FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. | Continuare »

de Traian DORZ, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia!

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
1 – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
2 – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
3 – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.

Era vorba despre unul care cumpăra… Era vorba despre unul care îşi sădise o vie… Era vorba despre altul, care se căsătorise…Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia. Sau: boii, via, nevasta. | Continuare »

Traian Dorz

Despăgubeşte, Doamne, iubirea jertfitoare,
iubirea care tace purtându-şi crucea grea,
iubirea care arde şi suferă, şi doare
– că numai Tu ştii Singur ce lupte duce ea!

Despăgubeşte, Doamne, iubirea-nsingurată,
ascunsă şi lăsată să sufere-ntre spini,
că ea-şi deschide rana ferită şi curată,
în ceasul tainic, numai spre ochii Tăi divini.

Despăgubeşte, Doamne, iubirea tăinuită
ce-şi arde-ascuns în sine tot mirul ei frumos,
iubirea ce rămâne adânc ne-mpărtăşită,
că ea păşeşte-n lume mai greu după Hristos.

Despăgubeşte, Doamne, iubirea cheltuită
în lacrimă şi-n jertfă spre cel nedemn de ea,
iubirea ce se frânge călcată şi zdrobită,
– c-aceasta-i cea mai sfântă iubire şi mai grea!

din 31 octombrie 2010, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex

Când am revenit aici întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm aici, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună şi regăsesc aici toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s-au dus stareţii – de nouă ani s-a dus Părintele Irineu, şi acum s-a dus şi Părintele Simeon.
Unde s-au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr aici, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre. Vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem. Şi cred că nimeni dintre cei ce s-au dus n-ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n-are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste. | Continuare »

Vino-n ajutor

de Traian Dorz, din vol. «Cântaţi Domnului»

Vino-n ajutor, o Doamne, căci se duc cei credincioşi,
tot mai rari sunt printre oameni oamenii evlavioşi.
Oamenii îşi spun întruna unii altora minciuni,
au pe buze linguşire, iar în duh, înşelăciuni.

Nimiceşte Domnul toate buzele ce linguşesc,
toate inimile mândre ce-ngâmfându-se vorbesc.
Pentru că săracul plânge şi cei asupriţi se tem,
Domnul zice: Iată, astăzi am să scap pe cei ce gem.

Ale Domnului cuvinte sunt ca aurul curat,
ca argintul care-n flăcări e de şapte ori cercat.
Doamne, Tu pe-ai Tăi păzi-i-vei şi în veci vor fi-apăraţi;
cei răi mişună-n tot locul când domnesc cei blestemaţi.

Traian Dorz, «Scumpele noastre surori»

Surori de cruce şi răsplată, însoţitoare-n plâns şi-n har,
părtaşe-aceleiaşi credinţe, jertfind aceluiaşi altar,
– cinstire-n veci îndreptăţită şi semn al sfintei preţuiri,
recunoştinţa noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simţiri.

Voi aţi purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi aţi dus, deşi mai slabe, ca mulţi solia mai frumos;
voi n-aţi trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic şi-ngâmfat,
nici n-aţi vândut pe fraţi ca Iuda pe ban străin şi vinovat,
nici n-aţi adus prilej de certuri, de dezbinări şi poticniri,
– ci-aţi plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-aţi schimbat învăţătura, smintind credinţa nimănui,
ci L-aţi urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-aţi luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puţine, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă cu duhul strâns şi-ndurerat,
răbdând statornice-n credinţă, când mulţi „viteji“s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră şi pentru tot ce-aţi pătimit
voi nu v-aţi lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-aţi voit.

O, scumpe suflete chemate de-Acelaşi Duh, spre-Acelaşi Ţel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiţi spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieţi,
să crească şi-n noi o credinţă cu-a voastră de acelaşi preţ,
cu-acelaşi rod şi duh statornic, cu-acelaşi mers şi chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiaşi trandafiri, Hristos.

Traian Dorz, din vol. «Cântarea cântărilor mele»

Fii larg la inimă şi darnic, fă binele cu pas tăcut,
că n-ai făcut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea făcut!

Ascultă sfatul şi-ndurarea, îndreaptă-te când eşti mustrat,
că nu asculţi, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai ascultat.

Mergi fericit în orice vreme, oriunde te-ar chema Iisus,
că nu te-ai dus, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi că prea te-ai dus.

