„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).
Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, căci moartea nu‑L mai stăpâneşte (Rom. 6, 9-11), ci păşeşte într-o existenţă eternă şi ca om. Persoana umană e chemată tot astfel, să nu mai moară în plan spiritual, ci să-şi trăiască nemurirea, aşa cum ar fi făcut-o Adam, dacă ar fi rămas în unire cu Creatorul său.
Învierea comportă cel puţin trei aspecte: un aspect obiectiv – Învierea istorică a Domnului, un aspect subiectiv – participarea persoanei umane la actul Învierii Domnului sau trăirea lui Hristos cel Înviat în făptura umană şi un aspect eshatologic – referitor la Parusie, când toţi oamenii vor învia şi Hristos va lua chip în mod deplin în cei ce au trăit încă de pe pământ această înviere. Dacă în Adam toţi au murit, în Hristos toţi oamenii vor învia (cf. I Cor. 15, 22).
Trupul lui Hristos cel Înviat, îndumnezeit la maximum pentru noi (cf. Ioan 17, 19), va fi de acum şi până la sfârşitul lumii izvorul unei neîntrerupte energii care ni se comunică şi nouă celor ce ne unim în mod real cu Hristos în Tainele Bisericii, iar în mod special în Taina Sfintei Euharistii, în care ni se oferă la modul cel mai concret acelaşi Trup şi Sânge de acum două mii de ani, în care omul îşi regăseşte chipul său autentic.
La limita extremă a chenozei Mântuitorului, moartea însăşi e transfigurată. Sfântul Duh nu-L părăseşte pe Hristos în moarte, ci din moartea Lui face poartă nemuririi. Duhul e prezent în trupul Domnului şi-l face biruitor asupra morţii. Actul încetării lucrărilor umane, pentru ca umanul să se umple cu totul de lucrările dumnezeieşti, e moarte după modul natural şi e viaţă după modul divin. Crucea e puterea care topeşte ordinea cea veche de existenţă şi, în acelaşi timp, toarnă ordinea cea nouă. „Slava Crucii“ e o expresie ortodoxă prin excelenţă, care semnifică legătura interioară dintre moartea şi învierea lui Hristos.[1]
Noul mod de existenţă în care intră Domnul prin înviere nu e o fază ulterioară a vieţii Sale istorice, fază ce ar decurge din temeiul unei cauzalităţi naturale. Învierea se datorează unei intervenţii a Duhului, prin bunăvoinţa Tatălui: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).
Deci dintru început se poate vorbi despre o Cincizecime a Învierii. Dacă chenoza este chiar şi în ansamblul ei un act cincizecimic, învierea este prin excelenţă Cincizecime.
Învierea Domnului n-a însemnat o simplă întoarcere a vieţii într-un om ce fusese mort, ci ea a însemnat o transformare care a schimbat radical situaţia existenţială a tuturor oamenilor, deschizându-le noi posibilităţi de fiinţare, făcându-se izvorul vieţii celei noi şi veşnice. Nu este vorba de o „revenire a timpului pierdut… ci transcendenţă… e trecere dincolo de moarte, e Paşte… e vocaţie, e răscumpărare şi înnoire totodată“.[2] Învierea lui Hristos a adus peste noi şi peste toată lumea, lumina deplină şi sensul integral. Înainte de Înviere, oamenii nu ştiau în mod sigur pentru ce trăiesc şi nici pentru ce există lumea. Totul era acoperit de întuneric. Singură Învierea ne deschide perspectiva eliberării de sub fatalitatea naturală care duce la moarte, deschizând un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre, în conformitate cu care am fost creaţi la început.[3] Fatalitatea aceasta, suferința umană ca și consecință a căderii, moartea care lasă un gol de nedescris în sufletele celor dragi, rămași în viață, este motivul lăcrimării Domnului nostru Iisus Hristos la învierea lui Lazăr. Și nu neapărat moartea lui Lazăr sau durerea pierderii unui prieten drag, pe care știa oricum că îl va învia…
Dacă Moartea mântuitoare a lui Hristos are şi un aspect negativ, în sensul de omorâre a păcatelor întregii umanităţi prin pironirea lor pe cruce, în mod obiectiv, pentru totdeauna, Învierea Sa comportă şi un aspect pozitiv, de întregire a operei răscumpărătoare şi totodată de îndumnezeire mai vădită a firii Sale umane, prin care ridică însăşi natura umană.
