Meditaţii în lectura autorului Traian DORZ
Paul Evdokimov, Taina iubirii
Inima de care vorbeşte Biblia nu coincide cu centrul emoţional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultăţile fiinţei umane; raţiunea, intuiţia, voinţa nu sunt niciodată străine de opţiunile şi simpatiile inimii (logica şi raţiunile inimii de care vorbeşte Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăţia” spun Părinţii duhovniceşti.
„Cine poate cunoaşte inima omului?” întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii” (Ier. 17, 9-10), ceea ce vrea să spună că penetrează această sferă obscură pentru conştiinţă, zona subconştientului sau a inconştientului. Sfântul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, de „omul cel tainic al inimii” şi aici, la acest nivel insondabil, se află eul uman. Taina lui, după chipul lui Dumnezeu, este bine desemnată de cuvântul Sfântului Grigorie deNyssa: „prin «incognoscibilitatea» de sine, omul manifestă pecetea inexprimabilului”
Lui Deus absconditus (ascuns, tainic în esenţa Lui) îi răspunde chipul Său, homo absconditus. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21): omul valorează cât valorează obiectul iubirii sale şi dorinţele inimii lui. „Rugăciunea lui Iisus”, numită „rugăciunea inimii”, face din inimă locul prezenţei permanente a lui Hristos. Evanghelia şi asceza acordă inimii primatul ierarhic în structura fiinţei umane; ea îi dă coloratura sănătăţii sau a bolilor sale. Contrar lui Leonardo da Vinci, orice cunoaştere este pruncul unei mari iubiri.
Amo ergo sum (iubesc, deci sunt) desemnează o intenţionalitate originară, înnăscută şi parcă magnetizată: „Ne-ai făcut pentru Tine şi inima noastră nu-şi află liniştea până nu se va odihni întru Tine”, mărturiseşte SfântulAugustin. „Doar pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”. „Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El”, de unde acest splendid nume pe care I-L dă Sfântul Grigorie lui Dumnezeu: „Cel pe Care Îl iubeşte inima mea”.
Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT
Credinţa este ca o candelă scumpă, dar încrederea este ca flacăra strălucitoare care arde aprinsă în această candelă.
Credinţa este ca pasărea măiastră cu pene de aur, dar încrederea este aripa cea puternică şi frumoasă cu care zboară această pasăre măiastră. Şi glasul dulce cu care cântă ea.
Credinţa este luntrea cu care trecem peste această mare agitată a vieţii către Patria Cerească, dar încrederea este lopata cu care împingem această luntre şi cârma cu care o îndrumăm puternic spre Ţărmul mântuirii. O luntre, oricât de bună ar fi ea, nu ne-ar putea fi de nici un folos dacă n-are lopata ce o poate împinge şi cârma cu care despică valurile pentru a ajunge la Ţintă. Că o pasăre, oricât de măiastră ar fi ea, dacă n-are aripi şi glas, – iar o candelă, oricât de scumpă ar fi, dacă nu arde puternic şi nu luminează, nu valorează nimic.
O credinţă fără încredinţare nu înseamnă şi nu valorează nimic. Pentru că însăşi credinţa, dacă este adevărată, aşa cum o cere Dumnezeu, este o puternică încredinţare, după cum este şi scris: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd (adică o puternică siguranţă), că acestea există. Şi o puternică încredinţare (adică o neclintită convingere) despre cele nevăzute (cf. Evrei 11, 1).
Ce definiţie clară şi măreaţă! Ce adeverire solemnă şi cutremurătoare! Ce condiţie divină şi mare este cerinţa aceasta ce se pretinde nouă, fiecăruia, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu şi pentru a putea nădăjdui mântuirea Lui şi Împărăţia lui Hristos. | Continuare »
Preot Avasilcăi Vasile.
La sfârşitul activităţii prin întemniţare, Sfântul Ioan Botezătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Iisus Hristos, despre ale cărui fapte minunate se vorbea în tot poporul: „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?“ La care, „Domnul Iisus, răspunzînd, le-a zis: mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capată vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine (Mt 11, 3-6)“.
