Traian Dorz, din «Garanţia Veşnică»
Sufletul înţelept trebuie totdeauna să se pregătească mai din timp pentru ceasul grelei încercări, cu priveghere, cu rugăciune (Mt 26, 41; I Ptr 4, 7 şi 5, 8). Să se pregătească mai din vreme, până nu vine clipa aceea grea şi nimicitoare în care nu mai poate face nimic.
Când vine clipa nenorocită, sufletul nici nu se poate ruga şi nu mai poate nici priveghea, spre a se feri… De aceea, privegheaţi şi rugaţi-vă înainte de a veni, pentru ca atunci când va veni să vă afle pregătiţi şi să nu cădeţi, trecând prin ea!
Întotdeauna când Biserica Domnului a trecut, în lupta ei pe pământ, prin vremuri de secetă duhovnicească sau de prigoniri şi de piedici pentru mărturisirea Cuvântului lui Hristos, – privegherile au fost slabe şi rugăciunile puţine, de aceea, în strâmtorările şi în opreliştile din lucrarea de vestire a adevărului Evangheliei, mulţi au căzut. O, de am învăţa şi noi ceva din asta, ca să nu păţim la fel!
În vremea grelelor încercări ale Bisericii Domnului, rugăciunile stăruitoare ale tuturor fiilor ei credincioşi cereau Domnului grăbirea trecerii acestei vremi de asuprire şi grăbirea venirii vremii de pace şi de libertate (I Tim 2, 1-4). Să facem şi noi totdeauna aşa, – pentru ca Domnul să ne asculte!
Atunci când vezi cum potrivnicul şi prigonitorul îngrozesc sufletele ascultătorilor Domnului – cea mai mare nevoie este de rugăciune. Când vrăjmaşul caută furios să înşele cu frica sau cu ademenirea sa pe atât de mulţi fraţi, să te doară inima şi să-ţi sângere sufletul văzând cum se dezbină Lucrarea Adevărului cu învăţături greşite de către atâţia învăţători stricaţi… ca să te rogi cu cea mai mare putere şi stăruinţă pentru salvarea Lucrării lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai mulţi şi mai stăruitori cei ce se vor ruga astfel, – cu atât va veni mai grabnic izbăvirea.
Văzând cum duhurile răpitoare amăgesc şi fură sufletele neştiutoare cu şiretenia lor şi cu tot felul de înşelătorii şi promisiuni, furând mintea şi inima atâtora chiar şi din cei mai aleşi (Mt 24, 24), nu tăceţi şi nu vă odihniţi! Ridicaţi-vă toţi la rugăciune, strigând către Domnul – până ce duhurile rele vor fi alungate, iar pacea şi lumina vor veni din nou în suflete şi în adunare. Totul este cu putinţă celui ce se roagă cu încredere şi răbdare pentru pacea Ierusalimului duhovnicesc care este adunarea Domnului.
Când vezi cum dezbinătorul şi tulburătorul dinăuntrul Lucrării Domnului lucrează cu satanică hărnicie spre a grăbi nimicirea ei, mai ajutaţi fiind şi de către iscoadele vrăjmaşului din afară şi de către toate puterile vicleşugului, iar fraţii sinceri şi neştiutori nu văd, ca să se ferească, – atunci, într-adevăr, ce-i mai rămâne Lucrării Sfinte decât singură nădejdea în intervenţia puterii lui Dumnezeu! Şi singura dorinţă mare este să vadă venind cât mai grabnic izbăvirea lui Hristos! S-o ajutăm toţi, rugându-ne pentru asta!
În vremuri grele, rugăciunea tuturor rămăşiţelor credincioase ale Oştirii lui Hristos trebuie să fie un fier¬binte şi necontenit strigăt de grăbire a izbăvirii lui Dumnezeu. Cu cât va fi mai unit şi mai fierbinte, va fi ascultat mai repede.
De nimic nu se teme, niciodată, mai mult un adevărat credincios decât să nu rămână cumva de ruşine în faţa celor care-l urmăresc, care îl privesc sau îi duşmănesc credinţa sa şi pe Domnul său Iisus Hristos. La nimic nu ţine niciodată mai mult un adevărat credincios ca la cinstea Bisericii Domnului, a Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu şi a Lucrării Evangheliei. La bunul nume al Frăţietăţii sale duhovniceşti. Atâta vreme cât un credincios ţine la aceste comori – e dovada că el stă bine în Domnul.
În faţa lumii, în faţa oamenilor care ne văd sau în faţa vrăjmaşilor Domnului, Cinstea lui Hristos, adică Numele şi Slava Domnului nostru Iisus Hristos şi a Lucrării Sale, trebuie să rămână mereu numai în lumină, în vrednicie şi preţuire sfântă. Şi nimic nu poate face mai bine aceasta decât purtarea sfântă şi frumoasă a credincioşilor Lui.
