CU CÂT MAI STRÂNS TE ŢII

Traian DORZ

Cu cât mai strâns te ţii de Domnul,
cu-atât te rupi de toţi cei răi,
cu cât ţi-s mai străini străinii,
cu-atât mai fraţi ţi-s fraţii tăi.

Cu cât mai drept ţii calea bună,
te-ndepărtezi de calea rea,
cu cât mai dragi ţi-s alte case,
ţi-e mai urât de casa ta.

Cu cât ţi-e mai ’nnoptat pământul,
cu-atât ţi-e cerul mai senin,
cu cât mai mult gândeşti la alţii,
priveşti la tine mai puţin.

Cu cât te poţi smeri mai tare
şi poţi din dreptul tău să laşi,
cu-atâta-ţi pregăteşti cu fapta
mai vrednici şi mai buni urmaşi.

Cu cât mai sfânt trăieşti Cuvântul,
cu cât te rogi mai credincios,
cu cât iubeşti mai dulce fraţii,
eşti mai aproape de Hristos.

Cum să descuiem inimile?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Dacă vrei să ştii ce-i mila

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În toate privinţele, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin viaţa Lui şi prin Cuvântul Său dat nouă pe pământ, ne este o pildă pe care avem porunca şi datoria – şi trebuie să avem şi dorinţa – de-a o urma. La El trebuie să privim neîncetat fiecare dintre noi, cei care dorim să fim ai Lui cu adevărat şi să trăim o viaţă plăcută Lui. Şi de la El trebuie să învăţăm fiecare cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cum trebuie să fim faţă de oameni, semenii noştri. Ca El trebuie să facem şi noi, în umblarea scurtei noastre vieţi pe acest pământ. De la El să învăţăm mila, de la El binefacerea, de la El rugăciunea, de la El răbdarea, de la El blândeţea şi ascultarea. Căci ferice de ucenicul care L urmează pe Domnul său în toate lucrurile aici pe pământ. El va fi lângă Domnul său şi acolo Sus, în răsplata cerească.
Ferice de cine învaţă de la El!

Dacă vrei să ştii ce-i mila
pentru cei din chin nespus
şi cum să le-alini durerea,
– du-te la Iisus, vezi-L pe Iisus;
El ţi-arată cum e mila
pentru cei din chin nespus! | Continuare »

Pacea sufletului se câştigă cu smerenia şi sărăcia duhului

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Într-adevăr, smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât dSfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzute strâns legate încât unde este una, acolo e şi ceaialta. Cel blând cu inima e şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zicea: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi cu inima smerită“ (Mt. 11, 29).
Frate, dacă îţi place a avea pacea inimii, sileşte-te a intra într-însa prin uşa smereniei. Nu-i altă intrare într-însa decât smerenia.
Pentru a câştiga smerenia se cuvine, mai ales la început, să te sileşti şi să te osteneşti şi a primi toate necazurile şi piedicile ca pe nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Doreşte a fi defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva, decât Dumnezeu.
Aşază şi întăreşte acest gând în inima ta. Numai El este binele, scăparea ta; toate celelalte lucruri sunt pentru tine atâţi spini, care, băgaţi în inima ta, te vor răni mortal.
Deşi te ruşinează cineva, nu te mânia, ci sufere cu bucurie, fiind convins că atunci Dumnezeu e cu tine.
Nu dori nici o altă cinste decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce sporeşte slava Lui. | Continuare »

Nu-i odihnă-n lume…

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inima cât bate pururi se frământă
ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume –
nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inimă, în Domnul este pacea-ţi sfântă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,
inima cât bate ne-ncetat suspină,
o furtună trece, alta se desface –
nu-i în lume pace, nu-i în lume pace
inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vântul,
inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!
Dumnezeu Îşi ţine veşnic legământul,
las-să vină valul, las-să bată vântul,
inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adâncă, pacea Lui adâncă,
inimă, te ţine pururea voioasă.
Dac-ai temelie a credinţei stâncă, | Continuare »

GLAS DE-ARHANGHEL

Traian DORZ

Glas de-arhanghel, în curând,
răsuna-va-nspăimântând
ceruri şi pământ, şi zări,
pe ’nălţimi şi depărtări;
– vai şi lacrimi, şi sudori
se vor ridica spre nori,
se vor despica gemând,
munţii din adânc arzând
şi se vor trezi-ngroziţi
morţii cei nemântuiţi.

