VINO ŞI VEZI!…

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?» «Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!
Trei cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l hotărî pe Natanael să vină şi să-l însoţească până la Iisus. Această unire a lor în Hristos i-a păstrat apoi şi pe cei doi între olaltă, uniţi până la sfârşit. Hristos i-a dat şi lui Natanael un nume nou: Bartolomeu…
În toate înşiruirile numelui apostolilor din Sfintele Evanghelii, numele lor sunt mereu împreună: Filip şi Bartolomeu (Mat. 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 14). Numele lor sunt scrise mereu unul după celălalt şi pe pământ şi în ceruri. Hristos i-a unit spre a nu se mai despărţi niciodată.

Scumpi fraţi… e de dorit ca nici între noi să nu fie prea mulţi învăţători (Iac. 3, 1). Dar aceia care sunt să fie luminoşi şi vrednici. Să împli-nească această slujbă plini de teamă şi de seriozitate sfântă, căci este o slujbă pe cât de mare pe atât de grea (Rom. 15, 16). | Continuare »

Sf. Simeon Noul Teolog

Sinaxar 12 Martie

S-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu „Despre legea duhovnicească” (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, „Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38). | Continuare »

ADEVĂRUL ŞI DATORIA

Traian DORZ, fragment din «Calea bunului urmaş»

… Nu poţi fi oprit de nimeni a-i căuta pe cei care au nevoie de Dumnezeu. Şi nici a-i părăsi pe cei care au nevoie de tine, atunci când tu eşti un suflet deplin slobod în Hristos. Căci numai când ajungi slobod faţă de toţi te poţi face robul tuturor pentru Dumnezeu.

Domnul Iisus vine dis-de-dimineaţă în biserică, pentru a-i putea primi pe toţi, începând de la cel mai dintâi.
Domnul Hristos vine cel dintâi la templu, pentru a putea asculta şi cele mai dintâi rugăciuni.
Vine, ca să-l vadă pe fiecare când vine şi ca să ne înveţe pe noi toţi că fiecare trebuie să fie cel mai dintâi în toate (Tit 3, 8), chiar şi la biserică, în locaşul Domnului.

Sculaţi-vă, cei cărora vă place să leneviţi în patul vostru, cu mâinile încrucişate, în starea dulceagă şi putredă a păcatului, când ar trebui să vă rugaţi, să privegheaţi şi să vă grăbiţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, la sfintele rugăciuni ale Bisericii.
Sculaţi-vă acum la mântuire, căci când vă veţi scula din morminte, va fi numai judecata.

Treziţi-vă, cei care vă duceţi la biserică sau la adunare când este aproape să se încheie totul cu „Amin“, în loc să vă duceţi dis-de-dimineaţă, de la început, aşa cum a făcut şi Domnul.
Treziţi-vă acum, mai înainte, – ca să nu vă treziţi numai în iad. | Continuare »

CEI CE-ODIHNESC ÎN DOMNUL

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
– cei care mor în Domnul au chipul strălucit.

Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
– cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.

… Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
– cei care mor în Domnul au cerul glorios.

Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
– cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.

Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
– cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!

Traian Dorz, Cântarea învierii

MÂNDRONI VALER – Ciula Mare (HD)

… la închisoare, din cauza condiţiilor grele de acolo, s-a îmbolnăvit grav şi, fiind lăsat fără îngrijire medicală, a trecut la Domnul în braţele fraţilor care erau împreună cu el… Asta s-a întâmplat în ziua de 7 martie 1960, în închisoarea Gherla.

Fratele Mândroni Valer s-a născut în satul Ciula Mare de lângă Haţeg, judeţul Hunedoara, la data de 2 februarie 1902, din părinţii Petru şi Ana. A mai avut 5 fraţi.
După terminarea şcolii primare a rămas în casa părintească, devenind un bun şi harnic agricultor. Iar după eliberarea din armată, s-a căsătorit cu soţia sa, Voichiţa, având doi copii: pe Valer şi pe Iulius.

Fiind preţuit de toţi pentru hărnicia şi priceperea sa, a fost a­les primar al comunei între anii 1933 şi 1940. Dar viaţa aceasta mereu în mijlocul lumii şi în tovărăşia multor oa­meni de tot felul l-a atras pe căile petrecerilor lumeşti şi ale băuturii. Mai ales că în zona aceea sunt mulţi pomi şi se face multă băutură aducătoare de pierzare, atât trupească, cât mai ales sufletească, multora. Bietul frate Valer, înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Iisus, era prins cu totul în patima acestor băuturi.
În anul 1932, fiul său Valer a murit la vârsta de 13 ani, iar în 1947 l-a căsătorit pe celălalt fiu al său, pe Iulius, cu sora Mărioara.