Fii răbdător până la moarte, oricât de-adânc ai fi brăzdat,
că n-ai răbdat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea răbdat.

Iubeşte cald întotdeauna chiar şi pe-acei ce te-au zdrobit,
că n-ai iubit, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iubit.

Şi iartă plin de bunătate tot răul pe nedrept purtat,
că n-ai iertat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iertat.

Din ce-ai văzut, să ai credinţă şi pentru tot ce n-ai văzut,
că n-ai crezut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea crezut!

Ovidiu RUS

În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui la nimic…”

Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi aşteaptă…
Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani, pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor, dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi. Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au plecat… | Continuare »

Sursa: orthodoxwiki

S-a născut la Damasc – Siria, pe la anul 675, ca fiu al lui Serghie Mansur, un înalt dregător la curtea califului islamic Abd-el-Malek, de la Damasc, unde se stabilise califatul mahomedan din 661. Serghie mai avea şi rolul de reprezentant al creştinilor în faţa califului. Pentru educaţia lui Ioan şi a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piaţa robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei dar şi al filozofiei şi ştiinţelor.

Pe baza educaţiei primite, a studiilor efectuate şi a vieţuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creştinismul cât şi islamismul, Sf. Ioan observă la islamismul califului Iezid, încă din anul 723, urme monofizite, adică de respingere a iconografiei creştine, fapt care determina, chiar în acea perioadă, reproşuri adresate de calif împăratului bizantin Leon III Isaurul că tolerând cinstirea icoanelor în biserică încalcă porunca a doua din Decalog. Urmare acestei intervenţii, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor, din anul 726. La apelul patriarhului Ioan V al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – „Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”. Sf. Ioan preciza că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc şi icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic – de a însoţi slujbele bisericeşti şi haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioşi. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 10 14, 17)

Două lucruri se văd dintr-o dată la un ostaş gata de luptă: puterea şi frumuseţea lui. Puterea se vede din hotărârea lui lăuntrică, iar frumuseţea din înfăţişarea lui dinafară. Puterea se vede din toate mădularele lui, iar frumuseţea din toate veşmintele sale.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată bătrân şi niciodată slăbănog în starea sa lăuntrică. Şi nu trebuie să apară niciodată dezordonat şi zdrenţăros în înfăţişarea sa dinafară.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată nepregătit şi negata. Chiar când este în repaus, chiar când este în odihnă, ori în călătorie – ostaşul trebuie să arate o înfăţişare totdeauna ordonată şi disciplinată, curată şi îngrijită, dovedind puterea şi frumuseţea tinereţii şi a curajului său.
Numai astfel el va face cinste Împăratului său, patriei sale şi unităţii din care face parte.

Cel dintâi lucru care despre spune Cuvântul Domnului că trebuie să se vadă la un ostaş al lui Hristos este mijlocul încins şi pieptul apărat. Centura Adevărului şi platoşa neprihănirii sunt primele dovezi şi condiţii ale puterii şi frumuseţii. Ale puterii care stă în adevăr şi ale frumuseţii care stă în neprihănire.
Puterea noastră stă în încrederea noastră pe învăţătura dreaptă, prin care ni se întemeiază credinţa noastră în Dumnezeul nostru şi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
| Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECĂTORUL NOSTRU»

„Atunci unii din farisei au înce-put să zică: «Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul!». Alţii ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?». Şi era dezbinare între ei.“  (Ioan 9, 16)

[…] Ce bine este când în cuvântul unui credincios se vede înţelepciunea, ca în Cuvântul Domnului nostru!
Atunci dezbinarea şi ruşinea se produc la farisei, nu la Domnul; paguba este a vrăjmaşilor Domnului, nu a Lucrării Sale.
Dar ce rău este când, în loc să fie înţelepţi, să caute foloasele Domnului şi slava Lui, unii dintre cei „credincioşi“ răspund în aşa fel şi se poartă în aşa chip, încât ajung ei ruşinaţi şi Domnul hulit, iar lucrarea Lui, dezbinată şi păgubită – în timp ce fariseii câştigă împotriva Domnului nostru.
Atunci dezbinarea se face între ai Domnului, iar vrăjmaşii lui Iisus râd şi se bucură. Din toate acestea iese atunci atâta ruşine şi pagubă, şi durere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Cum este oare lucrarea ta şi cuvântul tău, frate credincios? Spre unirea şi închegarea Lucrării lui Dumnezeu sau spre dezbinarea ei?
Este oare slujba ta în folosul Evangheliei şi al copiilor lui Hristos sau spre întristarea şi dezbinarea, şi paguba acestora?
Este oare, prin viaţa ta, înălţată şi întărită Slava lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui sau sunt înjosite şi slăbite?
Eşti tu oare un vas de cinste sau unul de ocară pentru Lucrarea lui Dumnezeu în care ai fost primit şi iubit?
Nu cumva, în loc să fii un slujitor atent spre a nu face nimic din ceea ce duce la dezbinarea şi slăbirea familiei tale duhovniceşti, tu te-ai făcut un vas al dezbinării şi tulburării în Lucrarea Domnului, chiar în unele din cele mai grele zile pentru ea? Dumnezeu să te trezească, dacă eşti aşa, până nu te vei zdrobi de stâncă! (Ps. 137, 8-9). | Continuare »

