„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de cas­traveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scâr­bit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mân­căm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu‑ne‑am a­minte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumne­zeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne‑aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mân­căm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s‑a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se sătura­seră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după car­nea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proa­stă… | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical din sfera cromaticii, utilizat cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul alb. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Deşi aprecierile cromatice nu ocupă un loc însemnat în sintaxa şi semantica poeziilor din Osana, Osana, totuşi, imaginile surprinzătoare create de asemenea asocieri au, nu o dată, funcţie metaforică, participând la configurarea unui univers liric de o complexitate şi de o originalitate remarcabile[7].

*

Culoarea este nu numai una dintre însuşirile cele mai pregnante ale obiectelor, ci şi un fenomen psihic complex, ceea ce justifică, de altfel, preocupările multiple pentru analiza termenilor cromatici, concretizate în numeroase studii de medicină, biofizică, biologie, psihologie, etnolingvistică, psiholingvistică, semantică, semiotică etc. În istoria culturii şi a civilizaţiei, culorile au fascinat mereu prin prezenţa lor în natură, în tehnică şi în artă: „Percepţia optică, psihologia colectivă şi fidelitatea faţă de o anumită tradiţie culturală au făcut din semnificaţiile diverse ale culorilor un limbaj simbolic coerent şi extrem de expresiv.”[8] | Continuare »

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi  nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.“ Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii  viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul. Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară“.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!“

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Dacă, având mâna pe cugetul tău smerit şi curat, poţi spune: Nu m-am purtat necinstit faţă de nimeni niciodată… nu cred că este nimeni care să poată spune pe dreptate: „M-ai înşelat“ şi dacă într-adevăr nu te-ai purtat niciodată nici în inima ta necinstit faţă de nimeni, – atunci într-adevăr poţi fi fericit.

Nimeni din cei ce dispreţuiesc familia noastră n-a fost în ea pe dinăuntru, ci numai pe dinafară. Familia noastră duhovnicească este o taină. Chiar din mijlocul ei, atât de mulţi nu o cunosc şi nu o înţeleg. De aceea n-o ştiu preţui cât se cuvine. De aceea o pot părăsi. Dar cei ce-o cunosc şi o înţeleg mor pentru ea.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o părticică din veşnicie ­– şi această părticică se numeşte timp, şi ne-a dat insuflare din El – şi aceasta se numeşte suflet, pentru ca în acestea să ne realizăm pe noi înşine – pentru veşnicie şi pentru Dumnezeu.
Nu există nici un om fără vreun dar dumnezeiesc. Dar există atât de mulţi care nu folosesc deloc acest dar ­sau îl folosesc rău. Răsplata sau pedeapsa noastră vor fi numai pentru felul în care am vrut noi înşine să folosim acest dar. Sau n-am vrut.
Binefacerea este o poruncă… Deci este un act de ascultare, urmat de o răsplătire. Dumnezeu Se va purta faţă de noi întocmai cum s-a purtat inima noastră faţă de binefacere.

Ce bună este acea inimă care poate plânge lângă tine şi cu tine pentru durerea ta! Preţuieşte-o întotdeauna şi n-o părăsi niciodată, căci singură aceasta te iubeşte cu adevărat.
Celui statornic bun, statornic iubitor, statornic credincios, ziua nu-i şterge vorbele nopţii, înălţarea nu-i şterge chipul smereniei, bogăţia nu-i seacă izvorul dărniciei şi depărtarea nu-i stinge focul dragostei.
Cel ce crede şi iubeşte rămâne pururea de aceeaşi vârstă tânără la care dorinţa este biruitoare, iar dragostea fierbinte, din pricina marilor şi fericitelor lui izvoare lăuntrice. Aceluia luptele îi fac credinţa şi mai puternică. Furtunile îi fac focul iubirii şi mai mare. Iar suferinţele lui pentru biruinţa în aceste două lupte şi munci îi fac aceste comori cu atâta mai nepreţuite, cu cât a dat pentru ele o jertfă mai mare.
În ceasul marii mele dureri, lăsaţi-mă numai cu marea mea durere. Lăsaţi-mă cu lacrimile, singur cu marile mele lacrimi lângă mormântul marii mele iubiri. Iubirea şi durerea au fost marile şi credincioasele mele surori care au plâns cel mai adesea împreună cu mine. | Continuare »