Desăvârşirea firii umane a Domnului va fi deplină numai după Înviere. Dar şi atunci, prin cugetare, se va cunoaşte ce e dumnezeiesc şi ce îndumnezeieşte, adică firea omenească în deosebirea ei de cea dumnezeiască, deşi, în realitate, nu se poate despărţi şi nici chiar distinge una de alta. În mod paradoxal, are loc, pe de o parte, un progres continuu în îndumnezeire iar, pe de altă parte, o neieşire a firii omeneşti din definiţia ei, din specificul ei şi din faptul că ea are nevoie totdeauna să primească, pe când firea dumnezeiască rămâne o rezervă mereu nesecată de viaţă şi lumină.[4]
Hristos, transformând propria Sa moarte într-o jertfă supremă, a depăşit aspectul distrugător pe care îl comportă evenimentul morţii, ca atare, trecând, prin Înviere, la construirea în trupul Său a unui nou templu divin, nefăcut de mâna omenească. Această transformare în trupul lui Hristos va însemna începutul şi izvorul unei noi vieţi, a unei noi omeniri, transformată total prin prezenţa ei în noul cort, Trupul îndumnezeit al Mântuitorului, fapt ce dă omului posibilitatea unei comuniuni perfecte cu Dumnezeu.
Prin Înviere, omenitatea lui Iisus a fost schimbată, transformată. Pe de o parte, El a rămas mereu acelaşi Iisus, mereu Fratele nostru, părtaş mereu la trupul nostru omenesc, dar înviind, a devenit o fiinţă spirituală care dă viaţă: „Al doilea Adam a fost făcut cu duh dătător de viaţă“ (I Cor. 15, 45).
Duhul Sfânt şi Dumnezeu Tatăl au un rol covârşitor în actul Învierii: „Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi“ (Rom. 1, 4), „Hristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui“ (Rom. 6, 4). Prin Duhul, se exercită o putere nouă şi se revarsă sfinţenia necreată a Tatălui ceresc în umanitatea Domnului. Actul Învierii Domnului e însoţit de reapariţia slavei divine într-o măsură supremă. Există o relaţie specială, de natură cincizecimică, între slava Învierii şi lucrarea Sfântului Duh, prin mărirea Tatălui.[5]
Prin împărtăşirea de har, umanitatea lui Hristos se transformă în sens ascendent, până când toată lucrarea trupului şi a sufletului omenesc e înlocuită cu aceea a Sfântului Duh, încât numai lumina necreată se manifestă în firea umană, trăsăturile ei naturale fiind învinse de prisosinţa slavei, în prezenţa totală a Duhului.[6] Ca o Cincizecime.
Pretutindeni în lume e şi puterea şi lucrarea Lui. Dar, după cum focul nu se vede dacă nu există o materie, tot la fel nici puterea îndumnezeitoare a Sfântului Duh nu se descoperă dacă nu există o natură creată care să se umple de prezenţa Lui. Pentru făptură e exclusă posibilitatea de a cuprinde toată puterea nemărginită a Sfântului Duh. Numai în natura umană a lui Iisus a încăput „plinătatea Dumnezeirii“ şi numai la înviere trupul Domnului s-a umplut atât de mult de Sfântul Duh, încât s-a unit deplin cu El şi a îmbrăcat toată puterea Lui de viaţă făcătoare. Dar ne-a dezvăluit nouă, oamenilor, această posibilitate, în urcuşul spre asemănare, spre îndumnezeire. Ni s-a fixat nouă drept ţintă a alergării noastre.
Dacă neascultarea lui Adam ne-a adus moartea, ascultarea lui Iisus, al doilea Adam, ne-a dobândit învierea. „Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos“ (I Cor. 15, 21-22). Iar dacă omul a căzut căutând în neascultare asemănare cu Cel de neatins, este acum dator să caute, după Învierea lui Hristos, asemănare cu Cel înviat.