Traian Dorz

Am lăsat în urmă lumea şi-am ajuns pe-ai Slavei munţi,
cu-a Iubirii flăcări ars-am orice legături şi punţi;
să rămânem pe vecie numai Singur Tu şi eu,
nu mai vreau nici o comoară, sunt bogat, Iisuse-al meu!

Tot ce poate să-mi dea lumea nu mai are nici un preţ,
nu privesc decât spre-a’ Tale bogăţii şi frumuseţi –
nu m-atrage decât dorul după Tine, Domnul meu,
sunt bogat că Te-am pe Tine, Tu mă-mbogăţeşti mereu.

O, al Veşniciei mele Dulce şi Puternic Far,
Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar
şi mă treci prin stăvilarul Timpului încet şi greu,
să cuprind Nemărginirea strânsă-n Tine, Domnul meu! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Suntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelitenilor tablele legii cu cele zece porunci. Suntem la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul lui Israel. „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei“, le-a zis Domnul (Ieşirea 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelitenii acest legământ? Au ţinut cele zece porunci şi legământul? Hotărât că nu! Viţelul de aur, tablele sfărâmate, rânduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu pietre, Hristos răstignit, Sfântul Duh întristat sunt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea să fie altcum, pentru că Legea era numai „cunoştinţa păcatului“. Legea era numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. „Harul şi adevărul“ care „să plinească“ această lege şi să dea omului putere să ţină legea şi poruncile – urmau să vină mai târziu prin Iisus Hristos.
În felul ei, Legea era desăvârşită. Ea arăta păcatul în chip desăvârşit. Ea îl arăta pe om şi starea lui în chip desăvârşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Dar Legea se oprea aici. Atât era hotarul ei rânduit de bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să lucreze Harul. Cealaltă parte, „plinirea Legii“, urma să vină prin Iisus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ să arate omului păcatul şi stricăciunea sufletească în care se află. Când stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de pe obraz. Dar lumina face numai atât: îmi arată murdăria; dar nu o şterge.
Când ies pe întuneric cu o lumină în mână, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea, dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa. | Continuare »

Cât de neuitată eşti…, dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!…
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei!

Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale,
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale…

Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria…

Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumuseţe. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

– Însoţitorul meu binecuvântat, Pilda şi Puterea mea, spune-mi astăzi, care trebuie să fie relaţia mea cu lumea?
Până unde trebuie să merg în legăturile mele cu cei între care trăiesc, muncesc şi umblu? Şi de unde trebuie să-mi rup orice legături cu ei?

– Felul în care se poate desfăşura bine toată umblarea ta prin lume şi printre oameni depinde în totul numai de felul în care se desfăşoară fericit umblarea ta cu Mine.
Lumea este câmpul tău de muncă şi de luptă pentru tine şi pentru Mine.

Întâi pentru tine… Pentru că de munca şi de lupta ta cea bună din lume depind curăţia cugetului tău, pacea conştiinţei tale, împlinirea datoriilor pentru care ai fost zidit în Mine, cinstea numelui tău, fericirea vieţii tale şi, până la urmă, mântuirea şi slava ta veşnică.

Apoi pentru Mine…
Pentru că de munca şi de lupta ta hotărâtă şi stăruitoare în slujba Mea depinde înaintarea Evangheliei, biruinţa luminii, însănătoşirea vieţii, mântuirea semenilor tăi, nimicirea păcatului şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace. | Continuare »

Cu proaspătă plăcere mă-ntorc mereu şi-acum
spre toate-acele drumuri pe care-am mers cu Tine,
chiar când doar gândul numai mi-l pot porni la drum
se-ntoarce totdeauna cu braţe pline-pline!

