Traian Dorz, Eternele poeme

Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii…

Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul… | Continuare »

La ceasul socotirii

Vlad Gheorghiu

O, drag psamistul nostru demult e-n ceruri dus.
Pe-aicea mulţi uitară cântarea lui curată,
Cuvântul sfânt e astăzi prea uşuratic spus
Şi alte sensuri poartă în gura apostată.

El, crucea sfântă-a Oastei pe drumul cel ceresc
Eroic şi martiric a dus fără cârtire
Ca toţi urmaşii care pe-acelaşi drum pornesc
Să aibă-n el modelul trăirii în sfinţire.

Cu mâinile crăpate de muncă şi de chin
Desţelenit-a calea ce-mpiedica urcuşul…
La fiecare picur de sânge sau suspin,
Cântări nemuritoare îi izvora arcuşul.

Dar astăzi, mâini viclene au pus în cale spini
Cotind spre nicăierea cărarea luminoasă
Şi psalmii sfinţi, odată de adevăruri plini,
Sunt azi întorşi, s-aducă dovadă mincinoasă.

O, dacă adevărul curat şi sfânt a fost
Plătit atât de aspru şi crunt prin suferinţă,
Ce preţ avea-va oare minciuna şi ce cost
Mulţimile lipsite de dreapta cunoştinţă?

Se-apropie sfârşitul şi Ziua Mare când
Răspunde-vom cu groază pentru iubiri trădate,
Credinţa răsucită va cere cont strigând
Din inimile care spre iad sunt îndrumate.

Să ne trezim cât încă mai e-o nădejde sus,
Cât încă nu se-aude a trâmbiţei strigare
Să-ntoarcem drumul nostru chiar până unde-am pus
Greşitul pas.  Să-nceapă frumoasa ascultare.

Măcar în ceasul ultim, cu ultimul îndemn,
Să ridicăm în frunte iar steag de biruinţă,
Pe urma-nsângerată, ca după dulce semn,
Să mergem către ceruri în pas de pocăinţă…

Fratelui Traian Dorz, la împlinirea a douăzeci şi unu de ani de când ne aşteaptă în prag de cer

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer! | Continuare »

Pr. Iosif Trifa

„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta; o predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.

Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai de-a­­proape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.
Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privinţe. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna. Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana lor; şi încă într-un chip minunat.

Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil, era şi bolnavă. Înfăţişarea ei o arăta ca atare.
Sărmana! – mi-am zis în mine – oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat‑­o de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi, de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară păsărica se prezenta la fe­reastră, să-i arunc porţia de nucă. Porţia mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.
Aşa a mers toată iarna. Sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea hrană bogată. | Continuare »

Traian Dorz

Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.

Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!

Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.

din Volovăţ – Rădăuţi

Un fiu al răbdării şi o jertfă a dragostei pentru Domnul a fost şi fratele nostru Moroz Ioan din Volovăţ – Burla, judeţul Rădăuţi.
Fratele Moroz Ioan s-a născut la 24 iunie 1893, din părinţii Nicolae şi Maria. Tatăl său a murit pe când el încă era copil mic. Mama sa, recăsătorindu-se, nu a mai avut grijă de el şi de ceilalţi frăţiori ai lui. Abia crescut mai mărişor a fost slugă la străini şi aşa şi-a câştigat traiul până târziu. În Primul Război Mondial fiind pe front, a fost rănit – şi aşa a ajuns, în spital, să cunoască un soldat care i-a dat un Nou Testament şi l-a învăţat să citească, arătându-i literele Numelui ISUS.
După război, s-a căsătorit cu soţia sa, Trandafira, din Volovăţ. Acolo, în biserica din Burla, au venit odată fraţii din Oastea Domnului şi în urma acelei adunări s-a predat şi el Domnului Iisus, intrând în Oastea Sa. Era în anul 1929.
După aceea, plin de credinţă şi dragoste faţă de Domnul, el se ruga şi citea mult, având din partea Domnului mari bucurii, descoperiri şi îndemnuri neobişnuit de minunate, prin care Domnul l-a umplut de o mare dragoste şi putere de lucrul Său şi fără de care el poate nu ar fi fost în stare de râvna şi jertfa pe care le-a dovedit pentru Domnul Iisus în Oastea Sa. Îşi făcea şi munca sa, dar pleca şi la drum zile şi săptămâni întregi, cercetând pe fraţii unde erau adunări şi înfiinţând adunări noi prin satele unde încă nu erau… | Continuare »