Toate aceste fapte anunţă şi arată în acelaşi timp că Iisus din Nazaret este Hristosul, Mesia, Cel aşteptat de către poporul Israel. Curăţirea de lepră, vindecare ce putea veni numai printr-o minune dumnezeiască, este unul dintre puternicile semne ale recunoaşterii Mântuitorului Iisus Hristos. În Sfintele Evanghelii avem relatate două întâlniri ale Domnului Iisus cu cei bolnavi de lepră.
O dată, după ce a sfârşit minunatele cuvinte spuse pe munte (Mt cap. 5-7), „coborându-se, urmat fiind de mulţimi multe, iată un lepros s-a apropiat şi închinându-I-se, a fost curăţit de lepra lui (Mt 8, 1-4)“. | Continuare »
Sf. Ioan de Kronstadt
, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»
De exemplu este o mare înţelepciune să nu te mânii niciodată împotriva cuiva sau a ceva; să nu gândeşti niciodată rău despre cineva, chiar dacă acela ne-a supărat, ci să-l ierţi mai degrabă, oricum ar fi.
Este o înţelepciune să dispreţuieşti câştigul, luxul, să-ţi placă dimpotrivă dezinteresul şi simplitatea, unite cu o cumpătare statornică în mâncare şi băutură.
Este o înţelepciune să nu măguleşti niciodată pe nimeni, ci să-i spui fiecăruia adevărul, fără teamă.
Este înţelepciune să nu te laşi sedus de frumuseţea unei persoane, ci să respecţi în orice persoană, frumoasă sau urâtă, frumuseţea chipului lui Dumnezeu, care se găseşte la fel în fiecare.
Este înţelepciune să-ţi iubeşti vrăjmaşii, să nu te răzbuni, nici în cuvânt, nici în gând, nici în faptă.
Este înţelepciune să nu strângi avuţii pentru tine însuţi, ci să dai săracilor, ca să-ţi aduni „în ceruri comoară care nu trece” (Lc 12, 33).
Dar vai! Am studiat aproape toate ştiinţele, dar nu am învăţat să evităm păcatul, şi ne arătăm adeseori complet neştiutori în această ştiinţă. Reiese că singurii cu adevărat înţelepţi, singurii cu adevărat instruiţi au fost sfinţii, adevăraţii ucenici ai adevăratului Stăpân – Hristos. Dar noi, care ne credem instruiţi, suntem toţi ignoranţi; şi cu cât suntem mai instruiţi, cu atât este mai mare neştiinţa noastră, căci nu ştim şi nu facem singurul lucru necesar.
Traian DORZ
Din Tată, fără Mamă, născut ca Dumnezeu,
nainte de toţi vecii, de aştri şi atom,
din Mamă, fără tată, născut în Timp, ca Om
– Tu eşti şi Creatorul, eşti şi Modelul meu!
Materie şi Spirit prin Tine s-au făcut,
Tu eşti Lumina care uneşte şi desparte,
Tu eşti Rodirea Vieţii şi-Odihna fără moarte,
Tu eşti Începătorul oricărui Început.
Tu-ai fost întâi Ideea, apoi ai fost Cuvânt,
Fiinţa şi Mişcarea a toate câte pot,
Etern Cuprins în care, pe rând, se-ntoarce Tot
– din Tine şi prin Tine sunt toate câte sunt!
Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.
Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. | Continuare »
Sfântul Ioan Gură de Aur, din Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului
… Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).
Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.
Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.
Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.
Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor. | Continuare »
Traian DORZ
La fel cu luna-i credinciosul,
căci în măsura-n care este
şi-n care va rămâne-n Soare,
e luminat
şi luminos…
Când este-n întregime-n Soare, viaţa lui e strălucită
şi după cât decade-n umbră
îşi pierde tot ce-avea frumos.
O, poţi să fii şi doar cu-o parte din viaţă în Hristos
– cum iarăşi
poţi fi întreg
sau poţi să nu fii nimic,
ci doar să pari că eşti.
Nu toţi cei botezaţi în Domnul sunt şi-mbrăcaţi în El,
cum nu toţi
câţi din biserică fac parte sunt şi creştini
duhovniceşti. | Continuare »
Ioan Marini
Pentru ca să creşti, trebuie să te hrăneşti. Un corp nehrănit se prăpădeşte! Şi un suflet care nu se hrăneşte, aşişderea se va ofili şi va muri. Şi moare din vina lui, fiindcă „masa Domnului“ este întinsă pentru oricine. Trebuie doar să întinzi mâna, să iei şi să mănânci.