Maica lui Dumnezeu, chezaşa mea…
Lângă tronul fecioriei tale-mi plec neputinţa genunchilor mei.
Numele tău cinstit în veci, pururea fecioria ta şi smerenia ta necuprinsă cu mintea fie-mi pază inimii mele rănite adeseori.
Pentru paza fecioriei sufletului şi credinţei mele, Stăpâna mea cea pururea fericită, te rog cu umilinţă şi cu nădejde nestrămutată:
– păzeşte-mi neîntinată şi fecioară rugăciunea legământului meu.
– apără-mi de întinare credinţa mea şi neademenită dragostea.
– acoperă-mi cu acoperământul grijii tale fiinţa mea întreagă şi ajutorul tău trimite-mi-l degrabă când învolburări grele caută sufletul meu să-l atragă, căci numai tu, cea pururea fecioară poţi înţelege ce curse pândesc să întineze curăţia şi candoarea şi nevinovăţia dragostei dintâi.
Că de am şi greşit n-am năzuit la alt Dumnezeu. Şi inima mea nu s-a lipit de alte încredinţări. Pe ele, pe acele din ceasul legământului meu să mi le păzeşti fecioare, Preacurată Fecioară. În inima mea, fiecare năzuinţă, fiecare simţământ, fiecare dorire, fiecare izbândă, ba mai mult, chiar fiecare cădere să-mi rămână fecioare. După fiecare dintre acestea să mă ridic mai aproape de Fiul tău Preaiubit şi Mântuitorul meu cu un avânt mai înflăcărat, dar la fel de feciorelnic, de sfios şi de pur, ca la început.
Căderile mele să nu-mi întineze credinţa, să nu mi-o schimbe, să nu mi-o tulbure, ca să nu mi-L depărteze pe Domnul, ci să mă smerească şi să mă apropie apoi mai mult de El.
Tu, cea care pe toate le poţi de voieşti, nu întoarce faţa de la neputinţele mele, ci, te rog, voieşte să-mi ajuţi când strig către tine, căci, după Dumnezeu, n-am alt ajutor, afară de tine, Maica lui Dumnezeu. Că voind tu, toate le împlineşti. Împlineşte dar şi smerita mea rugăciune prin care-ţi cer paza fecioriei credinţei, şi dragostei, şi nădejdilor mele. Ca să te cinstesc pe tine în veci, cea grabnic ajutătoarea sărmanilor şi izbăvitoarea din toate nevoile a celor ce cu credinţă aleargă spre tine şi cu smerenie se roagă ţie. Amin.

Vlad Gheorghiu

Lumina este înţelepciunea prin care au fost concepute toate.
Materia din care au fost zidite toate.
Echilibrul prin care se ţin toate.
Şi rostul prin care sunt îndreptăţite toate.
Iar Lumina aceasta este Hristos (In 8, 12).

Hristos este Prima Înţelepciune (Prov 8, 22-36) – Ideea.
Hristos este a Doua Înţelepciune (In 1, 1) – Cuvântul.
Hristos este a Treia Înţelepciune (Rom 11, 35) – Realizarea.
Hristos este a Patra Înţelepciune (Iov 11, 5-9) – Scopul.
Hristos este Permanenta Înţelepciune (Col 1, 19) – Durata.
Hristos este Desăvârşita Înţelepciune (Evr 1, 3) – Armonia.
Hristos este Eterna Înţelepciune (Apoc 4, 11) – Statornicia.
Hristos este Ultima Înţelepciune (I Cor 15, 24-28) – Dumnezeu.

Omul care trăieşte în păcat – şi nu vrea să se elibereze de el – este un nebun, care iubeşte noroiul şi se complace în noroi.
Tot ce este în Hristos este în Lumină.
Oricine nu vine la El este în noapte.

Nimic nu se poate alege şi aşeza echilibrat fără lumina lui Dumnezeu.
Nimic nu poate porni bine. Nici merge bine. Şi cu atât mai mult nu poate ajunge bine la sfârşit fără Lumină.
Când faci ceva în întuneric, iar la urmă te uiţi în lumină la ce ai făcut – cât de urât apare lucrul tău!
Aşa este şi când ai a face cu un om fără Hristos. | Continuare »

Viorel Bar

Doamne, Tu vrăjmaşii i-ai iubit nespus
şi pe-aceea care pe Cruce Te-au pus.

Tot aşa şi nouă ne-ai cerut să fim,
pe vrăjmaşii noştri, şi noi să-i iubim.