POEŢI ŞI VERSURI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Vlad Gheorghiu

Poporul nostru şi-a răscumpărat prin jertfă fiecare generaţie, încă de la formarea lui având sfinţi a căror moaşte ne-au dăinuit peste veacuri neamul şi credinţa. Chiar în vreme de răstrişte, când, o mie de ani, s-au tot zbătut unii să ne şteargă din istorie, sfinţii noştri români sunt atestări pe care nimeni nu le poate nega. Cu cât se dorea mai tare zdrobirea identităţii noastre ortodoxe, cu atât răsăreau mai mulţi vajnici apărători ai ei.
Pe lângă sfinţii români, canonizaţi deja, care au purtat temeluirea noastră ca neam creştin pe umerii martiriului lor şi care au răscumpărat cu jertfele lor ortodoxia neamului nostru, mai avem încă mulţi trăitori de ortodoxie pe care doar puţini îi ştiu: sfinţii închisorilor comuniste.
Lor şi poeziei în zeghe doresc să le aduc un pios omagiu, astăzi, de ziua Sfinţilor români.
Românul s-a născut poet. Poezia lui irumpe însă din suferinţa neamului. Doina şi balada specifice poporului de pe acest mirific picior de plai sunt unice tocmai pentru că izvorăsc din suspin, precum floarea de crin, a cărui mireasmă cu cât e mai zdrobită, cu atât devine mai puternică. Neamul românesc a trăit însă dintotdeauna suferinţa ca pe o biruinţă. Cântecul era victoria lui. Viersul aninat de coarda vibrândă sub degetele vreunui vituoz era şi este încă remediul aprigelor crize sociale sau morale prin care a trecut poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii. | Continuare »

de Traian Dorz

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

SINGUR

de Traian Dorz

În cartea lui a scris odată un pustnic înţelept aşa:
– Fug sufletele azi de rugă, singurătate şi tăcere
spre zgomot,
spre uşurătate,
spre-aglomeraţii şi păcat!
De-aceea ştiu puţini acuma ce binecuvântări ascunde
singurătatea
liniştită,
ce bucurie – rugăciunea
şi ce seninătate-adâncă, ce profunzime e-n tăcere

Azi, oamenii,-n uşurătate şi în păcat trăind, se tem
sau se urăsc stând cu ei singuri,
doar ei şi conştiinţa lor,
că-n jurul lor mereu e duhul păcatelor în care umblă,
el le-aminteşte cele duse
sau spre-altele îi ispiteşte
şi-i chinuie mereu cu grija sau groaza de urmarea lor…
Când nu sunt singuri, ci-s cu alţii,
ei îşi sugrumă mai uşor
mustrările de conştiinţă
– şi omul pare liniştit. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi cîţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos”. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”. Dar dacă Creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi.
Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat. „Căci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Iar pe Moise Dumnezeu l-a făcut dumnezeul lui Faraon. Nu spun că ei sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost creaţi – căci se numeşte şi icoana împăratului împărat – şi pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi l-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce este El prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiţi cei care au ajuns slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul obştesc.
Aceştia au ajuns cămări şi locaşuri curate ale lui Dumnezeu. „Voi locui şi voi umbla întru ei, spune Dumnezeu, şi voi fi lor Dumnezeu”. | Continuare »