La orice răspântie în care-am aşteptat
zâmbesc de-o revedere sau plâng de-o despărţire:
aici am stat pe iarbă, acolo ne-am rugat
– şi toate-s încă pline de cântec şi iubire!

Pe drumurile vieţii cu Tine mi-au rămas
nemuritoare urme şi feţe neuitate,
iar când mă-ntorc spre ele, la fiecare pas,
cu proaspătă plăcere le regăsesc pe toate.

Şi toate-acestea numai că Tu ai fost cu noi,
sfinţind umblarea noastră cu dulcea-Ţi frumuseţe;
nimic nu se-nvecheşte, ci toate-s tot mai noi,
scăldate-n strălucirea Curatei Tale Feţe.

Cu câtă bucurie, când trec pe-a noastre căi,
văd Chipul Tău cel dulce pe chipurile-aduse
şi-Ţi întregesc Fiinţa din toţi cei dragi ai Tăi:
în loc de mii de feţe văd doar pe-a Ta, Iisuse!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Traian Dorz

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Ascultarea

[…] Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi. […] | Continuare »

Traian Dorz

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii”. (Efeseni 4, 3)

Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura Păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea aceloraşi încredinţări cu privire la învăţătura şi credinţa frăţească.
Între credinţa din inimă şi încredinţările din minte trebuie să existe o deplină unitate şi armonie, aşa cum există între suflet şi corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viaţa nu ar fi cu putinţă.

De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viaţa este rodnică şi izbânda este asigurată.
Unirea Duhului întăreşte legătura păcii, iar legătura păcii păstrează şi ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii…
Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândeşte. | Continuare »

Traian Dorz, povestire din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

Niciodată greutăţile vieţii nu sunt aşa de mari cum ţi se par la început.
La început ţi se pare că problema asta este aşa de grea şi de încurcată, că n-ai s-o poţi rezolva niciodată.
Înainte de a veni o primejdie, ţi se pare că este aşa de mare, că n-ai să poţi trece prin ea.
Până n-ai început unele lucruri, ţi se pare că vor fi cu neputinţă să le faci.
…Şi, când de la început îţi faci astfel de gânduri, eşti gata să pierzi orice curaj. Eşti gata să te laşi păgubaş şi să nu mai încerci deloc şi să nu mai faci nimic.
Ce rău este să fii fricos şi slab!
A gândi aşa este şi foarte ruşinos, şi foarte păgubitor. Fiindcă niciodată ceea ce ni se pare de la început foarte încurcat nu este chiar aşa cum ni se pare. După ce am rezolvat problema, după ce am trecut primejdia, după ce am făcut lucrurile care se păreau aşa de grele şi peste puterile noastre, deseori zâmbim şi spunem: «O, ce uşor a fost, iar mie mi se părea cu neputinţă!»
Ori de câte ori aud pe câte cineva speriindu-se de la început de câte ceva, îmi vine în minte povestea lui Culiţă cu lupul. Să v-o spun, ca s-o ştiţi şi voi:
Era mai de mult pe la noi un biet om, anume Culiţă, cam slab de minte şi fără nimeni. Umbla pe sate şi trăia din ce căpăta de milă, căci toţi îl cunoşteau.
Noi, copiii, ne bucuram totdeauna când venea şi pe la noi, căci adeseori ne spunea o poveste sau întâmplare de-a lui, la care ascultam ca la cine ştie ce. | Continuare »

TU CARE-NTRECI

Tu, Care-ntreci Închipuirea
tronând în sori de curcubeu
Tu, Care-ntuneci Strălucirea,
Tu, mărgineşti Nemărginirea
– Nebănuite Dumnezeu.

Tu, Cel ce Eşti din Veşnicie,
Tu, Cel ce-n veci vei fi mereu,
ce-nfricoşată Măreţie
e-n tot ce Ţi se-nchină Ţie
– Preastrălucite Dumnezeu.

Fiinţa Ta ori Nefiinţa
e-n Infinitul Apogeu;
Ţi-urmează vecii Elocinţa
şi Galaxiile Voinţa
– Neconcepute Dumnezeu.

Tu-Ţi odihneşti înalt Mărirea
în Fericitul Empireu
noi, preamărind Dumnezeirea,
Îţi aşteptăm Sărbătorirea
– Atotputernic Dumnezeu.

Traian DorzEternele poeme