Din Cărarea Împărăţiei, de Pr. Arsenie Boca

În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora. Mai mult decât atâta: oamenii au să vadă şi toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi în înaintaşii lor. Au să vadă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuiau să-L primească şi să-L asculte, ca să nu pricinuiască osândă peste aşa mulţime de oameni.

Cuvântul lui Dumnezeu îi va judeca pe ei după faptele lor. Vor vedea toate vorbele ce au spus cât au trăit în lume, şi-şi vor vedea şi gândurile şi cărţile ce au scris, dimpreună cu toate urmările lor peste oameni. Părinţii îşi vor vedea faptele în copiii lor; toate se vor descoperi în ziua aceea.

Iată de ce o judecată dreaptă şi veşnică nu se face decât chemându-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să-şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică. Atunci mateloţii lui Columb vor vedea turma de nebuni, pentru care au să dea seama, că le-au adus cu fapta lor germenele nebuniei. Luther se va vedea pricinuitorul puzderiei de secte, iar înşelaţii lui se vor apăra şi ei de urgia judecăţii, zicând: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău multe minuni am făcut?“ Dar capătă răspunsul:„Niciodată nu v-an cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Matei 7, 22-23) Şi vor merge cu lucrătorii fărădelegii toţi cei ce-au ascultat de ei. Şi aşa mai departe, fiecare va vedea şi va culege roadele, nebănuit de mari, ale faptelor sale, fie bune, fie rele. Căci viaţa pămân­teană era vremea semănatului, iar viaţa viitoare, vremea secerişului. | Continuare »

De Traian Dorz

Teme-te de Ochiul Veşnic
care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – puterea apostoliei», meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne

Nu există nici un loc în care să nu te vadă nimeni, să nu te audă nimeni, să nu te ştie nimeni.

Un om credincios mergea cu fiul său, odată, în căruţă, la o adunare, undeva. Cum el era cam zgârcit, nu şi-a pus de acasă mâncare la cai, căci îşi zicea el: Voi găsi eu pe drum, undeva, fân ca să iau. Trecând pe lângă un loc cosit al cuiva, tatăl opri căruţa, se dădu jos, şi, uitându-se în toate părţile, se apucă în grabă să strângă fân din brazdele cosite şi să-l ducă cu braţul în căruţă.

Copilul, văzând că tatăl său se uită în toate părţile şi îi zisese şi lui: „Uită-te şi tu, să nu ne vadă cineva!“, îi zise tatălui său:
– Tată, în sus nu te-ai uitat. De acolo ne vede. De acolo ne vede Cineva.
Tatăl, speriat pentru moment şi nedându-şi seama, întrebă:
– Cine ne vede?
– Dumnezeu, răspunse fiul, mirat că tatăl său uitase. El totdeauna ne vede, chiar când noi nu-L vedem.
O, fii cu mare luare-aminte la Cel ce te vede şi când nu-i nimeni. Mai ales la Acela!…
Şi totdeauna ne aude Cineva. Chiar şi atunci când noi nu grăim nimic. Chiar şi atunci când vorbim prea mult fără să spunem nimic.

Un vorbitor a ţinut odată o predică lungă-lungă, dar fără a spune aproape nimic. După vorbirea aceasta, un ascultător a întrebat pe altul: | Continuare »

Traian Dorz, din «Ţara minunată»

Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.

Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.
Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.

De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…

La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea. | Continuare »

Ioan Marini
Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri,
care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte“
(Is 62, 6-7).