Hristos este cel dintâi rod al învierii atât a celor vii, cât şi a celor adormiţi: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi“( I Cor. 15, 20). Trupul Său înviat, cu toate că a rămas un trup adevărat, este totuşi deosebit de trupul cel supus foamei, oboselii, suferinţei şi morţii. Trupul cel înviat este net superior, este îmbrăcat în neputrezire, în nemurire, în slavă, este un trup duhovnicesc, ceresc, moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc“ (I Cor. 15, 42-44). „Precum şi este scris: Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam cu sufletul viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă; dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer“ (I Cor. 15, 45-47). În acest text se are în vedere mai mult aspectul eshatologic al Învierii.
Sub aspectul ei subiectiv, Învierea este o reînviere completă a făpturii umane în Hristos, reînnoire aşa de profundă că trebuie să vorbim de o nouă creaţie şi de un om nou. „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă: cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17); „Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăirea împrejur, ci făptura cea nouă“ (Gal. 6, 15). Prin naşterea din nou.
Prin Jertfa şi Învierea Sa, Hristos a desfiinţat vrăjmăşia în trupul Său, făcând din firea cea veche şi pătimaşă şi din firea cea nouă, duhovnicească, înviată, un singur om nou. (cf. Efes. 2, 15-17). „Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului“ (Efes. 4, 23-24).
Între Hristos cel înviat şi preamărit şi creştini există o comuniune personală, o unire vitală, un contact nemijlocit, prin care viaţa lui Hristos se revarsă în fiinţa noastră şi o înnoieşte, o transfigurează, o hristoformizează, o îndumnezeieşte. Unirea aceasta mistică depăşeşte unirea pur morală, dar nu e nici identificare substanţială, panteistă: e unire „accidental-ipostatică“, „accidental-fizică“ sau unire prin har, unire în dragoste, unire duhovnicească. Harul este iubire, este forţă spirituală divină prin care Persoana lui Hristos devine viaţa noastră, iar noi trăim în viaţa lui Hristos. Prin el sfinţenia lui Hristos, chipul Lui, se întipăreşte pe mahrama sufletului nostru: e o restabilire ontologică a naturii umane, prin participarea la viaţa divină a lui Hristos.[7]
Intrarea noastră în viaţa cea nouă este o chemare şi o posibilitate de intrare în viaţa lui Iisus. Ea este o deschidere de uşă şi o poftire. Ar fi o greşeală să ne închipuim că Moartea şi Învierea Domnului ni se aplică şi dobândim roadele lor într-un mod magic, automat şi definitiv. Omul înviat de drept, având un început frumos de înviere, trebuie să învieze de fapt, dând morţii zi de zi pe omul cel vechi al stricăciunii, care stăruie să dăinuiască încă în fiinţa lui.
Biruinţa lui Hristos asupra morţii este deplină şi veşnică. Tot astfel scularea noastră din moartea păcatului se cere să fie statornică: „Ştiind că Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, că moartea nu-L mai stăpâneşte pe Domnul. […] Aşa şi voi socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului şi vii pentru Dumnezeu“ (Rom. 6, 9-11).
Învierea spirituală a făpturii umane începe o dată cu primirea Tainei Sfântului Botez, în care aceasta moare păcatului pentru a via lui Dumnezeu. Dacă în apa Botezului murim în mod obiectiv faţă de păcat, rămâne ca această moarte să o permanentizăm în mod subiectiv prin ostenelile proprii.
Aşa cum se ştie, Hristos a murit o singură dată, dar o dată ce a înviat, El trăieşte pentru totdeauna, pentru o viaţă deplină şi pentru slava lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, creştinii, după cum am primit prin Botez şi am recâştigat și întărit prin Taina Pocăinţei viaţa harului, viaţa cea nouă în Iisus Hristos, se cuvine să trăim fără a mai muri, să trăim cu totul pentru Dumnezeu, clădind și păstrând curat permanent trupul nostru ca Temlul al Duhului Sfânt. Se poate spune, parafrazând Rugăciunea Domnească, nu numai „pâinea noastră cea de toate zilele“, ci sfințirea noastră cea de toate zilele, pentru a desăvârși în noi, „pâinea noastră cea spre ființă“, sau sfințirea noastră spre ființarea cea de toată ziua întru Hrisatos. A ființa întru Hristos! Acesta este dezideratul suprem al creștinului!