„Pâinea“ şi ,,apa“, „vinul“, „mierea“ şi „laptele“ Cuvântului lui Dumnezeu sunt astăzi, mai mult ca oricând la îndemâna tuturor. Veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi şi mâncaţi, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! (Is 55, 1-2).
Iată, aceasta e Biblia, cuvântul lui Dumnezeu. O masă întinsă, bogată, plină cu bucate gustoase, care se dau fără bani şi fără „plată“ tuturor celor ce vin şi cumpără… Noi avem viaţă, prin cuvântul lui Dumnezeu. A nu te hrăni din el înseamnă a te ucide singur.
Întrebarea e: Ne hrănim noi din acest cuvânt, din acest „lapte“, din această „pâine“ şi bem noi această „apă“? – sau trece săptămâna şi nici nu-l vedem cu ochii? Atunci să nu te miri că n-ai nici o vlagă şi că orice vântişor de ispită te doboară jos. Fiindcă atâta viaţă şi putere avem în noi, cât luăm din cuvântul Vieţii veşnice. Inima se întăreşte prin har, nu prin mâncări (Evr 13, 9).
Dacă îţi hrăneşti doar trupul, poţi zburda oricât de bine trupeşte, dar sufletul îţi va tânji de foame, până când, la sfârşit, vei ajunge un sărman „mort ce trăieşte“ (Apoc 3, 1).
Dragul meu, simţi tu foame şi sete după cuvântul lui Dumnezeu? (Amos 8, 11). Foamea duhovnicească e semnul vieţii pentru un suflet. Ferice de tine, când începi să doreşti „hrana“. O vei afla şi te vei sătura (Mt 5, 6). | Continuare »
Constantin PÂNZARIU
Fericiţi sunt prigoniţii pentru-a Domnului dreptate,
Căci ’naintea Lui priviţi sunt cu nespusă scumpătate.
Voi călcaţi a’ lumii drumuri, suferind pentru dreptate
Şi-arătaţi că-n Sfântul Nume-i izbăvirea de păcate.
Aţi aprins lumină lumii care zace în cel rău,
Pentru asta ea v-alungă prigonindu-vă mereu.
Pe-ale voastre urme sfinte a’ Dreptăţii flori răsar,
Dar cei ce iubesc minciuna nu doresc al Vieţii har.
Aţi ajuns o scârbă lumii pentru Numele frumos
Ce v-a dăruit solia Domnului Iisus Hristos. | Continuare »
Traian DORZ
Prietene, prin lume tu eşti un călător,
treci fără de oprire prin ea ca un străin
pe unde niciodată nu vei veni din nou!
– Bagajul care-l târâi din ce în ce mai greu
nu este-al tău…,
a ta e doar greutatea lui.
Pe scaunul tău nainte de tine stat-au alţii,
şi după tine alţii vor sta pe-acelaşi loc;
ogorul tău nainte îl stăpâniră alţii,
iar după tine alţii vor zice că-i al lor…
Viaţa ta se stinge mai iute decât ceaţa
şi anii tăi, mai iute ca sunetul uşor…
Prietene, prin lume eşti călător străin,
tot ce-ntâlneşti în cale
ţi-e, prin păcat, vrăjmaş,
tot ce aduni: povară;
tot ce iubeşti: părere,
– nu te-amăgi, căci toate îţi otrăvesc lumina.
În tot ce vezi e numai un nestatornic val.
Ce nu laşi tu, te lasă degrabă el pe tine,
când nu se schimbă alta, se schimbă gândul tău,
căci trecerii supuse pe lume toate sunt!… | Continuare »
Traian Dorz, Păşunile dulci
Cartea Veşnică a Dumnezeului Veşnic începe cu Dumnezeu, fiindcă înainte de El n a fost nimic. El era din Veşnicie, mai înainte de orice altceva, tot ce a fost înainte de Început, când nu era decât El, Dumnezeul Veşnic din Care la un moment dat au ieşit pe rând toate cele ce au avut o naştere, formând începutul lumii.