Bolnavii şi îndrăciţii vindecaţi de Mântuitorul, adeseori, Îi cereau – drept recunoştinţă şi mulţumire – să-i lase să meargă după El. Dar Domnul Iisus spunea fiecăruia: „Du-te la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu“. Astfel, fiecare tămăduit, fiecare păcătos iertat, devenea, prin porunca Celui ce-l vindecase şi-i dăduse iertarea păcatelor, un vestitor al Domnului şi un propovăduitor al vieţii celei noi, pe care a aflat-o în Mântuitorul.
Tămăduirea şi iertarea de care se bucură un suflet aduceau cu ele şi o îndatorire: aceea de a spune şi altora despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui care s-a făcut cu ei. Astfel, bolnavul tămăduit şi păcătosul iertat deveneau vestitori ai lui Dumnezeu şi misionari ai Mântuitorului. De la orbul căruia Domnul i-a dăruit vederea şi care spune vecinilor că „Iisus este Cel care i-a deschis ochii“ şi până la Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, care străbate lumea întreagă, toţi cei care au aflat pe Hristos Îl mărturisesc şi vestesc lucrarea minunată a Sa tuturor celor din jurul lor şi altora din depărtări. Căci ei nu pot să tacă şi să nu spună şi altora despre ceea ce au văzut şi au auzit, despre ceea ce s-a petrecut chiar cu ei înşişi.Femeia samarineancă a trezit o cetate întreagă şi a scos un popor întreg afară din oraş, pentru a asculta cuvântul Mântuitorului. Urmarea a fost o mare trezire în Samaria…
Sfântul Apostol Pavel a făcut să se cutremure o lume întreagă de propovăduirea Golgotei, pe care el o vestea cu nebunia celui ce nu voia să mai ştie nimic altceva, decât de Iisus cel răstignit prin Care el a aflat iertarea şi pacea, Iisus cel răstignit, singurul nume prin care s-a dat şi se dă oamenilor iertarea şi mântuirea.
Misiunea de a propovădui Evanghelia nu era la început o „slujbă“ ca oricare alta, pentru care omul se pregătea prin învăţătură şi şcoli. Nu! Ci, atunci, mărturisitorii, vestitorii, apostolii şi propovăduitorii Evangheliei erau mai ales din cei care L-au cunoscut pe Domnul Iisus. Erau suflete care simţeau trebuinţa de a mărturisi ceea ce s-a petrecut cu ele însele. Erau de acei care nu puteau să nu mărturisească ceea ce au văzut cu ochii şi auzit cu urechile lor.
| Continuare »

Legământul este un act unic şi sfânt.
Bineînţeles că aspectele legate de organizare depind de la caz la caz. E frumos să se poată potrivi şi acestea. Dar, cu siguranţă că, singuri sau la un loc cu alţii, etapele pe care trebuie să le respecte cei care depun legământ în faţa lui Dumnezeu în cadrul Oastei Domnului sunt aceleaşi. Ne-o spune un înaintaş peste cuvintele căruia un ostaş adevărat nu trece. Aceste etape sunt (Traian Dorz – Sărbătorile literare): Mărturisirea (Taina Pocăinţei), Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugăciunea de legământ către Dumnezeu.
Acesta credem că este modul corect de a depune un legământ. Şi aşa am dori să-l facem cu toţii.
Legământul de a-L urma pe Hristos în cadrul Oastei Domnului este un legământ unic şi sfânt prin care eu înţeleg să-i dăruiesc lui Hristos toată viaţa mea într-o perpetuă liturghie de după Liturghie, într-o ascultare şi o trăire profund creştină în toată ziua, nu numai duminica. Prin care înţeleg să permanentizez tot ceea ce învăţ la biserică duminica, nimic mai mult, dar nici mai puţin.
Nu înseamnă că dacă cineva nu pune legământ în cadrul Oastei Domnului nu se va mântui. Şi cel ce alege drumul monastic face un legământ cu Hristos. Şi, dacă cineva se căsătoreşte, nu se mai mântuieşte? Cine nu depune legământ de călugărie nu înseamnă că nu se mântuieşte, ci că nu poate fi niciodată călugăr. Aşa şi cu legământul de ostaş. Poţi să te mântuieşti prin Taina Pocăinţei care reactualizează Taina Botezului şi care este şi ea un legământ de rupere cu tot ce e păcat. Şi acesta aduce cu sine binecuvântările Duhului Sfânt. Dar acesta nu te face ostaş, în cadrul Oastei Domnului.