Viaţa fratelui Valer s-a desfăşurat în felul cum am arătat mai sus până în anul 1953, când Dumnezeu, cu bunătatea Sa, S-a îndurat să facă o minune cu el, întorcându-l din calea pierzării numai prin lucrarea puterii Sale. Şi iată cum a fost:
Soţia sa, Voichiţa, intrase mai de mult în Oastea Domnului şi mergea cu dragoste de fiecare dată la biserică şi la adunarea Oastei. Dar el, venind acasă adeseori beat şi negăsind-o, o certa cu vorbe rele şi de multe ori a bătut-o, să se lase de Domnul şi să fie lumească aşa ca dânsul.
Dar în ziua de Rusalii a anului 1953, seara, a avut o vedenie de îngeri care cântau, iar dintre ei, unul mai puternic i-a zis:
– Valer, tu trebuie să te întorci la Dumnezeu; altfel vei pieri.
El i-a spus soţiei sale, arătându-i locul unde erau îngerii – dar ea, deşi nu vedea şi nu auzea nimic, i-a zis:
– Dacă ţi-a spus aşa, atunci fă aşa! | Continuare »

[Nici sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de fraţi]

În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (…)

Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă: | Continuare »

Ceva mai grozav decât Judecata din Urmă

Părintele Iosif Trifa

Un vestit predicator a ţinut odată, despre Judecata din Urmă, o predică atât de puternică, încât toţi ascultătorii au început a plânge. Dar, pe când era mai mare plângerea, predicatorul şi-a schimbat deodată predica şi a zis: „Ştergeţi-vă lacrimile, dragii mei, căci voiesc să vă spun ceva şi mai înfricoşător decât Judecata din Urmă. Nici un ceas nu va trece şi, după ce veţi ieşi de aici, veţi uita cu totul predica mea. Veţi rămâne numai cu plânsul, căci, mergând acasă, vă veţi înfunda iarăşi în păcate şi răutăţi… Şi asta-i ceva mai grozav decât Judecata din Urmă“.

AŞTEPTĂRI

Traian DORZ

Dumnezeu respectă-n lume dreptul fiecărui ins,
ştie orice rugăciune
şi-mplineşte ce-a promis,
tot ce-I ceri cu stăruinţă şi răbdare
vei primi,
numai să nu-ţi pară-n urmă rău
fiindcă l-ai cerut!

Dumnezeu e drept în toate ale Sale căi oricând
şi e Credincios în toate câte le-a făgăduit,
El îngăduie-mplinirea gândului dorit
oricui
şi îngăduie-mplinirea bucuriei tuturor,
şi a celor buni,
şi-a celor ce-şi găsesc plăcerea-n rău,
după drumul ce şi-l caută,
după cum şi-o vrea oricare.

Însă, mai întâi, El lasă celor răi
aici
plăcerea,
căci curând ei vor fi veşnic judecaţi şi osândiţi,
nu numai pentru urmarea răului
dorit de dânşii,
dar şi pentru că pe lume au dorit ce nu-i permis. | Continuare »

DINIȘ IOAN din Gurasada (HD)

– la 51 de ani de la trecerea la Domnul –

Din «Fericiții noștri înaintași», de Traian Dorz

Fratele Diniş Ioan s-a născut în satul Chişcădaga de lângă Deva, prin anul 1880, unde şi-a petrecut copilăria. După terminarea şcolii din sat a mers mai departe, făcând cursurile pregătitoare de notari, după care a fost numit notar în Gurasada. Şi aici a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

La căsătoria sa, Domnul a îngăduit să afle o soţie foarte rea, beţivă şi stricată – şi nu în ascuns, ci pe faţă, în văzul tuturor. Din cauza aceasta, fratele Ioan a avut o cruce nespus de grea tot timpul cât a trăit biata femeie. Dar această cruce l-a făcut să se apropie de Domnul şi să-I ceară putere şi ajutor, spre a o purta fără cârtire până la capăt. Când s-a umplut paharul amărăciunilor sale, Domnul i-a luat-o, rămânând văduv, cu altă cruce, ca să-şi crească singur pe cei doi copii pe care i-a avut.