Poate să se spună despre Biserica Domnului şi despre Evanghelia Lui, de către vrăjmaşii Lui, oricât rău, dar cel ce spune asta trebuie să nu aibă dreptate niciodată în bârfirea lui. Atunci Domnul şi Lucrarea Lui nu vor rămâne niciodată de ruşine, ci vor rămâne ruşinaţi totdeauna vrăjmaşii bârfitori. Sau va rămâne de ruşine numai acel credincios nevrednic din cauza căruia este ruşinea. Dar vai de acela prin care vine o astfel de sminteală şi ruşine!
Însă nimic nu-l doare mai mult şi mai adânc pe un suflet bun ca atunci când aude şi vede că vrăjmaşul lui Hristos are dreptate în ceea ce el vorbeşte rău despre trăirea acelora care ar trebui să umble ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu (Gal 4, 14). O, de ne-ar durea pe toţi asta, spre a ne feri cu toţii să nu dăm nici cel mai mic prilej diavolului să poată vorbi de rău!
Când, din pricina unor bieţi oameni slabi în credinţă şi duhovniceşte iresponsabili (Lc 23, 34-35), suferă adevărul lui Dumnezeu şi este batjocorită Biserica ori este hulită credinţa cea sfântă şi întru totul vrednică de cinstire, – să ne doa¬ră sufletul pentru asta şi să facem tot ce putem spre reabilitarea ei din nou!
Din pricina acelei mari răspunderi pe care fiecare fiu al Domnului trebuie să o simtă faţă de cinstirea Numelui cel Sfânt al lui Dumnezeu şi faţă de Adevărul în care el crede cu toată puterea sa – din pricina aceasta, zic, nici un credincios adevărat nu poate sta nepăsător când vede că ceva sau cineva umblă să batjocorească aceste lucruri sfinte. Ci trebuie să sară cu curaj în apărarea lor. Altfel el se face vinovat de un mare păcat.
Din râvna pentru Casa lui Dumnezeu (In 2, 17), adevăratul închinător al Domnului nu poate tăcea atunci când aude o gură batjocoritoare vorbind în chip nevrednic despre sfintele lucruri în care el crede şi pe care le respectă. Atunci el nu poate tăcea – şi nu trebuie să poată tăcea! Căci vai de el dacă tace şi nu apără Adevărul şi sfinţenia faţă de care are o mare răspundere!
Cu tot respectul faţă de cei care, prin funcţia lor, sunt mai-marii săi duhovniceşti sau lumeşti, – credinciosul va trebui să îndrăznească totdeauna să se ridice hotărât împotriva a tot ce este contra Casei Domnului şi a rânduielilor ei sfinte şi eterne. Nu este atunci în atitudinea lui nici o trufie, nici o neascultare, nici o lipsă de bun-simţ, ci o sfântă şi îndurerată îngrijorare ca să nu rămână de ruşine cauza lui Dumnezeu. Numai apărarea aceasta a noastră să fie plină de înţelepciune, de demnitate şi de adevăr.
Când un om necredincios greşeşte, nimeni nu se sesizează; nimănui nu-i pasă prea mult. Dar când cade în vreo greşeală unul care cunoaşte şi este cunoscut ca un slujitor al credinţei, cu toţii sar şi ţipă, spunând că aşa sunt toţi cei credincioşi şi aşa este toată Oastea Domnului. În loc să-l socotească vinovat numai pe cel greşit, – lumea aruncă vina aceluia asupra tuturor. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă să nu greşim!
Cei vrăjmaşi, cu toţii, fac din păcatul unui frate o pată pentru Hristos şi o ruşine pentru toată Lucrarea Lui. De aceea, oricare adevărat credincios trebuie să simtă o mare frică şi o mare grijă faţă de orice pas greşit al său.
De fiecare dată când cade un credincios, este înjosită credinţa şi ocărâtă cinstea lui Hristos. Credinciosul va dori mai mult ca orice să nu rămână de ruşine niciodată, fiindcă el ştie că nu de sine personal este vorba – ci de Numele şi de Cinstea Împăratului său, Iisus Hristos. Domnul să ne păstreze pe toţi totdeauna numai în lumină!
Dumnezeu, Tatăl nostru, nu este numai Făcătorul nostru, ci este şi Binefăcătorul nostru, încă mai dinainte şi de a fi noi! Când m-a chemat din nefiinţă spre fiinţă, atunci El a unit trupul meu încă neformat, în sânul mamei mele, cu sufletul meu, desprins din Sine Însuşi, din viaţa Lui şi din dragostea Lui. Ce minunată este Taina dragostei lui Dumnezeu, Făcătorul nostru, – şi cât de mult ar trebui să avem noi grijă să rămânem în sfinţenia voii Lui, care ne-a creat tocmai pentru asta!
Ajută-ne, Doamne, pe toţi aşa! Amin.