Oastea Domnului are un specific al ei, prin care omul, acceptându-l şi respectându-l, Îl poate descoperi pe Dumnezeu ca pe un prieten foarte apropiat, al lui personal, cu care se identifică şi în bucurie şi în suferinţă, cu care ară la acelaşi plug, cu care cântă şi plânge deopotrivă, în care se încrede cu o credinţă nestrămutată, care se lasă cu toate ale lui în Mâna iubitoare a lui Dumnezeu, în mila iertătoare a lui Hristos şi în grija călăuzitoare a Duhului Sfânt – într-un cadru frăţesc unde fraţii trăiesc într-o părtăşie iubitoare şi jertfitoare, care se dăruieşte pe sine din dragoste pentru aproapele, care împarte cu ceilalţi bucuria ei şi care-şi despovărează fratele de suferinţa lui, împărtăşindu-i durerea, care trece prin foc de dragul fraţilor pe care nu i-ar vinde chiar dacă ar plăti cu viaţa. Poate că tocmai aceasta este ceea ce ne-a ţinut de-a lungul „epocii de aur“ atât de aproape de Hristos şi pe noi unii de alţii. Specificul acesta al Lucrării Oastei Domnului: lacrimile şi dragostea, suferinţa şi iubirea. | Continuare »

Traian Dorz, fragment





…”sufletul îndurerat al fratelui meu peste care, iată, veneau astăzi cu grămada încercările Domnului ca peste Iov.
Mama lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui, Nicolae, zăcea şi el în alt pat, aici la Sibiu. Tatăl lui era grav bolnav şi el, în spital la Sebeş, iar sora lui, Mărioara, tot bolnavă, departe, la Sâmbăteni, lângă Arad. Fratele Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste câteva zile va zăcea şi tatăl său în sicriu, alături de el, în casa lor de la Săsciori.”
(TD din «Hristos – mărturia mea») | Continuare »

Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:
„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit… totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.
Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ!“ (din «Ce este Oastea Domnului»)

În vremea când bunul Dumnezeu a hotărât mântuirea omului căzut şi când acest har a fost pus de El în Jertfa Domnului Iisus, în lucrarea Duhului Sfânt şi în vestirea Adevărului, auzirea şi primirea mântuirii erau nespus de plăcute şi sufletele oamenilor veneau cu mulţime mare la Dumnezeu.
Văzând acest lucru, diavolul, satana, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a înspăimântat. El şi-a zis: „Planul celui Prea Înalt pentru mântuirea lumii a reuşit şi eu, cu toate puterile răului, n-am putut să-l împiedic.
Hristos, suferind până la moarte pe cruce, a biruit uneltirile mele, a zdrobit porţile iadului meu, a rupt lanţurile păcatului cu care eu legasem neamul omenesc, a biruit moartea şi a făcut deplină răscumpărare pentru mântuirea tuturor sufletelor.


Acum, iată, L-a trimis şi pe Duhul Sfânt şi Cuvântul Ade­vărului, care cheamă sufletele oamenilor la mântuire şi le ajută s-o afle şi s-o primească atât de uşor, încât împărăţia întunericului va fi nimicită de tot şi iadul va rămâne gol. Ce este deci de făcut?“ | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, din «Viaţa mea în Hristos»

O lumânare care se consumă. Cel Care a aprins-o nu trebuie decât să sufle, şi ea nu mai este.
Ce este viaţa noastră? Drumul unui călător! Odată ce a atins un anumit termen, porţile se deschid pentru el, îşi lasă haina de drum (trupul său) şi bastonul lui de pelerin şi intră în casă.
Ce este viaţa noastră? O lungă luptă sângeroasă pentru cucerirea adevăratei patrii şi a adevăratei libertăţi. Odată lupta terminată, vom fi învingători sau învinşi, vom fi trecuţi de la locul luptei la locul răsplătirii şi vom primi de la Arbitru fie o răsplată veşnică – o slavă veşnică, fie o pedeapsă veşnică – o ruşine veşnică.