Fratele Diniş Ioan a intrat în Oastea Domnului cam prin 1930. După ce s-a predat Domnului Iisus şi a pus frumosul legământ de ostaş al Lui, el a avut o purtare şi mai frumoasă decât înainte, deşi totdeauna a fost respectuos cu toţi oamenii. Îndeplinind funcţia de notar în Gurasada, el a avut ocazia să facă mult bine tuturor celor ce aveau nevoie de el, mai ales în anii de criză, când populaţia de la ţară avea cel mai mult de suferit. Pe atunci un notar comunal putea face mult bine sau mult rău. | Continuare »

Unică Lucrare

Traian DORZ

Unică Lucrare care m-ai născut,
cât de minunată eu te-am cunoscut,
Dumnezeul Slavei te-a creat cu drag
ca să-I fii o harfă şi-un altar, şi-un steag.

Ţie-ţi luminează Soarele-Hristos
şi-ţi adie vântul Duhului Frumos,
şi te scaldă Apa Sfântului Cuvânt,
şi te-ngraşă sânge de martiriu sfânt.

Câmpul ţi-l arară sfinţi înaintaşi,
luptele-ţi purtară davizi uriaşi,
căile-ţi umblară paşi de mucenici,
o, minune rară, unică aici!

Umezită-n lacrimi, legănată-n cânt,
primenită-n flăcări, ai ceresc veşmânt,
mers înalt de îngeri ce se duc şi vin,
– unică Lucrare, ai ceresc destin.

Duhul tău e-n ceruri cel mai cu Hristos,
drumul tău e-n lume cel mai dureros,
Paza ta şi Ţinta-i numai Dumnezeu,
tainică minune, eşti destinul meu.

Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el. | Continuare »

Tatăl te iubeşte

Tatăl te iubeşte dulce de nespus,
iată, pentru tine dete pe Iisus.
Vino cu grăbire, tu, care-ai greşit,
la El afli milă, vei fi mântuit.
Totul pentru tine Tatăl a făcut,
vino, ia iertare, fiule pierdut,
să primeşti Cuvântul pentru tine scris
şi să intri-n raiul ce ţi s-a deschis.

Să primeşti pe Fiul Care S-a jertfit,
El doar pentru tine Cruce-a suferit.
Tu,ascultă, vino azi când eşti che-mat;
Tatăl Sfânt îţi iartă negrul tău păcat.
Vino cu grăbire, vino, n-aştepta,
să primeşti tot harul de pe Golgota.
Soarele Nădejdii azi ţi-a răsărit,
fiu pierdut, o, vino să fii mântuit!

Cumpăraţi cu un preţ mare…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 20)

Când plăteşti pentru un lucru cel mai mare preţ cu putinţă, atunci desigur că şi aştepţi ca de la acel lucru să ai şi folosul şi bucuria pe care le merită şi la care ai dreptul, după mărimea preţului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preţ nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie şi nici un folos, ci dimpotrivă, întristare şi pagubă!
O, ce preţ mare a plătit pentru noi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi Cerul, Tronul veşnic de la Dreapta Tatălui, slava şi măreţia raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adoraţiei puterilor cereşti, desfătările veşnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Şi a venit după noi, la noi şi pentru noi, aici, în lumea murdăriei, în dispreţul păcatului, în primejdia morţii, în grozăvia sărăciei şi în colţii fiarelor. Pentru a plăti diavolului, prin suferinţele Sale, prin Sângele Său şi prin moartea Sa, preţul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veşnică a păcatului în care căzusem prin ispitirea noastră şi a părinţilor noştri.
Nimeni dintre noi, nici unul dintre oameni nu-şi poate şi nu-şi va putea da seama niciodată de mărimea preţului cu care ne-a răscumpărat pe noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ca să-ţi dai seama ce a părăsit El în Cer e cu neputinţă, fiindcă noi n-am fost încă acolo, ca să ştim ce valoare au cele de acolo.
Şi n-am fost niciodată într-o stare ca a Lui pe pământ ca să ştim ce a răbdat El.
Şi n-am fost nici în Ghetsimani, nici pe Golgota, nici pe Cruce în cuie, cu cunună de spini pe cap, scuipaţi şi bătuţi până la sânge, goi şi dispreţuiţi ca El, pentru ca să ne putem da cu adevărat seama ce a suferit El pentru noi. Chiar dacă şi noi am fi avut sau am avea totuşi să suferim astfel de chinuri, starea de la care le suferim şi starea pentru care le suferim va fi totdeauna atât de mult alta decât a Lui, încât nu va fi cu putinţă niciodată nici să suferim atât cât El, nici să răscumpărăm atât cât El a răscumpărat. | Continuare »

Mai tot alerg, Iisuse

Iosif Gheorghiţă

Mai tot alerg, Iisuse, cărări cu umblet sfânt,
eroii Oastei Tale mă-ndeamnă spre Nainte.
Chiar dacă mulţi în juru-mi grăbesc „pacificarea“,
eu las în urma zarva mulţimii fără minte.

