să gătească câte ceva, dar nu ieşea nicicum ca bucatele mamei lui.

Au trăit ei aşa câţiva ani, dar sărăcia începuse să le dea tot mai mult de furcă.

Era Săptămâna Mare. Toţi se pregăteau de sărbătoare. Scuturară şi ei, dereticară prin căsuţă, dar bucate sărbătoreşti… de unde?
| Continuare »

în Vinerea Patimilor (1959), pe la ora când şi Domnul Iisus Îşi da duhul pe cruce în mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în mâna Domnului Iisus, pentru Care suferise. (Traian Dorz, din «Hristos – mărturia mea»)

fr-Moroz
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil.
În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi.
Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava.
Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…

De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
| Continuare »

Pr. Iosif Trifa, din «Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an»

Florii2
…„Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!“

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăra¬tul lui Israel“.

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.

Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
| Continuare »

Traian DorzFlorii

    Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
    tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
    – Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
    curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

    Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
    cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
    Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
    parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

    Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
    dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
    Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
    că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

    Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
    că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
    Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
    de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

    Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
    stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
    Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
    parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

Sfântul Luca al CrimeeiSF._GRIGORIE_PALAMA

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti.

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

| Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt – VIAŢA MEA ÎN HRISTOSSf_Ioan

Pentru ce facem acest efort? Ele ajută la purificarea sufletului, la pacea inimii, la unirea cu Dumnezeu, ne umple de evlavie şi spirit filial, şi ne dau curaj înaintea lui Dumnezeu. Iată, cu siguranţă, de ce ne angajăm la post şi pocăinţă. Efortul conştiincios aşteaptă o inestimabilă recompensă. Dar sunt oare mulţi printre noi care-L iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste adevărat filială? Sunt oare mulţi care îndrăznesc, într-o lepădare de sine totală şi cu încredere, să cheme pe Tatăl nostru Cel din cer, zicând „Tatăl nostru”? Nu cumva, dimpotrivă, acest apel filial a încetat să răsune în inimile noastre moleşite de vanităţile acestei lumi, de ataşamentul faţă de lucrurile şi plăcerile sale? Tatăl nostru Cel din ceruri nu este oare departe de inimile noastre? Nu cumva, mai curând ca pe un Dumnezeu iritat ni-L reprezentăm noi pe Dumnezeu, noi care L-am părăsit plecând într-o ţară îndepărtată? Da, pentru păcatele noastre, toţi am merita mânia Sa dreaptă şi pedeapsa, dar El Se arată răbdător şi îngăduitor faţă de noi, El Care nu vrea să ne taie ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim să-L îmblânzim prin căinţă şi lacrimi. Să intrăm în noi înşine; să ne examinăm inima cu toată dreptatea şi, văzând ce mulţime de păcate o face inaccesibilă harului divin, vom recunoaşte că suntem morţi spiritual.

1001. NUMAI CUVÂNTUL TĂU

Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi. (bis)

Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând. (bis)

Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit. (bis)

Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum. (bis) | Continuare »

901. TE SLĂVIM, PREAMĂRIT DUMNEZEU

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat şi Stăpân, şi-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin. (bis)
Osana, // fii slăvit, // (de 3 ori) osana,
ne-nchinăm şi cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci, murind şi-nviind, ne-ai salvat!

Ţi-aducem ca un mir preţios
sfântul dor iubitor şi duios,
sărutând paşii Tăi preasfinţiţi,
Te primim şi slujim fericiţi. (bis)
Osana, // Te slăvim, // (de 3 ori) Scump Iisus,
c-ai venit preamărit şi supus,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat,
fii în veci preamărit şi-nchinat!

Ne-nchinăm şi cântăm osana,
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioşi şi voioşi s-o nălţăm –
şi trăind, şi murind să-Ţi urmăm. (bis)
Osana, // lăudăm, // (de 3 ori) osana,
Ziua Ta, Faţa Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit şi-nchinat
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat! | Continuare »

801. NANI-NANI, SOMNUL DULCE

Nani-nani, somnul dulce, // mama-i cântă să se culce. // (bis)
Somn uşor, drag odor, drag odor, somn uşor!

Dor senin, somnul lin, somnul lin, dor senin…
Vocea-i lină şi duioasă, // noaptea-i plină şi frumoasă. // (bis)

Sfânta Rază nu-nserează, // Sfânta Pază ne veghează. // (bis)

Raze bune te-ncunune, // rugăciune să te-mbune. // (bis)

Harul blând să te umbrească, // Duhul Sfânt să te sfinţească! // (bis) | Continuare »

701. MEREU ÎMI PARE RĂU

Mereu îmi pare rău că nu-i atâta lacrimă în mine
cât aş dori să pot să-mi sui cu fiecare imn spre Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
cât aş dori să pot să-mi sui cu fiecare imn spre Tine.

Mereu îmi pare rău că n-am atâta har cât se cuvine
să-nvălui cu ceresc balsam pe toţi câţi sufăr lângă mine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
să-nvălui cu ceresc balsam pe toţi câţi sufăr lângă mine.

Mereu îmi pare rău că-n tot ce fac şi ce gândesc mai bine
nu pot să-mi dărui şi nu pot să-mi ard ceva mai bun spre Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
nu pot să-mi dărui şi nu pot să-mi ard ceva mai bun spre Tine.

Mereu îmi pare rău că-mi trec prea multe ceasuri în suspine
când aş putea să le petrec cântând mai alipit de Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
când aş putea să le petrec cântând mai alipit de Tine. | Continuare »