Nu ştim ce este Veşnicia aceea din care s a născut Timpul, adică veacurile (cum scrie la Evrei 1, 2), prin Fiul Său. Lumina care s a exteriorizat din Dumnezeu-Tatăl, spre a începe, cu Ziua Întâi, Viaţa sub forma ei de azi, era Dumnezeu Fiul. Lumina Lui ne străluceşte de atunci numai înainte. Înapoia Lui nu mai vedem nimic.
Nu ştim nici ce formă avea Fericirea în care locuia Domnul Dumnezeu înainte de a ni se descoperi – atât cât ni se descoperă – Fericirea în care locuieşte El acum. Nu ştim nici ce forme avea Viaţa care era în El mai înainte de a ni se descoperi – atâta cât ni se descoperă – Viaţa care este în El acum. Nici n avem nevoie să ştim ceea ce nu ni s a spus. Ceea ce avem nevoie să ştim, ni s a spus. Spre a le dori şi a le avea prin credinţă.
Ştim că lumea de acum a avut un început care a început cu Dumnezeu, Care era înainte de acest Început şi Care a făcut Începutul acesta. Că acest Început s a făcut cu Dumnezeu, din Care a ieşit Cuvântul. Din Cuvânt a ieşit Lumina, din Lumină a ieşit Mişcarea, Ordinea, Viaţa… O, ce slăvită cântare trebuie să fi fost acest Început!
Ce Dragoste Nemărginită trebuie să fi fost Aceea din care a ieşit ideea, din care a ieşit Cuvântul, din care a ieşit Lumina, din care a ieşit Frumuseţea şi armonia atâtor Vieţi care alcătuiesc Viaţa. Din Dragoste s a născut ideea – izvorul cântării. Din Cântare s a născut Cuvântul – izvorul Luminii. Din Lumină s a născut Frumuseţea – izvorul Vieţii. | Continuare »
Corul «Cântăm Domnului» de la Biserica Sfânta Parascheva din Torino
Pentru cei care nu au avut posibilitatea să asculte în direct transmisia Radio Comori Nemuritoare din seara zilei de 26 decembrie 2011, postăm aici înregistrarea audio a concertului de colinde
Privesc mereu la chipul de alături. Întâi am rămas nedumerit. Ce este? O uşă? Da! De la o casă oarecare? Nu, de la o inimă! Dar privesc oarecum întristat la chipul acestei „porţi” încuiate. Lacătul de la intrare spune: „Stăpânul nu este aici. El nu este „acasă”. Vrei să intri în casa aceasta?… te-asigur că nu-ţi va plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi necurăţii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel adevărat.
Lacătul acesta arată mai apoi o istorie atât de tristă pentru „casa” la uşa căreia stă.
În primul rând, ne-aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii, când într-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire. Pretutindeni a întâlnit numai „lacăte” şi porţi încuiate.
Apoi, „poarta” aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii de oameni a căror inimă zace zăvorâtă sub puterea păcatului. Atâţia şi atâţia oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei”, dar când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui spun că nu e loc. pentru El n-au decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta. | Continuare »
Sf. Ioan Gură de Aur, „Predici la duminici şi sărbători“
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. | Continuare »
Traian Dorz, Istoria unei jertfe / vol. 2 (fragment)
Acum iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când, în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Iisus Hristos, şi pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina şi încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi vie a credinţei în Hristos Domnul nostru. Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine şi precum ne-am propus.
Duminică, înainte de Crăciun, cei din jurul Beiuşului am ţinut o adunare de pregătire în comuna Sudrigiu, unde am pus la punct, cu toţi fraţii şi surorile, felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar şi la spital: Vom strânge tot felul de alimente la Beiuş. Acolo se vor pregăti câteva cazane cu două feluri de hrană caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare pentru fiecare necăjit din spital şi din penitenciar. Vom lua legătura cu direcţiunea acestor instituţii, spre a primi autorizaţia necesară pentru ţinerea programului religios ce se va desfăşura. Şi pentru a se împărţi daruri de mâncare şi de cărţi la toţi cei închişi sau bolnavi.
În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi în localul Şcolii primare din Beiuş, iar după o rugăciune împreună, ne vom împărţi în două: unii la penitenciar, alţii la spital. Care vom termina primii vom merge la ceilalţi.
Aşa am şi făcut. Cei mai mulţi ne-am dus la penitenciar. Acolo era şi nevoie mai mare.