Că, a-ţi da iubirea cui ţi-o dă şi el,
nu şi păcătosul face tot la fel?

Binele făcându-l aşteptând napoi,
nu la fel îl face şi acei ce-s răi?

Faceţi bine celor ce napoi nu pot
bine să vă-ntoarcă, Domnul plătind tot.

Plata cea din ceruri s-o căutaţi întâi,
căci şi după moarte doar cu ea rămâi.

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă
„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).

Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.
1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când dintr-un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, CORABIA LUI NOE

… Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe – înecată de apă… Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi, pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost de nici un folos.

Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufletele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop, pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragoste şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din potopul pieirii sufleteşti.Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legământ cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul“ acestui legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut „întuneric mare peste tot Ierusalimul“. Aceşti nori erau urgia şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pământul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a“, norii mâniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea cel mai minunat şi măreţ „curcubeu“ din câte s-au văzut cândva în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a“… în clipa când Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15). El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…

«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4). «Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, înaintea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!… Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus. | Continuare »

Soare

de Traian Dorz, din vol. Cântările Roadelor

Venit-a primăvara, dar încă e tot iarnă.
E ceasul dimineţii, dar ziua n-a sosit.
– O, vino, soare dulce, împrăştie îngheţul,
Lumină scumpă, vino, cu tremur te chemăm!

Căci între-aceia care aşteaptă după tine
sunt încă printre oameni fraţi minunaţi şi buni
ce-aduc spre Creatorul, din suflet, ca şi tine,
lumină şi căldură asemeni cu a ta.

Lumină-i, soare dulce, pe-aceştia, încălzindu-i,
şi, pentru-ai tăi, mai vino şi peste ceilalţi,
căci îndeajuns odată o să le fie gheaţa
şi noaptea lor eternă,
– când nu vor mai fi-ai tăi!

Vlad Gheorghiu

Aş vrea să mor de-atâtea ori cât cere ispăşirea,
ca să-mi plătesc prin suferinţi cât Ţi-am zdrobit iubirea.

Să-nmormântez tot ce-i străin de cer şi de-nviere,
ca slobod, cântecul să-mi nalţ din aspra mea tăcere.

Şi chinu-aş vrea îndelungat atât cât cere vina,
ca să-mi sfinţesc aici prin foc şi dorul, şi lumina.

Să-ndur cu drag atâta greu, păcatul cât va cere,
s-ajung în faţa Ta, Iisus, curat la înviere.

Să pot să mă despart uşor, când voi pleca, de tină,
cu sufletul senin să zbor, Iisuse, spre lumină.

Să nu-mi mai ştii nimic din tot ce-avut-am fărdelege,
tot cât am plâns în ceasul greu de ea să mă dezlege.

Aşa aş vrea, Iisuse drag, dar când durerea vine,
ce iute strig la mila Ta, s-o treacă de la mine.

Toiagul şi nuiaua Ta îmi par ades prea grele,
o, Domnul meu, când slab mă vezi, ajută fricii mele.

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Ţi-aş fi vrut, Simone,
poarta descuiată,
să nu trebuiască
să bat nici o dată,
– dar tu n-ai avut, Simone, poarta descuiată!

Aş fi vrut, Simone,
să-Mi dai sărutare
făr’ să-ţi ceară asta
lunga-Mi aşteptare,
dar tu n-ai sărit, Simone, să-Mi dai sărutare.

Aş fi vrut, Simone,
cât ţi-am stat în casă,
să-ţi văd cum iubirea
toate şi le lasă,
dar n-ai fost aşa, Simone, cât ţi-am stat în casă.

Ţi-am cerut, Simone,
apă la picioare
şi-aş fi vrut iubirea
să ţi-o văd cum sare,
dar Eu M-am spălat, Simone, singur, pe picioare.

Te-aş fi vrut, Simone,
altfel lângă Mine,
atunci, cândva, poate
mai veneam la tine,
dar Eu am plecat, Simone, prea trist de la tine!