Prin Sfântul Botez, dar şi prin actualizarea acestuia și permanentizarea lui prin Taina Pocăinţei, un om lăuntric nou se formează în noi, care este chipul lui Hristos cel Slăvit. Botezul ne-a unit cu moartea lui Hristos, urmând ca de acum să participăm la viaţa Sa de înviere, devenind vii prin faptul că aparţinem unei vieţi noi.
Ieşind din baia Botezului, omul credincios trebuie să râvnească la un singur lucru: să-I fie bineplăcut lui Dumnezeu, fiind gata să-I jertfească totul pentru aceasta. Această înflăcărare a râvnei după Dumnezeu, plină de dragoste şi de jertfelnicie reprezintă o caracteristică atât de inevitabilă a vieţii creştine, încât cine o are, acela trăieşte, iar cine nu, este amorţit sau adormit. Aceasta este sămânţa vieţii şi constituie totodată forţa vieţii. Ea este fructul unirii harului cu libertatea.[8] Forța vieții se plinește prin rodirea în ființa umană în mod permanent a Botezului. Și pentru că omul nu se poate păstra curat toată viața, pentru că omul cade de nenumărate ori din harul Botezului, Taina Pocăinței vine și desăvârșește împreună cu Taina Euharistiei această forță a vieții, umplerea cu harul divin cu Duhul Sfânt.
Omul se predă întru totul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt îl cuprinde şi îl umple și astfel ia naştere omul cel nou, omul cel viu, care dovedeşte viaţă întru Duhul prin faptele sale, care-L va urma fără prihană pe Dumnezeu.
De acum înainte tot ce este al lui Hristos trebuie să treacă în noi, aşa cum seva arborelui trece în altoiul său: gândurile Sale trebuie să devină gândurile noastre, voinţa Sa să devină voinţa noastră, viaţa Sa, viaţa noastră.
Astfel, dacă Învierea lui Hristos este cauza intrinsecă a propriei noastre învieri, e firesc că ea îşi exercită eficienţa încă de pe acum, din viaţa aceasta. Se poate, prin urmare, vorbi despre o înviere anticipată. Eficacitatea Învierii lui Hristos se remarcă în viaţa pe care El ne-a comunicat-o: „Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui“ (Rom. 5, 10). Învierea Domnului ne oferă garanţia învierii noastre, atât spirituale, cât şi trupeşti.
Prin Învierea lui Hristos, viaţa Sa poate şi trebuie să devină, în mod tainic, euharistic, viaţa noastră, în acest mod realizându-se comuniunea divino-umană, comuniune hrănită permanent prin grija față de sufletul innoit prin har, pentru ca acesta să nu piardă printr-o altă cădere tot ce-a primit.
Este naşterea din nou, făptura cea nouă, dar nu numai: este sensul cel nou dat vieţii în sine, direcţia spre asemănare, pe care o făgăşuieşte Taina Botezului, o întreţine actualizând-o Taina Pocăinţei, şi o desăvârşeşte Taina Euharistiei sub umbrirea Sfintei Treimi.
Ca o Cincizecime a vieţii celei noi, a Naşterii din Nou.
Cincizecimea aceasta a Naşterii din Nou este tot o urmare a unui „Fie!“ E legământul pe care omul îl face cu Dumnezeu că o rupe cu păcatul şi cu tot ce este al lui pentru totdeauna, legământ consfinţit în faţa lui Dumnezeu, în mod conştient şi liber. Omul se făgăduieşte lui Dumnezeu, precum S-a făgăduit Dumnezeu omului în Eden. Tatăl a promis pe Fiul, prin Duhul Sfânt. Omul se promite lui Hristos, prin Duhul Sfânt. În urma pasului acestuia, Duhul Sfânt se pogoară în toată splendoarea Sa, pătrunde în făptura înnoită şi renăscută, împăcată cu Tatăl prin Jertfa Fiului şi desăvârşeşte subiectiv mântuirea.