Traian Dorz, din Crucea mântuitoare

Toţi apostolii Domnului după ce au călcat pe urmele Domnului Iisus Hristos au cerut şi ei înşişi de la ucenicii lor să calce şi ei, cu toţii, la fel pe urmele lor (I Cor 4, 16 şi 11, 1; Ef 5, 1; I Tes 1, 6; II Tes 3, 9). Căci fiecare adevărat urmaş al Domnului va avea şi el urmaşi adevăraţi. Şi fiecare este dator să ceară altora ceea ce el însuşi a dat lui Iisus.
Mărturisirea lui Hristos nu pretinde mai mult, dar nici nu se mulţumeşte cu mai puţin de la nimeni dintre cei care L au cunoscut vreodată pe Mântuitorul şi s au împărtăşit din harurile Lui, decât a se strădui să calce pe urmele Lui. El a zis: Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.
Nu poţi să spui cu gura că ai fost sau că eşti cu Domnul, iar prin faptele tale să arăţi ca unul care nici nu L a văzut şi nu L a cunoscut niciodată pe Dumnezeu… Mărturisirea adevărată mai mult se arată ochilor decât se spune urechilor.
Cei care fuseseră cu Hristos mărturisiseră atât de frumos despre El, încât oricine i a auzit a simţit nevoia să vină ei înşişi să L cunoască pe Domnul. Cum făcuseră cei din Samaria. Aşa de ar fi şi mărturisirea noastră!
O, cât de mult bine poate face un bun mărturisitor al Domnului Iisus în faţa celor care încă nu L cunosc pe Dumnezeu! Căci de felul cum el mărturiseşte în faţa oamenilor depinde atitudinea pe care o vor lua aceştia faţă de Hristos.
Dacă cel trimis să mărturisească despre Domnul Iisus va spune poveşti sau palavre, atunci ascultătorii vor râde sau vor adormi, sau vor pleca şi nimeni nu va simţi nevoia să şi schimbe viaţa sau locul faţă de Hristos. Şi toţi cei ce se vor pierde vor fi din vina mărturisitorului nevrednic. | Continuare »

Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus

E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.

Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
| Continuare »

Sursa: Sinaxar 2 Iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.

Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.

Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: „Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere. | Continuare »

de Traian DORZ, din Eternele poeme

Eu nu mă las de Tine, Iisuse-al meu, în veci,
o iarbă dulce creşte pe-a noastre dragi poteci
şi calc mereu mai moale pe urma Ta în Sus
– eu nu mă las de Tine în veci, Preascump Iisus.

Ce munţi erau odată, Iisuse, între noi,
şi cum se prefăcură în şesuri dulci şi moi!
Prin ele-Ţi merg alături prin stări ce-n lume nu-s
şi numai flori şi lacrimi cresc după noi – Iisus.

Toate-au crescut cu Tine, Iisuse, pas cu pas,
numai Iubirea, pare, tot mică mi-a rămas
şi ea mi-aş vrea să crească din toate mai presus,
pân’ ar rămâne numai ea singură – Iisus.

Creşti, dragostea mea, ’naltă şi albă ca de nea
şi-mi creşti apoi fiinţa cu tot ce-i sfânt în ea,
că doar fiorul tainic ce-n lacrimi ni l-am pus
e tot ce mai aducem Preadulcelui Iisus.

Noi nu ne vom desparte, Iisus, de Tine-n veci,
cu Tine vom petrece oriunde Tu petreci,
prin noapte sau lumină, – toţi munţii dintre noi
pe veci se vor preface în şesuri dulci şi moi.

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa.
Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13). Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele. Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ.
Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă.
De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor. De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară.
O, ce pierdută este o astfel de „viaţă“ şi ce nenorocit este sufletul care o caută şi o iubeşte! Ce blestem este o astfel de existenţă pentru toate fiinţele şi lucrurile care cad sub stăpânirea unui astfel de monstru! Nimic nu este mai înşelător, mai blestemat şi mai satanic ca o astfel de „viaţă“.

Dar slăvit să fie Domnul că mai este şi un alt fel de viaţă: e viaţa acelora care spun ca Sfântul Pavel: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Flp 1, 21).
Este viaţa binecuvântată şi binefăcătoare a acelora care şi-au răstignit firea lor pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal 5, 24), iar acum trăiesc spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor lor. | Continuare »

„Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu, a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute (13 mai 2010) un dialog între studenţii anului al III-lea şi Frere James din partea Comunităţii Taizé – Franţa. Din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu a participat pr. conf. univ. dr. Constantin Necula. Invitatul le-a prezentat studenţilor Comunitatea Taizé, a vorbit despre pedagogia micilor grupuri de studiu biblic din comunitate şi de vocaţia surorilor şi a fraţilor implicaţi. Pr. Constantin Necula a prezentat personalitatea lui Frere Rogers, fondatorul Comunităţii Taizé. Evenimentul a fost organizat de Centrul Arhidiecezan de Diagnoză şi Cercetare Catehumenală, Omiletică şi în Pedagogia şi Metodologia Religiei «Mitropolit Andrei Şaguna», Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» şi Asociatia Ortodoxă pentru o Lume Nouă.“
(sursa: http://apologeticum.wordpress.com)

