Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

„Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocul lor (apostolilor) şi a zis: «Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»“ (Mt. 18, 2-4).

În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom putea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca pruncii: (Mt. 18, 2-4; Mc. 9, 36-37; Lc. 18, 15-17).
Oare de ce? De aceea, pentru că copilul este chip de curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată. Vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi.
Aşa trebuie să fim şi noi. Cu mintea să fim oameni deplini, dar inima noastră să fie o inimă curată, de copil nevinovat (I Cor. 14, 20).
Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăţie şi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şi predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie şi cea mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu şi cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a lăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amândoi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să fie între mine şi Dumnezeu.
Voi cerceta puţin această legătură.
Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru şi nu numai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată încrederea lui, toată nădejdea şi toată dragostea lui e strânsă în mine.
Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragoste neţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva mai scump decât noi, părinţii lor.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Tatăl Cresc. Să ne simţim singuri în această lume; să simţim că n-avem în această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun şi milostiv. Toată încrederea noastră şi toate nădejdile noastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni şi nimic aşa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.
A doua oară: copilul meu are o încredere nemărginită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sunt un atotputernic… eu pot face totul.
Copiii noştri cer de la noi şi lucruri în faţa cărora ne vine să zâmbim; cer lucruri cu neputinţă, pentru că ei văd în noi nişte oameni cărora totul le este cu putinţă. Aşa trebuie să fie şi credinţa şi încrederea noastră în Tatăl Ceresc: nemărginită şi tare. Trebuie să ne încredem din tot sufletul într-un Dumnezeu atotputernic, Care ne poate da tot ce ne trebuie şi Care poate face minuni în viaţa noastră.
A treia oară: copilul meu îşi cere toate de la mine. Viaţa unui copil mic este o viaţă de neîncetată strigare la părinţii lui; copilul mic simte plăcerea să vorbească neîncetat cu părinţii lui, să ceară de la ei tot ce-i lipseşte.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să vorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să cerem tot ce ne trebuie prin rugăciune şi în special „cele bune şi de folos sufletului nostru“. Toate nevoile noastre să ni le închipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumnezeu, pe care trebuie să o descuiem cu cheia rugăciunii.
Tatăl Ceresc n-are copii muţi. Cel ce nu se roagă e un astfel de prunc mut.
Mai observ un lucru: copilul meu grăieşte cu mine nu numai când îi trebuie ceva, ci el strigă mereu „tată“, „tată“ şi când n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe mine din dragoste.
Noi însă Îl strigăm pe Tatăl Ceresc, de regulă, numai când ne trebuie ceva; semn că n-avem dragoste destulă. Între noi şi Tatăl Ceresc e mai mult un raport de cerşetorie decât de dragoste fiască.
A patra oară: văd pe copilul meu că n-are nici o grijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile lui le lasă asupra mea. Pot eu să mă frământ cu gândurile şi grijile cât de mult, el n-are nici o grijă. El este liber de sarcina aceasta.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să-I predăm Lui toate grijile noastre şi toate necazurile noastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are griji şi necazuri. Le-a predat Domnului. Noi suntem plini de griji şi de necazuri tocmai fiindcă nu suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu; nu ne ştim destul încrede în cuvintele Lui: „Aruncaţi asupra Domnului toate grijile voastre şi El Însuşi va avea grijă de voi“ (I Pt. 5, 7).
A cincea oară: copilul meu are şi el o grijă, o îngrijorare şi câteodată are şi mâhnire. Îngrijorarea lui e să nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Să nu mă depărtez undeva într-o cale mai lungă. Lui nu-i place ruperea legăturii dintre mine şi el; această rupere îl doare cumplit.
Iar mâhnirea lui e când îl cert pentru ceva.
Când copilul a greşit şi noi îl certăm, el nu plânge atât pentru ceartă şi bătaie, cât mai ales pentru că îşi vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi. Copilul nu se simte deloc bine când e ruptă legătura dintre el şi părinţii lui. El n-are linişte şi bucurie până nu se restabileşte iarăşi această legătură. O, de ar fi aşa şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Noi însă lăsăm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura dintre noi şi Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul întreg în legătură stricată cu Tatăl Ceresc, ba sunt alţii care stau şi o viaţă întreagă şi nu simt nici o dorinţă să se împace cu Tatăl Ceresc, aşa cum copiii cei mici „se împacă“ cu noi după ce i-am certat. E un semn şi acesta că cei mai mulţi dintre oameni au pierdut legătura de fii ai lui Dumnezeu.
Ah, ce legătură tainică este între părinţi şi copii! E cea mai puternică legătură din lume şi una din cele mai grăitoare predici despre cum trebuie să fie şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc.
Eu mă uit la copilul meu.
O, cu câtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul meu de mine! Şi câtă teamă şi grijă are să nu se piardă! Ani de zile, acest copil n-a dormit seara până când mai întâi n-a strâns în mânuţa lui cămaşa mea. De multe ori şi dimineaţa era cu mânuţele încleştate în cămaşa mea, de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniştit numai când mă ştia şi mă simţea lângă el: când adormea strângând cămaşa în mânuţele lui. El dormea atunci liniştit, pentru că îşi asigurase legătura dintre el şi mine.
Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl Ceresc. Eu însă mă ruşinez când mă gândesc că dragostea şi încrederea ce-a strâns-o acest copil în sufletul său faţă de mine a întrecut de multe ori dragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl Ceresc.
Dragostea şi încrederea ce o pun copiii cei mici în noi de multe ori întrece dragostea şi încrederea ce o avem noi faţă de Tatăl Ceresc, iar aceasta vine de acolo că noi nu suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu.
Am spus că dragostea dintre copii şi părinţi este icoană a legăturii de dragoste dintre noi şi Tatăl Ceresc. Dar această icoană este numai o umbră.
De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor copiilor din lume faţă de mamele şi taţii lor; de s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor faţă de copiii lor – această dragoste ar fi numai o umbră faţă de dragostea nemărginită ce o are Tatăl Ceresc faţă de noi. Câţi însă primesc această dragoste şi o folosesc spre mântuirea sufletului?

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Eu stau în faţa Ta ca un copil slab şi neajutorat. În lumea aceasta eu sunt un „copil al nimănui“. Eu n-am pe nimeni afară de Tine. Primeşte-mă în dragostea Ta de Tată Ceresc. Primeşte-mă cu toate lipsurile mele, cu toate grijile mele şi cu toate cererile mele.