Şi mai tot strâng, Iisuse, puţinul har rămas
din crinii rari ai toamnei ursuze şi ceţoase,
n-aş vrea să uit frumseţea strânsurii de-altă dată
când culegeam în stoguri rodirile frumoase.

Şi mai tot cânt, Iisuse, cântarea Ta cu drag,
chiar dacă n-am cu cine, mi-o-ngân în orice seară,
n-aş vrea să uit fiorul şi lacrima din ea
Iisuse, pentru tine, eu nu mi-o las să moară.

Şi mai tot lupt, Iisuse, chiar dacă-i şi mai greu
Şi tot mai singur spada o-ntorc spre biruinţă,
n-aş vrea să uit scânteia supremă-a bucuriei;
când steag nălţai pe zarea-mi arzând în suferinţă

Şi mai tot singur astăzi eu sui poteci pustii,
Plângând, privesc cum „fratii“ grăbesc spre alte vise,
Te rog, Iisuse Dulce, fă să nu-mi pierd seninul,
Când voi sosi Acasă, fă-mi porţile deschise.

[Tabăra misionarilor]

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Iar celor care încă mai continuă să-l acuze pe Părintele Iosif, le spunem că în lucrările, în miile de învăţături sfinte date de el acestui popor, nu vor găsi nici o abatere de la dreapta învăţătură, nici măcar cât un fir de păr.
El a pus mâna pe plugul cel Sfânt al Evangheliei, suferind împreună cu ea, şi arând adânc peste buruienile păcatelor şi ţinând sus Cuvântul cel Sfânt, fără de frică şi de ruşine. A fost curajos şi harnic, până în clipa plecării lui din lume.
Nu are nimeni nici o dovadă spre a justifica temerile, false de altfel, că părintele ar fi intenţionat să dea lucrării Oastei Domnului o direcţie extremistă sau contrară dogmelor şi canoanelor Bisericii.
Nu acesta a fost motivul lansării acestor temeri, ci a fost ura vrăjmaşului Satana, alarmat că Oastea Domnului va scoate sufletele oamenilor de sub stăpânirea păcatului. Oamenii neduhovniceşti, care ar fi fost în situaţia Părintelui Iosif, aşa ar fi făcut; ba unii au şi dorit ca el să facă aşa, împingându-l spre aceste extreme. Dar n-au putut să-l răpună. El nu s-a abătut nici spre sectarism şi nici spre literă, ci cu îndrăzneală şi curaj a mers spre Canaan.

Iată cum vorbea, peste zece ani, în casa fratelui Binescu din Bucureşti:
Iubiţii mei! Folosesc acest prilej să spun şi de aici, din capitala ţării, ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori!
Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de Sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrele Bisericii şi lucrează în cadrele Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea Vie şi Luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător. Eu stau în faţa Lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face. | Continuare »

Pustnicul şi ispita trufiei

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
– Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru râvna şi privegherile tale.
Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
– „Sfinte arhanghele“, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume.
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

de Traian Dorz, din vol. «Cântări Uitate»

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

CASA ZIDITĂ PE TEMELIE DE PIATRĂ

Zis-a Iisus: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a zidit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. (Matei 7, 24-25)

