Fă-ţi respectuos datoria ta faţă de părinţii tăi care te-au crescut şi te-au ajutat să ajungi ceea ce eşti. Nu există nici o limită, nici în timp şi nici în posibilităţi, de la care să ai drept ca să spui mamei tale sau tatălui tău: „Nu vă mai datorez nimic!” Le eşti dator totdeauna şi după ce se vor duce ei din lume, până ce te vei duce şi tu!
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de soţul tău cu toată dragostea şi ajutorul, şi curăţia, şi mângâierea, şi preţuirea pe care i-ai promis-o în clipa unirii voastre şi la care numai soţul tău are din partea ta totdeauna unicul drept în lume.
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de copiii tăi, crescându-i în aşa fel, încât să fie folositori şi lui Dumnezeu, şi neamului tău. Numai atunci poţi să pleci liniştit.
Până nu te duci din lume, dacă încă nu te-ai predat lui Dumnezeu, ai grijă şi fă acum acest lucru. Ca să afli pacea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor tale, şi împărtăşirea cu Hristos la slava Lui, şi dreptul de moştenire în împărăţia Sa (II Ptr 1, 11), şi în mântuirea Lui cea veşnică (I In 2, 17).
Până nu te duci din lume, te rog, fă aceste lucruri toate. Până nu te duci… căci după ce te-ai dus în zadar ai să te căieşti că nu le-ai făcut. Nimic nu-ţi va mai putea reda niciodată ceea ce ai pierdut!
Când sufletul este ajuns în Locuinţa Morţilor, în chinuri, în zadar se mai roagă, în zadar doreşte să mai spună măcar altora, în zadar regretă lăcomia şi necredinţa sa, în zadar este totul, totul. Şi vine odată şi vremea asta, cu atât mai repede cu cât nu crezi în ea.
Cel ajuns în focul veşnic nu mai poate face de acolo nimic şi pentru nimeni. Nici pentru săracii pe care nu i-a ajutat când era pe pământ, nici pentru cei cărora le datora recunoştinţa sa – şi nu le-a dat-o când putea. Ce grozavă va fi constatarea asta pentru mulţi!
Cel osândit la iadul veşnic nu mai poate face nimic nici pentru familia sa care piere în păcate, fiindcă trebuia să facă înainte de a ajunge acolo, şi nu mai poate face nimic nici chiar pentru stâmpărarea arşiţei sale proprii, pentru răcorirea limbii sale în chinurile văpăii aceleia – ca bogatul nemilostiv (Lc 16, 24-26).
Frate om, oricât de mare ai fi tu azi, ba tocmai cu cât eşti mai mare şi mai puternic, – fii mai înţelept şi fă acum, când poţi, tot ceea ce ai mai vrea să faci după moarte – şi nu vei mai putea. Fă până nu te duci ceea ce ai vrea să fi făcut după ce te-ai dus!
Dacă eşti mare, fă dreptate, fă milă, fă bine, fă fapte de cinste şi de binefacere. Acum, până mai ai cum, până mai ai cui, până mai ai cu ce şi până mai ai când.
Nu mâine – ci chiar azi te şi duci. E aşa de puţin timp până când altul va veni în locul tău şi va sta pe scaunul tău, şi va ocupa casa ta, şi patul tău, şi averea ta, şi funcţia ta, – abia de mai ai timp şi să mai poţi face ceva din cât ar fi trebuit deja să fi făcut. Grăbeşte-te până nu te duci şi să nu mai fii…
Pe omul care cobora din Ierusalim spre Ierihon şi care a căzut între tâlhari nu l-a putut ridica decât milostivul Samaritean care s-a aplecat spre el, de lângă el. S-a aplecat ca să-l înţeleagă, s-a aplecat ca să-l mângâie, s-a aplecat ca să-l ridice. Nimeni nu-l poate ridica pe un semen căzut dacă nu se apleacă el însuşi mai întâi până la starea celui căzut.
Omenirea întreagă, căzută în robia diavolului şi în ghearele păcatului, ar fi pierit în starea aceasta dacă Domnul Iisus Hristos, Marele nostru Samaritean Milostiv, nu S-ar fi aplecat până la noi, făcându-Se Om, ca noi. O, din ce prăbuşire nenorocită ne-a izbăvit pe noi Dumnezeu!
El Singur S-a aplecat spre noi… El ne-a cercetat rănile noastre… El a turnat peste ele untdelemn şi vin (Lc 10, 34). Untdelemnul, care este mângâierea Lui cea dulce, şi vinul, care este mustrarea şi îndrumarea Lui cea dreaptă şi vindecătoare.
Întâi untdelemnul, apoi vinul. Întâi încurajarea, apoi îndreptarea. Întâi dulceaţa chemării şi a dragostei Sale – apoi vinul pocăinţei, al mărturisirii… usturarea lacrimilor îndreptării vindecătoare a sufletului nostru îmbolnăvit de toate loviturile păcatului şi infectat de toate stricăciunile aducătoare de moarte.
Nimeni nu ne-ar fi putut mântui altfel. Fiindcă nimeni, în afară de Domnul Iisus, nu mai era şi nu mai fusese necăzut. Nimeni în afară de El nu mai „suia spre Ierusalim”, ci toţi „coborau spre Ierihon”.
Nimeni nu trăise o viaţă de continuă înălţare spre cele de Sus, ca Iisus, ci toţi erau atraşi numai spre cele de jos, spre cele josnice, infectându-se cu patima lor. De aceea, nimeni altcineva nu putuse să-l ridice pe om, decât El.
Numai Dumnezeu, numai dulcele Iisus, în mila şi în iubirea Lui nemărginită, a putut şi a venit să-l ridice pe cel căzut, pe omul căzut şi lumea căzută, şi sufletul căzut… aplecându-Se spre el, până la el. Nimic altceva şi nimeni altcineva nu putea să facă aceasta.
O, câtă omenire zace şi astăzi în păcate, aşteptând ridicarea mântuitoare! Şi mulţi îi vin numai cu predici… – dar numai predicile nu pot ridica pe nimeni. După ani de predici, bieţii oameni, parohienii noş¬tri, se tăvălesc în aceleaşi păcate şi pe faţă, şi în ascuns… Numai mărturisirea vie, reală, trăită îi poate aduce pe oameni până la Hristos. Şi pe Hristos până la oameni.
Numai sfaturile noastre adesea nu îndreaptă nimic. Numai legile, măsurile şi îngrădirile omeneşti, cât de bune ar fi, nu pot îndrepta nimic. Ci este şi astăzi nevoie de aceeaşi adâncă înţelegere a stării celor căzuţi. De aceeaşi aplecare plină de conştiinţa iubirii şi a milei faţă de nenorocirea bieţilor oameni căzuţi. De mărturisitori cu fapta şi cu adevărul, care să se poată apleca spre nenorocirea semenului căzut şi pe care sufletele căzute să le simtă că sunt aşa.
O, Dumnezeule Milostiv, trimite-le astfel de suflete mărturisitoare! Amin.
Traian Dorz, Numele Biruitorului