Traian DORZ, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

În dimineaţa zilei de 2 martie [1953] avui două visuri neobişnuite.
În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chema la telefon; şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit…
Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul, ca să ne ispitească sau să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus – doi, patru, doi – am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2…, 2-4-2…, 2-4-2…

[…] Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost. În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare.
Ne-am uitat pe ferestre. Afară ninsese un strat subţire de zăpadă, iar pe aleea care ducea în colonie, câteva maşini-dube aşteptau.
Îndată începu alarma pregătirilor de plecare. Forfotă, strigăte, înjurături şi ordinele gardienilor.
– Echiparea cu tot bagajul. Dă-i drumu’ afară, repede-repede… Încolonarea, alinierea, numărul, repede-repede…
În mai puţin de un ceas eram îmbarcaţi în dube şi gata să fim transportaţi la gară.

Încă în duba-maşină, între cei doi fraţi apropiaţi cărora le spusesem de multă vreme taina înştiinţării privitoare la timpul rânduit să-l petrecem aici, lăudam pe Domnul Dumnezeul nostru pentru minunatele Sale orânduiri cu care prevăzuse totul. Îi mulţumeam Domnului pentru că ne înştiinţase mai dinainte despre numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni nu putuse nici să scurteze şi nici să lungească acest timp peste cât hotărâse El. Ce liniştitoare şi fericită era încredinţarea aceasta pentru inimile noastre! Ce Puternic şi ce Înţelept este Dumnezeul nostru! Şi ce mare este dragostea şi grija Lui pentru noi când trebuie să trecem prin încercările deosebite, pe care El, în planul Său mântuitor, le-a pregătit pentru noi. Iată cum ne-a înştiinţat încă de la începutul zilelor de necaz cât va trebui să dureze necazul acesta. Întocmai cum spune în Apocalipsa, capitolul 2, versetul 10: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii…“
Da, un necaz ale cărui zile sunt numărate. Şi nimeni nu le va putea nici scădea, nici adăuga, fiindcă El, Domnul, le-a hotărât. Tu, care le suferi, întăreşte-te şi crede. Vei vedea că întocmai aşa va şi fi.
Oamenii cred că ei fac ce vor. Sau că întâmplarea face ce vrea cu noi. Dar adevărul este că mâna Domnului este cea care face ce vrea. Şi voia Lui este cea care hotărăşte totul cu privire la noi.
Uneori, din cauza marilor încercări sau a puţinei noastre credinţe, dragostea Domnului ne înştiinţează mai dinainte prin mijlocul tainic al visurilor, în timpul somnului, când fiinţa noastră se desparte cel mai uşor în cele două mari părţi ale ei: trupul şi sufletul. Duhul Domnului înştiinţează duhul nostru cu privire la câte ceva ce ne aşteaptă în viitor. Dar înştiinţarea aceasta se face atât de tainic şi de frumos, încât înţelegerea noastră dezleagă această taină numai de la jumătatea ei spre sfârşit. Totdeauna însă în timp destul de potrivit, pentru ca bucuria noastră să meargă mereu crescând pe măsura limpezirii pe care ne-o dăruieşte vremea şi Dumnezeu…
În felul acesta noi căpătăm dulcea încredinţare de nezdruncinat că suntem în iubitoarea grijă a Tatălui şi Mântuitorului nostru, Care veghează ca nimic să nu depăşească nici puterile noastre, nici timpul Său. Pentru ca inimile noastre puse în foc să se călească şi să nu se ardă. Să ne facă binele, iar nu răul. Să ne fie spre câştig totul, iar nu spre pierdere…
Învăţământul acesta să-l tragem din toate. Noi nu suntem nici în mâinile oamenilor, nici în ale sorţii, nici în ale întâmplării. Ci suntem în mâinile puternice, sigure, milostive, bune, înţelepte şi iubitoare ale Domnului şi Dumnezeului nostru. Chiar şi mâinile celor într-ale cărora se pare că suntem noi, chiar şi aceste mâini ale lor sunt tot în mâinile Lui. Şi El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar pentru binele nostru.

Dar lucrul acesta nu-l vede decât acela care crede. În umblarea cu Dumnezeu nimic nu se poate nici vedea şi nici explica fără credinţă. Numai în măsura în care crezi vei şi vedea. Crezi puţin – vezi puţin. Crezi mult – vezi mult. Crezi totul – vezi totul. Nu crezi nimic – nu vezi nimic.
În lucrurile omeneşti, lumeşti, trupeşti se cere vedere. Dar în lucrurile dumnezeieşti se cere credinţă. Fără ea nu poţi nici vedea şi nici explica nimic din lucrurile duhului şi ale veşniciei. Şi acestea sunt cele adevărate. Celelalte sunt numai părere şi deşertăciune.