Nu se vor vedea atunci
decât ţipete şi munci
şi-n tot largu-nspăimântat,
nici un chip apropiat,
ci-n tot împrejurul plin
va fi groază şi suspin,
numai vuiet de furtuni
şi-alergare de nebuni
dintr-un loc spre altul loc,
pe sub ploi de plumb şi foc.

Dar ai Domnului Iisus
vor fi-atunci cu toţii Sus,
izbăviţi de-acest amar,
lângă Tronul Lui de Har.
– Fericit ai fi şi tu
dacă n-ai mai zice nu,
ci-ai veni plângând cu greu,
să te ierte Dumnezeu;
atunci n-ai s-auzi curând
glas de-arhanghel spăimântând.

[Slujitori credincioşi şi atenţi…]

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

„Nu te teme!“

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).
„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Şi aşa mai departe, acest „nu te teme!“ trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi…
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit… Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. | Continuare »

Cântarea lui Isaia (ISAIA 41, 10-14)

Nu te teme, nu te teme, nu te teme…
căci Eu, iată, sunt cu tine ne-ncetat,
nu te-uita cu-ngrijorare-n nici o vreme,
Eu sunt Dumnezeul tău, o, nu te teme:
Eu te sprijin şi te-ajut, vei fi scăpat.

Înfruntaţi şi-acoperiţi vor fi de-ocară
toţi acei ce-acum pe tine-s mâniaţi,
nimiciţi vor fi şi vor pieri din ţară,
cei ce ţi se-mpotrivesc vor fi de-ocară,
nu te teme: cei ce cred vor fi scăpaţi.

Vei căuta… şi n-o să-i afli niciodată
pe toţi cei ce te-au certat şi te-au lovit
şi pe toţi cei ce luptau cu tine-odată;
Eu sunt Dumnezeul tău… şi niciodată
nu te teme, stai cu Mine liniştit.

Nu te teme… Eu te iau de mâna dreaptă,
lângă tine stau şi-ţi vin în ajutor,
nu te teme de nimic din ce te-aşteaptă;
Sfântul lui Israel – ţine-ţi mâna dreaptă,
nu te teme – Eu îţi sunt Mântuitor.

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

Satana îi provoacă pe oameni

CE SPUNE SFÂNTUL EFREM SIRUL DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCÃ A CELUI CREDINCIOS

„Iată, pe ascuns, cu vicleşug, îi luptă Satana pe oameni, zice Sfântul Efrem Sirul, dar Hristos îi risipeşte toată bântuirea lui şi pe noi ne întăreşte pentru a-l birui pe dânsul.

Lupta ta, frate, nu este aşa cum s-ar întâmpla, nici vrednică de râs. Ci toţi îngerii şi Însuşi Stăpânul acestora privesc lupta pe care tu o dai împotriva vrăjmaşului. Deci când tu te vei face biruitor împotriva vrăjmaşului, atunci îngerii, bucurându-se, Îl slăvesc pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat ţie putere ca să-l birui pe cel viclean. Pentru aceasta şi războiul mai mult se creşte, ca mai lămurit şi mai iscusit să te faci şi Dumnezeu să Se slăvească iar oamenii să se facă ţie următori.

SĂ NU RĂMÂI BIRUIT
Dacă săgeata vicleanului te-a rănit pe tine, tu nicidecum să nu cazi în deznădăjduire, ci, de câte ori te-a biruit, să nu rămâi învins, să nu rămâi biruit. Ci, îndată sculându-te, dă război împotriva vrăjmaşului. Că şi Dumnezeu e gata să-ţi dea ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine din cădere. | Continuare »

Voluntariat – sau Oaste oficială?