Direcţiunea ne-a primit cu o mare bucurie. Au fost adunaţi îndată toţi deţinuţii şi toţi gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte, noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere şi cu un conţinut minunat de vorbiri, cântări, declamări de poezii. Aveam cu noi şi doi preoţi. Totul a fost atât de înălţător încât toate feţele erau scăldate în lacrimi. | Continuare »
În «Isus Biruitorul» nr. 30, din 21 iulie 1935, Părintele Iosif TRIFA publica următoarele:
De unde a pornit conflictul?
Judecata şi sentinţa de caterisire a mea au ieşit dintr-un conflict cu Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta – eruperea conflictului – în sentinţa consistoriului este redat astfel: Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului», cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografie proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte, cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 XII 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe Î. P. Sfinţitul Mitropolit că: «Şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei…».
Susţin categoric: nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit «supărarea» mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. «Supărarea» mea era de altă natură şi mai veche. «Supărarea» mea a fost arătată pe larg în articolul «Istoria unei jertfe». […]
Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a treia oară în faţa Î. P. S. Sale, cerând stăruitor un sfat al «Oastei Domnului» pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta Î. P. S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea Î. P. S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti: păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în faţa Î. P. S. Sale în duminica de după Naşterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a unor lucruri. | Continuare »
Traian Dorz
O, când Hristos vă cheamă, când El vă luminează,
voi, tineri, duceţi pacea în locul urii crunte
şi fiţi mereu ’nainte, cununa vă urmează! –
Chemarea voastră-i munca şi locul vostru-n frunte!
Din rândurile voastre fu primul tânăr care
deschis-a nesfârşita martirilor oştire,
unind prin Taina jertfei în veci biruitoare
sublima Tinereţe cu-a lui Hristos iubire.
Când liber e Cuvântul, răscumpăraţi clipita,
neobosiţi purtându-l prin arşiţi şi prin grindini,
spre-a strânge prin iubire ce ura risipit-a
– chemarea e vestirea, iar locul, pretutindeni.
Din rândurile voastre a fost neobositul
apostol ce-a dus lumii mai harnic Vestea Bună,
să vină şi Apusul, să vină Răsăritul
şi-mbrăţişaţi sub Cruce, să meargă împreună. | Continuare »
[Sfântul Ştefan – prima victimă, după Hristos, a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]
În mărturisirea noastră despre Jertfa Mântuitorului nostru, unic de grea şi de strălucită, ni se cere tot preţul vieţii şi al morţii noastre. Preţul acesta n-am fi fost în stare să-l dăm nici unul dintre noi, dacă n-am fi fost trecuţi prin examenele de foc.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noştri, dacă n-am fi auzit cu urechile noastre, dacă n-am fi pipăit cu mâinile noastre şi dacă n-am fi trăit cu inimile noastre zdrobite de groază sau strălucind de transfigurare spaima sau minunea.
Mântuitorul le spusese în multe rânduri ucenicilor Săi câte ceva din cele ce aveau să vadă ei curând. Dar pentru că îi iubea, Domnul Iisus căuta să i cruţe de durerea aflării mai devreme a Patimilor Sale. Voia totuşi să nu le ascundă, ca ei să le ştie, spre a nu-i surprinde aceasta neştiutori. Pentru că ce ar fi făcut ei dacă ar fi ajuns în cernerea cea grea fără a fi înştiinţaţi şi în luptele cele grele, fără a fi întăriţi?
O, ce greşeală facem noi adesea când ştim despre nişte lucruri triste, despre nişte întâmplări dureroase sau chiar despre nişte primejdii apropiate, privitoare la unii din cei pe care îi iubim, dar de multe ori gândim:
„Să nu-i spun fratelui, ca să nu-l întristez.” Sau zicem: „Să nu le spun tocmai eu fraţilor această veste dureroasă. De ce să fiu tocmai eu acela care să le zdrobesc inima!…” | Continuare »
Astăzi, 26 decembrie 2011, orele 21:30 (ora României),
Radio Comori Nemuritoare va transmite în direct un Concert de Colinde.
Interpretează Corul «Cântăm Domnului» de la Biserica Sfânta Parascheva din Torino.