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– Ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta răpit pe umăr ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut,
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor,
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit,
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian DORZ, din Scumpele noastre surori, cap 14

Dar oricât de grea este uneori viaţa împreună, adesea viaţa în singurătate este cu mult mai grea.
Trebuie o mare putere de credinţă, de voinţă, de înfrâ­nare şi de rugăciune, ca o fiinţă femeiască să-şi poată duce în curăţie deplină viaţa de singurătate.
Căci crucea singurătăţii este una dintre cele mai grele cruci. Mai ales pentru sufletul care s-a pomenit dintr-o dată cu ea.
Oricum ar fi însă, sora, o dată rămasă fără soţ, e bine să rămână, dacă poate, aşa, până la moarte (I Corinteni 7, 34).
În astfel de stări, se pot găsi iarăşi trei feluri de surori:

1. Sora necăsătorită

Sfătuită şi de alţii sau îndemnată numai de Cuvântul şi Duhul Sfânt din inima ei, tânăra noastră soră s-a hotărât Domnului să rămână totdeauna fecioară, din dragostea pentru Hristos, Mirele ei Sfânt…
Alegând această spinoasă şi binecuvântată cale, ea şi-a luat pe umeri o cruce, împrejurul căreia numai Mâna Domnului împleteşte o cunună de flori… Dar flori din cele mai aspre, din cele mai aspre locuri…
O cunună atât de tainică, încât florile abia se văd. Însă mireasma lor se răspândeşte atât de binefă­cătoare şi atât de departe printre spinii pământului (II Corinteni 2, 15-16).

Mănăstirile sfinţeniei şi ale rugăciunii, spitalele durerilor şi ale deznădejdii, azilele neputinţelor şi ale amărăciunilor, orfelinatele jalelor şi ale tragediilor, căsuţele şi cărările sufletelor nevoiaşe, slabe, părăsite şi zdrobite…
Iată locurile şi familiile acelor suflete feciorelnice, care şi-au ales calea singurătăţii lor pentru fericirea de a putea sluji altora, în numele şi în dragostea lui Dumnezeu. | Continuare »

– 28 de ani de la trecerea sa la Domnul –

Fratele Irimie Rarinca s-a născut în comuna Matca, judeţul Galaţi, la 26 ianuarie 1906. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu soţia sa, Maria.
A intrat în Oastea Domnului în anul 1930, fiind atras la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos prin cărţile Părintelui Iosif Trifa din Sibiu, pe care le-a primit întâia dată de la un frate de pe la Vaslui.
Legământul său cu Domnul Iisus, fratele Irimie l-a pus la Galaţi, într-o adunare din anul 1933, la care a participat arhimandritul Scriban. Multe suflete s-au mai predat atunci Domnului, iar aceasta a fost o mare încurajare pentru el.
Încă de la începutul intrării sale în Oaste, în Lucrarea minunată a Domnului, el s-a predat cu totul în slujba Domnului, căutând a lucra atât cu cuvântul, cât şi cu fapta, în toate felurile şi cu toate puterile sale pentru vestirea Evangheliei în comuna sa şi în toate celelalte localităţi până unde a putut ajunge. A luat îndată legătura cu fraţii din împrejurimi, mai ales cu cei din Barcea, Malu Alb, Iveşti, Brăila – sprijinind cu tot ce putea înaintarea cât mai frumoasă a Oastei Domnului în tot mai multe părţi.
Din anii 1934 a cercetat tot mai des adunările şi din alte părţi, mai ales pe cele de la Pechea, de la Griviţa, de la Cudalbi, căutând pe fraţi şi stăruind de ei să rămână cât mai hotărâţi şi mai statornici în învăţătura sănătoasă şi bună care ne-a rămas nouă de la Domnul Iisus şi de la înaintaşii noştri din Oastea Lui.
În anii conflictului de la Sibiu, fratele Irimie, încredinţat de dreptatea Părintelui Iosif, a fost întru totul şi totdeauna de partea adevărului său. A apărat Lucrarea curată a Oastei cu toată puterea sa, arătând fraţilor mai slabi cum s-o apere şi să o întărească.
Când, mai târziu, au venit vânturile învăţăturilor străine şi au bântuit peste multe adunări şi suflete, fratele Irimie, luminat de Duhul Sfânt, nu s-a clătinat niciodată, ci, alergând mai ales pe acolo pe unde multe suflete începuseră să se clatine, el le-a întărit, arătându-le că, dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi aveam o cruce fără de Hristos, acum, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, noi nu trebuie să ne lăsăm ispitiţi de a sluji şi urma un Hristos fără Cruce. Pentru că rătăcirea şi paguba este tot atât de mare şi într-un fel, şi în altul. Ci trebuie să rămânem lângă Crucea lui Hristos, lângă Hristosul cu Cruce, fiindcă numai aceasta este Crucea cea adevărată şi Hristos cel Adevărat.
| Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântări de Drum

S-au dus de mult cocorii voioaselor cântări
spre cine ştie care îndepărtate zări,
al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins
c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins.