…Mulţumesc Domnului şi sfintei mele Maici – Biserica, curata şi nestricăcioasa logodnică a lui Hristos, că mi-a arătat şi a pregătit pentru mine calea adevărată a mântuirii, că a stârpit cu prilejul sinoadelor ecumenice sau locale, toate ereziile şi schismele care ar fi putut constitui mari obstacole în calea mântuirii mele, că a învins glorios pe toţi persecutorii credinţei, că s-a făcut protectoarea mea pe calea împărătească a adevărului care duce la viaţa veşnică.
Îi mulţumesc că a păstrat toate Tainele instituite de Domnul, care mă conduc cu siguranţă spre mântuire. | Continuare »

Traian Dorz

Iisuse, unde-i locul Tău Te rog, fă-mi loc şi mie
să nu fiu despărţit, Iisus, de Tine pe vecie.
De unde Tu eşti alungat să plec şi eu în pripă
să nu stau despărţit, Iisus, de Tine nici o clipă.
– Iisus, să nu stau despărţit de Tine nici o clipă.

Când Tu posteşti şi rabzi arzând în foame şi-n suspine
să ard şi eu, să rabd tăcând alăturea de Tine,
să-ndur orice, dar să-mi păstrez fiinţa mea curată,
să nu fiu despărţit, Iisus, de Tine nici odată.
– Iisus, să nu fiu despărţit de Tine nici odată.

Când Tu eşti judecat şi pus pe crucea pătimirii
să-Ţi stau alăturea şi eu la Jertfa Ispăşirii.
– Atunci aş fi încredinţat că-n slava care vine
ai fi alăturea pe veci, Iisus, şi Tu cu mine.
– Iisus, alăturea pe veci ai fi şi Tu cu mine.

De ce a asemănat Iisus pe farisei cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!“ (Matei 16, 6)? – a întrebat odată un învăţător pe elevii săi.
– Pentru că – a răspuns copilul unui credincios – prin aluat totdeauna pâinea creşte, se umflă şi arată mai mare decât este.
(din «600 Istorioare religiose» Pr. I Trifa)

Traian Dorz, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii

În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului  divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte.
Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii.
Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »

Preot Iosif Trifa

Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.

Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca Sf. Ioan păcatul şi cuonaşterea lui“ – zice Gură de Aur.

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mul­ţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dum­nezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n‑am unde. Dum­nezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“ | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în sensul că niciodată satana n a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „dumnezeul veacului acestuia, care a orbit mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos“ (II Cor. 4, 4). Sau, cum zice într-alt loc că satana este un domnitor, un stăpânitor, un duh puternic care domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).
Uitaţi-vă cât de mulţumit se uită acest „domnitor“ peste lumea şi oamenii de azi. Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi de tare ca azi. Un „semănător de neghină“, zice Evanghelia că este diavolul (Matei 13, 39). Parcă niciodată n-a avut diavolul un seceriş atât de bogat ca azi. Răutăţile cele multe de azi: trufia, pizma, beţiile, sudălmile, înşelătoriile, nedreptăţile, goana după bani şi plăceri, nepăsarea de cele sufleteşti, ura dintre om şi om şi dintre popor şi popor sunt tot atâtea roade răsărite din neghina satanei. Un „omorâtor de oameni“ (Ioan 8, 44), zice Evanghelia că-i diavolul şi „cei ce trăiesc după duhul care este acum în lume sunt morţi în păcate“ (Efes. 2, 1-2) sau, mai bine zis, omorâţi de satana cu ajutorul păcatelor.
Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia din Apocalipsa unde se spune că „balaurul cel mare, şarpele din început, care se numeşte diavol, se va război cu cei rămaşi din seminţia Fecioarei şi „i s-a dat lui să-i biruie pe ei şi i se dete stăpânire peste orice seminţie şi popor, şi limbă, şi neam şi se vor închina lui toţi locuitorii de pe pământ, al căror nume nu este scris în cartea vieţii Mieluşelului celui înjunghiat“ (Apoc. 13, 7-8). | Continuare »

Vlad GHEORGHIU

Spre apus, zarea pare că s-a aprins. Podoabe de flăcări se răsfrâng pe zdrenţuite margini de nori, îmbrăcând bolta într-o mantie peticită cu jar şi umbre sure. Parcă ar fi imaginea turmelor de oi de pe dealuri răsturnată în oglinda cerului. Undeva, între întinderea ruginie de sus şi mireasma rariştii de pe câmpuri, se distinge de departe, în braţele apusului, cumpăna unei fântâni.

