„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi, ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, a strigat Fecioara Maria şi se tânguia… O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!
(din cântările bisericeşti ce se cântă la slujba îngropării Mântuitorului)
O, Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, dă-mi lacrimi să Te plâng şi eu ticălosul şi nemernicul.
Mă cutremur şi mă înfricoşez, o Doamne, văzându-Te mort pentru mine şi păcatele mele.
Atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât şi pe Tine, Fiul Sau cel iubit, Te-a dat morţii pentru mine şi viaţa mea (In 3, 16).
Atât de mult m-ai iubit, o, Iisusul meu cel scump, încât pentru mine înfricoşată moarte ai răbdat.
Unul din Sfânta Treime defăimată moarte rabdă pentru mine – mă-înfricoşez şi mă cutremur de o taina ca aceasta.
O, preadulcele meu Iisuse, cu ce voi răspunde eu la o dragoste ca aceasta?
Cuvintele Tale le aud: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi” (Lc 23, 28).
Dă-mi lacrimi, o, Iisuse, să mă plâng pe mine şi păcatele mele.
„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, striga Fecioara Maica şi se tânguia.
Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi să plâng pe Cel ce eu însumi L-am răstignit cu fărădelegile mele?
O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă, căci noi L-am omorât pe Fiul lui Dumnezeu cu păcatele noastre.
Vărsând râu de lacrimi, peste Tine a plâns Cea curată ca o Maică şi a glăsuit: „Oare cum Te voi îngropa, Fiul meu?”.
Vărsând râu de lacrimi, plâng şi eu cu amar, o, Iisusul meu, căci păcatele mele Te pogoară în mormânt.
Murind Tu de bunăvoie, în mormânt ca un mort Te-ai pus, ca pe mine, cel ce eram mort, de amarnica moarte să mă scapi.
„Ochii Tăi cei dulci şi ale Tale buze cum voi închide şi ca pe un mort cum Te voi îngropa?”, a strigat Iosif şi s-a cutremurat.
Mă cutremur, o Doamne, şi mă înfricoşez, văzând buzele Tale pe care eu le-am adăpat cu oţet şi faţa Ta pe care eu am lovit-o cu hulele mele.
Văzând Mieluşeaua pe al său Miel junghiat, pătrunzându-se cu inima, s-a rănit şi pe turmă o îndeamnă să se vaiete.
Să plângem şi noi şi să-L urmăm pe Mielul cel ce S-a junghiat de bunăvoie pentru noi.
O, „primăvară dulce, o, Fiul meu preadulce, frumseţea unde Ţi-ai pus?”, se tânguia Fecioara Curata şi striga.
O, primăvară dulce a sufletului meu, o preadulcea mea lumină, cum în groapă întunecoasă Te-ai închis, ca pe mine la lumina vieţii să mă scoţi?
Ca grăunţul de grâu intrând în pământ, nouă ne-ai răsărit în spic de mană cerească.
Cu ce voi răspunde, o Iisuse al meu, la o astfel de dragoste ce mi-ai arătat?
„De Te voi uita, Ierusalime”, – de te voi uita, o Doamne –, „uitată să fie dreapta mea”, aşa strig şi eu cu cei ce plângeau la râul Vavilonului.
O, preadulcele meu Mântuitor, mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti se deschisese de mult… Eu ar trebui să fiu azi un mormânt acoperit cu iarba uitării, dar ai venit Tu şi Te-ai coborât în mormântul meu, pentru ca eu ticălosul să trăiesc azi prin moartea şi îngroparea Ta. O, ticălosul de mine, cu ce aş putea eu răspunde la o astfel de dragoste ce mi-ai arătat?
„Nu mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi”… Dă-mi lacrimi, o, Hristosul meu, să mă plâng pe mine şi păcatele mele.
Plângerea pe care Tu, Iisusul meu, o aştepţi de la mine e ca să mă răstignesc împreună cu Tine, ca să nu mai trăiesc eu, ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal 2, 20).
Plângerea care Îţi place Ţie este să mor, o, Hristosul meu, faţă de lume şi faţă de păcat, ca să trăiesc împreună cu Tine (Gal 6, 14)… Să nu mai fiu al meu, ci să fiu numai al Tău. Căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare (I Cor 2, 23 şi 6, 19).
Murind de bunăvoie şi îngropându-Te, izvorule al vieţii, Iisuse al meu, m-ai înviat pe mine cel mort pentru neascultare.
Cuvine-se dar să mărim a Ta îngropare, Doamne, că cu patimile Tale ne-ai scos din iad şi din stricăciune toţi ne-am mântuit.
Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 16 / 13 apr. 1930, p. 2-3