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea. | Continuare »

Când zace uneori răbdarea

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Se întâmplă uneori că răbdarea noastră slăbeşte, credinţa scade, dragostea oboseşte şi zborul nostru duhovnicesc pe urmele Mântuitorului Iisus, [pe urmele] tot mai înalte ale harului ceresc adeseori se frânge. Atunci ne prăbuşim şi ajungem să ne târâm şi noi ca vulturul căzut prin praf şi prin noroaie, în dispreţul fiinţelor târâtoare şi a vrăjmaşului mântuirii noastre, care ne-a ispitit şi ne-a trântit jos. Atunci să nu ne lăsăm trântiţi! Sus inima, suflet credincios! Sus privirea! Sus, sus, spre cerul strălucit, unde ne aşteaptă iarăşi Domnul nostru biruitor şi credincios. Uitaţi ce este în urmă! Scârbiţi-vă de ceea ce este jos şi, cu un sfânt elan biruitor, să suiţi iar spre înălţimile unde trebuia să fi rămas mereu, înălţându-vă pe urmele Domnului. Spre înălţimile unde este cerul curat, cântecul de biruinţă, starea de har în Hristos. Domnul şi împăratul nostru vrea să Se laude cu noi înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi nu numai atunci la sfârşit, ci să Se poată lăuda cu noi în fiecare zi din viaţa noastră.

Să ne-arătăm vrednici de încrederea Lui şi de dragostea de care ne-a învrednicit El. Să alergăm totdeauna la ajutorul rugăciunii şi dragostei Sale. Harul Său este gata să ne ajute în orice stări grele, când ajungem să fim jos. Să nu ne pierdem credinţa, chiar dacă uneori zace răbdarea noastră trântită; să nu ne pierdem râvna şi dorinţa de a ne ridica. Pentru că cine doreşte să se ridice se va ridica. Dumnezeu este în stare totdeauna să ne ajute şi gata să ajute pe oricine vrea să se ridice, numai să dorim din toată inima acest lucru. Să nu ne lăsăm trântiţi!
Suflete trântit, ridică-te! Hristos este lângă tine. Cere-I ajutorul şi-l vei primi îndată. Amin. | Continuare »

Fratele BĂLĂUŢĂ DAVID din Valea Arinilor, judeţul Bacău

După 25 de ani de la trecerea sa la Domnul, ne amintim cu drag de fratele nostru scump, înaintaş străjer şi vajnic apărător al meterezelor Oastei.

Fratele Traian Dorz, vorbind de lângă sicriul fratelui David, în 11 iulie 1987 (click pe foto pentru imaginea întreagă)

A fost unul dintre cei mai harnici şi activi misionari ai Oastei Domnului. El a intrat în Oastea Domnului prin anul 1930 şi de la început s-a devotat Cauzei Domnului, lucrând cu multă dragoste în mărturisirea Cuvântului prin satele din jurul Comăneştilor, apoi în toată Moldova şi, la urmă, în toată ţara. A umblat mult însoţindu-l în misiune pe fratele Marini, apoi şi pe alţi fraţi.

În timpul frământărilor din anii 1935-1938, el a fost alături de Părintele Iosif, luând parte la toate sfaturile mai de seamă ale Oastei. A făcut parte şi din delegaţia frăţească din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, care a prezentat Moţiunea Sfatului Frăţesc de atunci la mitropolitul Bălan.

De asemenea, a avut parte de foarte multe necazuri şi închisori din pricina Evangheliei, fiind închis şi singur, şi împreună cu alţi fraţi.
Fiind foarte doritor de cât mai multă bună rânduială în Lucrarea Domnului, a avut uneori şi ciocniri de păreri cu alţi fraţi. Totuşi, până la urmă, dragostea Domnului a biruit şi el a rămas un preţuit şi vrednic îndrumător şi un frumos stâlp al Lucrării Domnului. Sfaturile şi îndemnurile lui bune au fost preţuite şi urmate cu evlavie în Domnul de către mulţi fraţi. Iar statornicia sa frumoasă este pildă pentru toţi cei care Îl urmează pe Domnul. (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)

Dumnezeu mă salvase…

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? | Continuare »

ALCOOLUL – DUHUL DIAVOLULUI

La un congres antialcoolic, ţinut la Bucureşti în iulie 1929, arhim. Iuliu Scriban, veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului, constata următoarele: „…În ce priveşte izbânda asupra beţiei, Părintele Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbeşte de sf. sa…”

Ceva mai târziu, în foaia «Cultura Poporului», tot el spunea: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul… În timpul din urmă, Oastea Domnului (din jud. Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri, care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o „sectă”. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…”

Iar la acestea, redactorul foii adăugă nota următoare: „Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…
«Noi, ostaşii Domnului – ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău, jud. Bihor – mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună».