Dureros şi de neconceput lucru este faptul că unele persoane care, după 1989, în vreme de libertate, se erijează în îndrumători ai Oastei Domnului, sunt implicate în tot felul de asociaţii dubioase – World Vision, Crucea Albastră, «Schimbarea la faţă» din Rusia, cea a evreilor mesianici – şi de întâlniri şi rugăciuni ecumenice (ca şi aceea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi nu numai) şi acum în dialogul cu Comunitatea din Taizé (a se vedea in imagine simbolurile binecunoscute: echerul, compasul…). Asociaţii care mai de care mai lipsite de orice legătură cu specificul curat, sincer, deschis şi fără ascunzişuri al Oastei Domnului, intenţionat urmărind să întineze numele şi steagul, şi solia acestei Lucrări întemeiată pe atâta jertfă a înaintaşilor ei.
S-ar putea spune că preotul Constantin Necula din Sibiu nu a amestecat nicicum Oastea Domnului în dialogul dintre Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu şi această Asociaţie Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Taizé.
Dar categoric, lupta Oastei Domnului, misiunea ei, pe care ni le-au transmis-o nouă surghiuniţii şi batjocoriţii Hristosului ei, n-au nici o legătură nici cu aceşti oameni care, de la amvonul promovării acestui fel de relaţii şi dialoguri, urcă direct la tribuna Oastei, spre a-şi strecura aici tot veninul pro-ecumenist adunat acolo şi scuipând pe simplitatea şi sinceritatea Lucrării lui Dumnezeu cu părut-interesantele lor jargoane de cartier, colorate şi bombastice.
Iată încă o dată dovada că fratele Traian Dorz nu s-a înşelat şi nu ne-a înşelat când ne-a înştiinţat:
„…şi-au să vină-aicea oameni care poate niciodată
n-au simţit cu lupta Oastei şi cu cauza ei curată,
nici n-au pus un strop de jertfă ori de lacrimă pe lume,
urmărind numai câştiguri pământeşti sub al tău nume.
… Ei cu pumnii-n piept s-or bate, pe cei slabi să-i amăgească,
folosind tot ce se poate spune-n forma omenească,
cu grăbire, pe-ntrecute, merite să-ţi recunoască.“ (Mereu prin lupte)

O cauză a apariţiei atâtor dizidenţe în sânul Oastei sunt, în mare măsură, tocmai acesti erijaţi şi promovaţi în frunte, care caută să târască Oastea Domnului ca pe-o căruţă în urma lor şi s-o manevreze după interese străine, ca şi cum ea nu şi-ar avea deja Conducătorul ei şi drumul ei trasat şi cunoscut.
Preotul Constantin Necula este doar unul dintre aceştia. El şi-a manifestat nu numai o dată dispreţul faţă de fratele Traian, negându-i făţiş valoarea: „Eu n-am nimic cu Traian Dorz şi cu scrierile sale“. Sau: | Continuare »

Traian Dorz

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

Traian Dorz, din Hristos – Învăţătorul nostru

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7, 39)

Aţi auzit că s-a spus: Fiecare lucru are un duh şi fiecare trimis are un duh.
Dincolo de scris sau de cuvânt, dincolo de lucrare sau de om, există un duh.
Duhul care îl trimite pe om, duhul care lucrează prin el, care scrie şi vorbeşte prin el, duhul care-l însufleţeşte. Tot ce se vede şi se aude trupeşte este numai vasul văzut de care se foloseşte duhul nevăzut. Este numai litera, numai forma din afară, numai paravanul şi masca duhului ascuns, bun sau rău, care lucrează prin acestea şi care este totul.

Există oştiri de duhuri rele. Şi oştiri de duhuri bune.
Duhuri în slujba lui Dumnezeu şi duhuri în slujba diavolului.
Lucrând pentru mântuirea oamenilor sau pentru pierzarea lor.
Pentru adevăr sau pentru minciună.
Pentru bine sau pentru rău.
Fiecare dintre noi ajunge un rob al unui duh, în slujba căruia se lasă. Şi în măsura în care se lasă prin voinţa sa proprie stăpânit de el.
Nimeni nu poate spune: Hristos este Domnul, decât dacă este stăpânit de Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3).
Şi, cu cât se predă mai deplin în stăpânirea Sfântului Duh, cu atât spune mai mult şi mai frumos, mai convins şi mai puternic că Iisus Hristos este Domnul. | Continuare »

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. | Continuare »