Iar undeva în spatele fântânii are o grădină mare, bunica lui Ionuţ. Deseori veneau aici împreună. Însă Ionuţ nici nu vedea frumuseţea câmpului sau straturile frumos aranjate ale bunicii. Nici florile, nici nucul, nici păsările. Bucuria lui era fântâna. Aceasta era de mare trebuinţă celor care, ca şi bunica, au amenajat aici, în marginea câmpiei, grădini de zarzavat. În oraş era aşa de cald şi de aglomerat că toţi se refugiau vara la grădină. Aici era fântâna care le astâmpăra setea lor, era liniştea şi răcoarea mult căutată de ei. De aceea toţi aveau grijă de ea, curăţind-o şi acoperind-o ca să nu cadă ceva spurcat în ea. Ionuţ însă, cum prindea un viezure sau găsea o cârtiţă ori vreun arici, alerga pe furiş la fântână şi-i dădea drumul vietăţii în apă. Apoi privea satisfăcut cum se zbătea ca să scape. Când i se părea lui că nu mai mişcă, învârtea ciutura fântânii până prindea victima şi o scotea afară. Nimeni nu bănuia ce face el la fântână şi nici de ce nu bea niciodată apă din ea. Îşi aducea apă cu bidonaşul de acasă, motivând că nu-i place apa fântânii. Într-o zi, un şoarece de câmp s-a dus la fund şi Ionuţ nu l-a mai putut scoate afară. În altă zi n-a reuşit să scoată un arici, pentru că se apropiau nişte vecini care nu trebuiau să ştie ce face el acolo. Şi tot aşa până apa fântânii n-a mai fost bună de băut. | Continuare »

Traian Dorz

Începutul de an e vremea cea mai potrivită pregătirilor şi socotelilor. Fiecare om, fiecare întreprindere îşi face socotelile pe trecut şi planurile de viitor.
E vremea cea mai potrivită, dragă suflete, să-ţi faci şi tu socotelile faptelor tale pe un an întreg, pe viaţa întreagă şi să-ţi faci şi unele pregătiri de viitor. Bilanţul cheltuielilor băneşti, al cheltuielilor pentru trup, desigur, l-ai încheiat. Dar oare bilanţul pierderilor şi cheltuielilor tale sufleteşti, al faptelor şi vorbelor tale rele, l-ai întocmit? Ai văzut grozava diferenţă dintre pierderile şi câştigurile sufletului? Ai văzut că, cu un astfel de bilanţ, ajungi la falimentul cel mare, la pierderea sufletului tău?
Dacă ai văzut, atunci, în această zi de An Nou hotărăşte-te şi încheie definitiv capitolul „ieşirilor” rele, capitolul vieţii păcătoase, şi începe un An Nou cu un capitol nou de „intrate”, în care cel dintâi „intrat” să fie Cel de la Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el…”
Fratele meu, sora mea! Firul vieţii noastre se tot întinde mereu. Se tot subţiază şi slăbeşte mereu şi firul acesta se poate rupe în orice clipă. Firul acesta e în mâna Tatălui Ceresc, Care îl poate rupe în orice clipă. Ceasul chemării mele sau a tale din lumea aceasta, ziua aceea pe care nu o ştie nimeni (Mt 24, 36) poate nu e departe. Poate va fi în anul acesta, luna aceasta – sau, cine ştie? – poate săptămâna sau ziua aceasta.
Şi întrebarea cea mare pentru noi este: suntem noi pregătiţi pentru ceasul acela? E gata sufletul nostru pentru a răspunde: „Aici sunt, Doamne”, când Tatăl Ceresc ne va striga „Unde eşti?” (Fac 3, 9). Dragul meu, dacă poţi zice „da” apoi ferice de tine. Dacă nu, atunci nu mai aştepta nici o clipă. Cheamă-L pe Iisus Marele mijlocitor, ca să intre în sufletul tău, în viaţa ta şi să te împace cu Dumnezeu. | Continuare »