Împreună cu părintele arhim. Scriban zicem şi noi: Laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut şi şi-au dat osteneala să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea Bisericii şi combaterea sectarismului.”
(Traian Dorz, ISTORIA UNEI  JERTFE)

IULIE

Traian DORZ

La pământ şi-apleacă grâul,
pe ogoare, spice pline;
în răcoarea apei limpezi,
să te scalzi, e-aşa de bine.

Minunat e ceru-albastru,
limpede e-ntreagă zarea;
Dumnezeu ne dăruieşte
lumii-ntregi îmbelşugarea.

Precum grâul bun şi rodnic
dă la lume buna pâne,
bun la suflet totdeauna,
fă să fiu şi eu, Stăpâne.

Şi precum senin e cerul
când fără de nori se ţine,
tot aşa curat fă-mi, Doamne,
sufletul şi gându-n mine.

Despre Sfântul Ştefan cel Mare

Î.P.S. Bartolomeu ANANIA, predică rostită la mănăstirea Putna (19 septembrie 2004 )

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi,
Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.
Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie. | Continuare »

A CREZUT ŞI A PORNIT

„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spu-sese Iisus şi a pornit la drum.“ (Ioan 4, 50)

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.
Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9).
Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39).
Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat. | Continuare »

Pomenirea Sfinţilor Mucenici şi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian

Sinaxar 1 Iulie

Aceşti sfinţi au trăit în marea cetate a Romei în zilele împăratului Carin, şi erau fraţi, iar cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace. Ei cereau ca plată de la cei ce se lecuiau doar credinţa şi mărturisirea în Hristos, şi nimic altceva. Fiind ei pârâţi la împăratul, că fac vindecările cu meşteşug fermecătoresc, şi nevrând să se lepede de Hristos, ci mai vârtos încă şi pe împăratul Carin l-au mântuit din păgânătate, fiind tămăduit de dânşii. Căci acesta, spăimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfăcut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Şi pentru aceasta cei ce se aflaseră acolo au crezut în Hristos, pe Care şi împăratul cu toţi ai casei lui L-a mărturisit. Atunci împăratul a liberat pe sfinţi, trimiţându-i cu cinste la locul lor. După aceea dascălul lor, cel ce i-a învăţat meşteşugul doctoriei, pizmuindu-i şi luându-i, s-a suit cu dânşii într-un munte făcându-se a merge ca să culeagă ierburi de leacuri. Şi acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.

IISUSE, MERGI CU MINE

Iisuse, mergi cu mine pe-oriunde mă trimiţi,
atunci şi eu, oriunde, mă duc cu voie bună
şi tot de-acelaşi Lazăr vom fi-amândoi primiţi,
şi tot de-acelaşi Iuda vânduţi vom fi-mpreună!

Ce fericit, Iisuse, voi sta de veghe când
Tu, obosit, în luntre, vei adormi vreodată,
nu m-ar clinti nici vântul, nici marea spumegând,
căci luntrea cea cu Tine e-n veci nescufundată.

Frumoasa mea comoară e-aceea din ascuns
ce-am strâns-o-n pâinea dată la mai flămânzi ca mine,
ocările nedrepte plătite-ar fi-ndeajuns
prin sfânta fericire că sufăr lângă Tine.

Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg lovit
şi stai mai lângă mine când stau pe rug de pară,
să nu port altă vină decât că Te-am iubit,
nici altă apăsare, decât a Ta povară!