Citeşte, dragă cititorule, cu luare-aminte această învăţătură şi te gândeşte bine asupra ei, căci în ea este vorba şi despre tine şi despre mântuirea sufletului tău.
Ştii tu care este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Această temelie este, dragă cititorule, stânca Golgotei, este Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. „Că nimeni nu poate pune alta temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Cor. 3, 11).
Temelia vieţii noastre sufleteşti şi creştineşti este Iisus Mântuitorul pe Care L-a trimis Tatăl ca „o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca noi să trăim printr-Însul“ (I Ioan 4, 9-10). Prin Jertfa cea sfântă, Iisus Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu şi „ne-a dat putere să ne facem iarăşi fiii Lui“ (Ioan 1, 12).
Viaţa ta cea sufletească e aşezată pe temelia cea de piatră când ai înţeles şi ai primit cu adevărat Jertfa Crucii Mântuitorului… Când ai înţeles că Iisus Hristos a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi pentru mântuirea ta… Când ai înţeles că viaţa ta e un dar al Jertfei de pe Cruce.
Viaţa ta cea sufletească e zidită pe temelia cea de piatră când ai aflat că Jertfa Crucii nu este numai o iertare a păcatelor tale şi o împăcare cu Dumnezeu, ci este o putere…
Este toată puterea vieţii tale sufleteşti. Prin Jertfa Crucii, Iisus Mântuitorul ne-a dat şi nouă putere să ne răstignim, să murim faţă de păcat şi să înviem cu El la o viaţă nouă (Rom. 6). Temelia şi tăria vieţii noastre sufleteşti este Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Fără de El noi nu putem face nimic. „Fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). | Continuare »

MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT SPRE LUMINA CEA NEAPUSA

“Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”,
se spune într-un comunicat remis agenţiei Mediafax, de către Consiliu Eparhial.
Sursa: www.razbointrucuvant.ro

A trecut la Domnul fratele Costică Pînzariu – Teișoara, Botoșani

Aducem un omagiu și înălțăm o rugăciune pentru cel care a fost, de-a lungul atâtor zeci de ani, un stâlp de nădejde în rândurile Oastei Domnului și care în data de 24 ianuarie 2011 a plecat Acasă, alăturându-se cetei ostașilor biruitori  împreună cu care a purtat luptele Domnului  încă din fragedă tinerețe.

Plânge-n inimi sfâșierea – cântă fratele Costică Pînzariu

Cuvinte pentru cei de după mine

Constantin PÎNZARIU, din «Mărturia vieții mele»

Aceste însemnări le-am cules mai mult pentru familia mea, dar le pot lua ca exemplu şi alţii din cadrul Oastei Domnului, mai ales cei clătinaţi sau înşelaţi de duhuri străine.
Voi rămâne hotărât lângă învăţătura sănătoasă a Oastei Dom­nului şi pe urmele Părintelui Iosif şi ale copiilor lui sufleteşti, lângă sfatul frăţesc al Oastei Domnului din Sibiu, Redacţia foii Iisus Biruitorul, unde mi-am aşezat, la temelia lor, lacrimile şi rugăciunile mele, contribuind cu bănuţul văduvei la înălţarea acestui edificiu impunător al Marelui Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

Sunt în vârstă de 82 ani şi mă bucur nespus de mult de tot ce mi-a dăruit Domnul pentru slujba aceasta în care am fost pus de El, ca să pot fi şi eu un mic îndrumător în Lucrarea Oastei Dom­nului, acolo unde mi-a fost ţarina unde-am arat şi semănat, dar şi de unde am secerat o mulţime de bucurii cereşti, de prin sfintele întâlniri frăţeşti de pe cuprinsul ţării mele.
Acum am început a slăbi trupeşte. Şi nici sufleteşte n-am cu ce să mă laud. M-am apropiat atât de mult de Iordan şi-mi pare atât de rău că am agonisit atât de puţin rod pentru Domnul şi Mântuitorul meu!… Înaintaşii mei au adunat stoguri sau şire întregi de grâu duhovnicesc, iar eu mă simt atât de  ruşinat, numai la câteva spice. Nu-mi pare rău pentru nimic în lumea în care am trăit, ca pentru puţinul rod ce-l las în urma mea în Lucrarea Oastei Domnului. | Continuare »

VĂ LAS

Costică Pînzariu

Vă las, iubiţii mei, pe seama
Acelui Cărui I-am slujit,
Ce mi-a dus viaţa-n întregime,
De la-nceput, pân-la sfârşit…

Vă las comoara luminată
Ce de copil m-a fermecat,
Prin Jertfa Golgotei curată
Purtându-mă neîncetat.

Prin binecuvântări măreţe
Şi-atâtea haruri ce-am primit,
Iubirea Lui în mii de feţe
M-a-mbrăţişat şi m-a-ntărit.