S-au dus… şi ce tăcere solemnă a rămas,
de nu s-aude numai al lacrimilor glas,
s-au dus… şi-atâta vreme de-atuncea aşteptăm
senina lor ivire din nou s-o-ntâmpinăm,
s-au dus, dar din lumina înaltului hotar
o altă Primăvară ni-i va aduce iar
şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea când
puteam cânta cu lacrimi sau lăcrima cântând.

O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea
ar fi lipsit atâta lumină-n viaţa mea,
că-n focul încercării tăcut şi lung, şi-amar
mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar,
mi s-a zidit statornic iubirea sănătos,
mi-a căpătat Frumseţea contur armonios
şi limpede-Adevărul cu orizont divin
mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfârşit senin.

Dar uneori mi-e parcă atât de dor să cânt
ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vânt;
mergând fără cântare de-atât amar de drum,
mi-atât de dor de-o clipă de dragoste acum.

– O, vino, Primăvară, alungă Iarna iar,
fă să-nceteze ploaia şi vântul ei amar,
fă să se-mbrace câmpul în florile-argintii,
fă glasul turturicii să zboare prin câmpii,
fă grâul să rodească sub soarele voios,
fă viile-nflorite să-mprăştie miros,
să vină iar cântarea în dragul ei hotar,
să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!

Versuri: Traian Dorz; cântă: Culiță Mihăilă

Ochii mei Te văd, Iisus, suferind pe Cruce
pentru cei ce morţi eram, viaţă a ne-aduce;
pentru cei care eram iadul să ne-apuce,
Ţi-ai dat Sângele Tău Sfânt, suferind pe Cruce…

Ochii mei Te văd acum cum m-aştepţi pe mine,
să las calea lumii rea şi să vin la Tine,
cum de binecuvântări braţele Ţi-s pline,
– o, de cât amar de ani mă aştepţi pe mine!

Ochii mei Te vor vedea când vei fi-n Mărire,
– sau spre-osândă să m-alegi, sau spre mântuire,
Doamne-alege-mă de-acum pentru-a Ta iubire,
să mă poţi lua în Cer când vei fi-n Mărire!…

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

5 aprilie

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

În curând ne vom despărţi poate pentru totdeauna.
Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credinţă sau vreun om. N-am vrut să urăsc şi nici să bârfesc pe nimeni. Şi, cu atât mai mult, vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.
Dacă nu i-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât şi ne-au chinuit direct, atunci cum să-i urâm pe alţii?

Dar, până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câştigată cu Sângele Sfânt al Lui şi cu sângele sfânt al urmaşilor Lui.
Vom fi totdeauna împotriva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam şi, prin el, poate încă şi multor altora.
Chiar dacă noi toţi vom pieri, suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.
Să se spună până în veci că, la începutul Oastei Domnului, a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.
Dar, dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă ideea şi scopul Oastei, atunci nu vor fi atât de vinovaţi cei din afară, cât vom fi noi, cei dinăuntru ei.
Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi până la statura Oastei, nici să vă smeriţi până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.
O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne doreşte Hristos în această Lucrare a Lui!…

de Traian Dorz, din vol. Eternele Poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată,
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

Traian Dorz, din volumul Cântări îndepărtate

Părinte-Atotputernic, din cerul Tău Preasfânt,
îndură-Te, priveşte cu milă spre pământ,
vezi câtă suferinţă şi câte chinuri iar
frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!

Vezi câtă ură zace în sufletul hain,
şi apără-l pe Abel de ura lui Cain!

Vezi cât e neadevărul în fiecare glas
şi apără-Ţi dreptatea şi cinstea pas cu pas.

Vezi câtă necredinţă în inimi s-a-ncuibat
şi apără-i pe-aceia cu sufletul curat,
vezi câtă-i fărdelegea ce-n suflete s-a pus
şi apără iubirea,
o, Tată Sfânt de Sus!
Şi apără-ne, Doamne, de tot ce-i rău, pe noi,
căci ne rugăm spre Tine din sute de nevoi! | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:
– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo. | Continuare »