Cu Tine-mi trece iarna mai iute ca o zi
şi-mi zboară ca un sunet toţi anii de furtună,
şi vine Veşnicia în care vom prânzi
sub steaguri şi sub raze, cu îngerii-mpreună! (Traian DORZ)

O, cer dorit ce-mi pari departe

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Cu cât zilele trec mai repede şi viaţa se-apropie de capăt, credinciosul iubitor de Hristos doreşte să se pregătească tot mai cu grijă pentru fericita întâlnire cu Domnul Său, cu preaiubitul sufletului său. Fericit sufletul credincios care ia seama la tot Cuvântul Domnului şi veghează, ca să se poată înfăţişa într-un chip cât mai vrednic de Domnul Său la venirea Lui sau la plecarea sa. Încă de pe drumul spre cer, credinciosul adevărat îi urează de bine de departe, mărturisind că este tot mai străin şi mai pribeag pe pământul acesta, precum spune Sfânta Scriptură. Şi-n acelaşi timp, că vede cu ochii lui tot mai limpezi, tot mai frumos, frumuseţea negrăită a cerului deschis care-l aşteaptă pe oricare dintre cei care-L iubesc pe Dumnezeu, la capătul ostenelilor iubirii sale, la capătul luptei credinţei sale, la capătul năzuinţelor şi nădejdii sale pentru Dumnezeu.
Fericit acela care are în inima lui această dorinţă, fiindcă de departe, apropiindu-se, priveşte măreţia frumuseţii cerului care-l aşteaptă deschis. Şi privind-o, se pregăteşte tot mai mult şi tot mai frumos, să poată fi vrednic să intre pe porţi în cetate şi să mănânce din pomul vieţii, potrivit făgăduinţelor sfinte ale Domnului Iisus.
Domnul să ne dăruiască tuturor această fericită apropiere şi fericită privelişte, pentru ca atunci când vom trece peste râul vieţii, peste apa morţii, să fim întâmpinaţi cu bucurie, cu izbucniri de cântece fericite de către toţi cei care ne-aşteaptă acolo. Amin. | Continuare »

Întrebarea unui copil

Pr. Iosif TRIFA

Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi facă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi începu a le spune:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vouă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toată averea mea.
– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său mai mic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolo unde te duci ai tu altă casă?…
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, prea târziu…
Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.

CE PREŢ ÎNALT

Ce preţ înalt avea credinţa
ce naintaşii ne-au vestit,
de ce duh sfânt şi-aprins, şi mare
le-a fost cuvântu-nsufleţit,
de ce-ndrăzneală şi răbdare,
şi zel spre sfintele porunci
erau însufleţiţi în lupte
ostaşii Domnului de-atunci!…

O Doamne, fă-ne vrednici
de marii-naintaşi,
să-Ţi fim şi noi asemeni
adevăraţi ostaşi!

Ce dulce gust avea frumoasa
iubire-a fraţilor dintâi,
cum le veghea ea-ntreagă viaţa
ca îngerul de căpătâi,
cum le înlătura-ntristarea
şi le-alina orice dureri,
ce-mpărtăşire-aveau şi râvnă
ostaşii Domnului de ieri!… | Continuare »

SUPĂRAREA ŞI PLECAREA

Supărarea este cel mai adesea semnul celui care n-are dreptate. Plecarea este totdeauna semnul celui care n-are pocăinţă. Când n-are dreptate, omul firesc se supără – şi, când nu vrea să se îndrepte, trânteşte uşa şi pleacă.

Când suntem mustraţi şi, se pare, chiar pe nedrept – totuşi să nu ne supărăm. Dacă suntem nevinovaţi, n-avem de ce să ne supărăm. Bine că nu-i adevărat – şi asta se va vedea foarte curând.
Dacă este adevărat – iarăşi nu trebuie să ne supărăm, ci să ne îndreptăm. Şi greşeala ni se va ierta şi se va uita.

Dacă suntem mustraţi mai mult decât ştim că meritam, iarăşi să nu fim supăraţi, ci s-o primim, gândindu-ne că ceea ce a întrecut de data asta este o ispăşire pentru ceea ce nu ni s-a mustrat altădată.
Aşa nu vom avea restanţe neplătite dreptăţii.

Un păcat se uită foarte greu, chiar dacă cel ce l-a făcut s-a pocăit de el cu adevărat şi l-a părăsit… Mereu vor fi oameni care îşi vor aduce aminte de el – şi ne vor privi cu neîncredere, chiar timp îndelungat. | Continuare »