Omul, ajuns împreună cu Hristos pe această primă treaptă – Întrupare, Moarte, Înviere – adică dobândind virtuțile prin Botezul și Pocăința lucrătoare întru sfințire, urcă apoi împreună cu Hristos, prin Duhul Sfânt, ultimile două trepte ale asemănării: Înălțarea și Cincizecimea, adică o nestinsă Mirungere și Euharistie, întru dobândirea iluminării și îndumnezeirii.
Sfinții Părinți au văzut și ei sfințenia – această transfigurare întru asemănarea omului cu Dumnezeu – ca pe un urcuș, ca pe o înălțare, care începe prin curățirea de patimi și doândirea virtuților, ca primă treaptă ce corespunde Tainei Botezului reactualizat mereu prin Taina Pocăinței (corespunzătoare Întrupării, Morții și Învierii) apoi prin cunoașterea lui Dumnezeu iluminarea sau Înălțarea) are corespunde Tainei Sfântului Mir, o a doua treaptă, și prin unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea ființei umane (sau Cincizecimica umplere de Duh Sfânt),[9] ca ultimă treaptă, ce corespunde Euharistiei.
Aceeași ierarhizare filocalică o propune și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „lucrarea viretuților, iluminarea prin contemplarea rațiunilor din făpturi, îndumnezeirea prin ridicarea firii“.[10]
Acestea au însă în fruntea lor o răscruce, o schimbare de direcție în viața omului. Omul cel vechi se transformă în omul cel nou printr-o accepțiune, printr-o făgăduință.
Lucrarea de mântuire a umanităţii nu s-a putut începe fără fiatul Fecioarei.
Nici mântuirea omului nu are loc fără acest „Fie mie după voia Ta, Doamne“. Sau acel „Învaţă-mă să fac voia Ta, Dumnezeule!“ al psalmistului. Acel: „Doamne, nu mai vreau să trăiesc eu, ci Tu să trăiești în mine“ (Cf. Galateni, 2, 20). Nu mai vreau să slujesc lumii, ci Ție!
Momentul acesta este de fapt chintesența Nașterii din Nou ale cărei baze se pun prin Botez, dar care se desăvârșește prin Pocăință și se hrănește, crește, prin Euharistie și prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Acesta este legământul omului cu Dumnezeu.
Legământul omului în faţa lui Dumnezeu are o dublă valenţă. Una, care-l rupe de rău, hotărârea omului înfrângând în mod concret puterea satanei, şi alta care-l umple de har, prin care crește spre asemănare.
Legământul omului în faţa lui Dumnezeu este acel „Fie mie cum voiești Tu!“ al omului, răspunsul smerit pe care-l aşteaptă Dumnezeu de la om, precum arhanghelul de la Fecioară. Fără de care mântuirea nu poate avea loc în mod subiectiv. Cum nu ar fi putut avea loc nici obiectiv, fără accepțiunea Fecioarei.
Momentul acesta este Ușa despre care vorbește Domnul când numește fur și tâlhar (Ioan 10, 1) pe cel care nu intră în staul prin ea.
Cine pornește pe drumul spre Înviere prin această ușă a Nașterii din Nou și nu se abate de la el, ajunge la ea. O cunoaște, o experiază și, înviind din moarte la viață împreună cu Hristos, tot în mod cincizecimic, în veci nu mai moare.
Hristos a înviat!
Lidia Hamza, Ființarea întru neapusă Cincizecime, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2015
[1] Pr. Prof. Ilie Moldovan, „Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumenice contemporane“, teză de doctorat în Teologie, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1973, p. 114.
[2] Părintele Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Ed. Harisma, 1991, p.235.
[3] Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae, Iisus Hristos Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, 1993, p. 140.
[4] Idem, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, 2003, p. 61.
[5] Pr. Prof. Ilie Modovan, op. cit., p. 116-117.
[6] Filocalia, Filocalia, vol. II, trad. Pr. Porf. D. Stăniloae, Ed. Humanitas, Buc., 2004, p. 202.
[7] Mitr. Nicolae Mladin, Iisus Hristos – viața noastră. Asceza şi mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 347.
[8] Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, trad. de Elena Dulgheru, Ed. Sofia, Buc. 2000, p. 14.
[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica ortodoxă, vol I, Ed. Deisis, Sibiu, 1993, p. 65.
[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 145.