Noaptea Naşterii rasună
De colinzi şi clopotei
Ca să-şi ducă vestea bună
Toţi creştinii între ei.
Refren: Lerei ler, lerui ler
S-a născut un Fiu din cer
Şi-ntr-un stăuraş
Doarme-n scutecaş,
Maica Lui doinind
Drag şi sfânt colind.
Că în Noaptea asta sfântă
S-a născut Copil din cer
Şi întreaga lume cântă
Dalbe flori şi lerui ler.
Şi de sus, pe fir de steauă
Îngeri L-înconjoară-n cânt
Să nu-L prindă strop de neauă,
Să nu-L bată pic de vânt.
Şi din fluieraş, păstorii
Drag colind uşor doinesc
Până când lumină zorii
Somnul Pruncului ceresc.
Şi cu magii împreună,
Toţi creştinii-aduc cântând
Dar frumos de faptă bună
Pentru Pruncul cel plăpând.
Lidia Hamza
Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.
Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
Sfîntul Ignatie a fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.
Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte. | Continuare »
O, dragi şi minunaţi colindători din ziua Ajunului şi din noaptea de Crăciun a îndepărtatei noastre copilării! Ce dureroasă a rămas pe veci amintirea serii din care v-am petrecut pe totdeauna… Seara din care nu v am mai văzut niciodată. Nu ştiam atunci când v-am petrecut până la uliţă şi v-am privit până v-a cuprins lumina albă a lunii şi a zăpezii că nu vă voi mai vedea niciodată.
Voi v-aţi dus pe totdeauna; voi n-aţi murit, dar v-aţi dus. Mai revăd şi acum şirul vostru alb şi sfânt, începând cu Pruncul Luminat, cu Maica Lui Sfântă, cu păstorii conduşi de îngeri şi cu magii conduşi de stea… Peştera lui Moş Crăciun, în care s-a petrecut minunea cerească… Şi sfârşind cu unchiul Culae şi colindele lui, cu unchiul Mitruţ. …Părinţii noştri cu sumanele de lână albă, cu opincile lor noi, cu pletele lor lungi, pieptănate sărbătoreşte cu cărarea prin mijloc, lucind de unse. Şi mirosind a unt proaspăt…
Ce lanţ minunat – şi cum s-a rupt pe la noi! De ce oare am fost noi cei mai nevrednici dintre fiii acelor minunaţi înaintaşi care s-au născut odată cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos? Şi au trăit atâta drum al istoriei lor, fără seamăn de chinuite şi de frumoase, numai prin tainica putere a acestei dumnezeieşti credinţe!…
De ce ne-am rupt tocmai noi de Fiul Sfânt? De ce ne-am lepădat datinile şi le-am părăsit colindele lor duioase şi creştineşti? De ce le-am părăsit portul lor cel frumos şi alb care părea de lumină… şi l-am îmbrăcat pe cel negru care pare de întu¬neric? De ce putem oare nesocoti atât de nepăsători nişte comori atât de neînlocuite? | Continuare »
Traian DORZ
Copii ai Mulţumirii, popor de biruinţă,
cât datoraţi voi oare azi Domnului, o ştiţi?
Ce multă mulţumire şi ce recunoştinţă,
că-n faţa Lui de-atâtea aţi fost învredniciţi!
Copii dragi ai Credinţei, popor de biruinţă,
sunteţi puţini şi umili? Fiţi tari şi-ncrezători.
Voi nu pe altă cale, ci numai prin credinţă
putea-veţi pân’ la capăt să fiţi biruitori!
Copii ai Rugăciunii, popor de biruinţă,
supuşi fiţi ca şi Domnul şi blânzi ca nişte miei,
slăvită-i rugăciunea făcută-n umilinţă
puternică-i aceasta! Voi fiţi copii ai ei!
Copii ai Mărturiei, popor de biruinţă,
voi numai cât vesti-veţi pe Domnul veţi trăi
şi veţi pieri în clipa când slaba nevoinţă
s-ar ruşina sau teme de El a mai grăi.
Copii ai Înfrăţirii, popor de biruinţă,
uniţi-vă-ntr-un suflet, o inimă având,
să-L aşteptaţi pe Domnul şi-a Lui făgăduinţă,
căci doar atunci staţi bine,
când sunteţi într-un gând!