Iubirea Lui prin mii de locuri
Prăpăstioase m-a trecut,
Şi tot atâţia munţi de valuri,
Din prima zi de la-nceput… | Continuare »

Dar am căpătat îndurare

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Iisus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică. (I Tim. 1, 16)

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El în urmă, ca să capete viaţa veşnică.
O, cât de minunată este istoria Harului Dumnezeiesc! Şi ce uriaşă este Cartea Îndurării lui Hristos!…
Ce mare, ce nesfârşit de mare este numărul sufletelor care au căpătat această îndurare! Şi ce negrăit de frumoase sunt căile prin care Dumnezeu Şi-a arătat această mare îndurare a Lui faţă de fiecare din cei care s-au împărtăşit din ea.

Într-adevăr, dacă despre toate acestea câte le-au făcut îndurarea lui Dumnezeu şi Sângele iertării lui Hristos s-ar fi putut ori s-ar putea scrie, cred că nici în lumea întreagă n-ar încăpea cărţile mărturiilor tuturor acelora care ar avea atâta de spus despre ce a făcut Hristos pentru ei. Şi cum S-a îndurat El de sufletele lor…
Numai Sfântul Ioan câte ar fi vrut să mai spună (In 21, 25).
Dar Sfânta Fecioară, Maica Domnului, câte ar fi avut? (Lc 2, 19).
Dar Magdalena, dar Zacheu, dar Lazăr, dar Ninive, dar Ierusalimul, dar Sibiul, dar Săsciorii? Dar eu, dar tu, dar toţi?
O, şi eu, deşi eram cel mai rău şi mai căzut, am căpătat îndurare, atâta îndurare din partea Tatălui Ceresc!
Nu mi-ar ajunge nici mie toată hârtia din lume şi toate vieţile omeneşti, ca să arăt câte ştiu şi câte nu ştiu, câte pot şi câte nu pot, câte am văzut şi câte n-am văzut din marele număr şi din nesfârşitele feluri în care Hristos Şi-a arătat minunata Lui îndurare faţă de mine…

Iată, ajuns aici, nu mai pot scrie nici un cuvânt mai departe, ci trebuie să mă prăbuşesc în genunchi.
Nu mai văd, de lacrimi, să scriu nici un rând.
Nu mai pot, de mişcat, să spun nici un cuvânt. | Continuare »

CUVINTELE ACESTEA…

de Traian Dorz, din vol. Păstorul cel Bun

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21).

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.
Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi faptele Sale, apoi minunile Creaţiei, apoi măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.
O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora!
Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, împotrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea, ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

TÂNĂRUL ÎN MEDITAŢIE

TRAIAN DORZ,  «Cărarea tinereţii curate»

Meditaţia este deprinderea zilnică de a citi Sfânta Scriptură şi de a adânci înţelesul gândurilor lui Dumne­zeu cuprinse în Cuvântul Lui, spre a le avea cât mai limpede şi mai deplin prin cunoaştere şi trăire.
Această pătrundere a Sfântului Cuvânt ceresc este o condiţie iară de care nu poate fi creştere şi rodire din Duhul Sfânt în nici un suflet.
A cugeta ziua şi noaptea la Legea Domnului nu nu­mai că este ocupaţia cea mai folositoare pentru oricine, dar este singurul mijloc de a gusta cu mintea frumuseţi şi descoperiri nebănuite, pentru continua îmbogăţire a su­fletului cu Adevărul.
Adevărul este inteligenţa dumnezeiască prin care poţi cunoaşte Taina şi miezul tuturor lucrurilor şi în­tâmplărilor, oamenilor şi vremurilor.

Meditaţia este răsădirea minţii lângă Izvorul Cu­noaşterii.
Cu cât rădăcinile meditaţiei se înfig mai în adâncuri, cu atâta seva cunoaşterii se ridica mai din belşug şi mai curată spre înţelegerea sufletului. Şi dă omului duhovni­cesc o tot mai mare lumină, a cărei strălucire merge apoi mereu crescând… (Prov. 4, 18; Dan. 12, 3; Mat. 13, 43).

Din lumina aceasta cresc apoi frunzele verzi şi să­nătoase ale vorbirii înţelepte.
Iar sub aceste frunze se rotunjesc, plăcute la vedere şi dulci la gustare, binecuvântatele roade ale Duhului Sfânt care, cu cât merg mai spre coacerea vârstei, cu atâta sunt mai plăcute şi mai dulci.
Căci, alimentându-se neîncetat cu prospeţime şi cu putere prin rădăcinile ascultării şi ale încrederii, crengile pomului său de vorbe şi de fapte, cresc şi se îmbogăţesc mereu în întindere şi în înălţime. | Continuare »