Ce frumoase-s toate

Ce frumoase-s toate-toate
pentru cel al lui Hristos,
şi Trecutul, şi Prezentul
duc spre-un viitor frumos,
şi durerea, şi iubirea
sunt de-acelaşi preţ divin,
izvorând din cele duse
către cele care vin.

Hristos, Mirele iubirii
îi e cel mai îndrăgit,
prin el, Duhul Lui trăieşte
ne-nfricat şi strălucit.
El, viteazul sol al Crucii,
biruieşte timpul frânt,
cu cât moare mai de tânăr
are-un nume şi mai sfânt.

Ştiu trăi numai cei vrednici,
ştiu muri numai cei sfinţi,
anii duşi spre nemurire
sunt cei rodnici şi fierbinţi.
Fii lumină, fii cântare,
fii viteaz şi mori frumos,
numai astfel vei fi vrednic
de părinţi
şi de Hristos!… (Traian DORZ)

SĂ LAŞI AICI!

Să laşi aici la Cruce,
plângând îngenuncheat,
întreaga ta viaţă
trăită în păcat
şi pune legământul
de sfânt şi veşnic preţ,
să iei cărarea nouă
a unei noi vieţi.

Pune legământ, pune legământ
cu Hristos cel Sfânt
până poţi afla, până poţi afla
mântuirea Sa…

Ia chiar acuma jugul
şi Crucea lui Hristos
şi-n Oastea Lui te-nscrie
viteaz şi credincios;
Cuvântul Lui să-ţi fie
o sabie şi-un scut
– şi vei avea-n vecie
un nume cunoscut.

Întreaga ta fiinţă
predă-ţi-o lui Hristos;
ai numai o viaţă,
jertfeşte-I-o frumos;
e-o mântuire numai
şi numa-n El o ai,
primeşte-I-o acuma,
ca să ţi-o afli-n rai… (Traian DORZ)

DREPTUL ÎNTRE IUBIRE ŞI SABIE

Ieromonah ARSENIE BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schimonosire, o degenerare, un accident, un păcat colectiv. Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade tară de veste urmărit de dreptate.
O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea. | Continuare »

Veniţi voi, ceruri largi

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Ce puternic strigă tăcerea tuturor măreţelor lucrări ale lui Dumnezeu şi ce cutremurător mărturisesc ele toate despre existenţa şi slava Sa, toate lucrările Sale minunate! „Când privesc spre ceruri, spune psalmistul sfânt, cerurile spun slava Lui şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Sale. O zi spune alteia acest lucru şi o noapte dă de ştire alteia despre El. Toate acestea, fără vorbe al căror sunet să fie auzit. Dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Ps 19).
O, cât de limpede văd acest lucru cei curaţi cu inima, care au ochii deschişi de harul lui Dumnezeu! Cât de uimiţi îl aud cei cărora smerenia şi ascultarea de Dumnezeu le-a deschis urechile să audă! Cât de fericiţi îl înţeleg acei cărora lumina adevărului le-a deschis mintea, ca să-L cunoască pe Dumnezeu! Şi cât de puternic îl mărturisesc toţi aceştia cărora El le-a deschis graiul şi le-a aprins inima cu încredinţarea neclintită şi cu datoria vestirii acestor minuni!
Cerurile spun, pământurile vestesc, vânturile, apele, tunetele, norii, roua stelelor, tăcerea lunii, cântecul soarelui, mireasma holdelor, zumzetul câmpiilor, măreţia munţilor, înţelepciunea ciclurilor, armonia echilibrului, dreptatea neprevăzutului, mersul istoriei, necunoscutul viitorului, încredinţarea aşteptării, toate, toate, toate, toate-acestea ne şoptesc, ne strigă, vuiesc de pretutindeni asurzitor şi tăcut, orbitor şi acoperit, de pretutindeni (…) [despre] măreţul, veşnicul, prezentul, dreptul, minunatul şi iubitorul nostru Dumnezeu şi Tată, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, al tuturor celor văzuţi şi nevăzuţi, din orice timp, din orice loc şi de orice fel. | Continuare »

Ce să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită Împărăţia lui Dumnezeu?

Sfântul Teofan Zăvorâtul,
despre NECRUŢAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa căutam ajutorul lui Dumnezeu?

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind ca Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc. 18, 38). Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui şi l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim şi pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Şi iată, fraţilor, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăveşte de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului şi de toate lanţurile iubirii de lume şi iubirii de patimi care îl leagă. Sufletul caută şi striga, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii şi lanţurile lui nu cad. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Filip. 4,13), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, după a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).

Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpătarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de noi. | Continuare »

Apostoli binecuvântaţi

Traian DORZ

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

[Bucuria aflării Domnului]

Traian DORZ, din «Piatra scumpă» (fragment)

Bucuria pe care o ai de un lucru pe care îl afli este totdeauna mai mare decât valoarea lui. Uneori poate te ruşinezi cât de mult te-ai bucurat că ai găsit ceva – deşi ceea ce ai găsit este un lucru aproape de nimic. Numai bucuria aflării Domnului Iisus nu poate fi niciodată atât de mare cât valoarea harului pe care l-ai aflat.
Faţă de toţi oamenii ai datoria să-i chemi la Dumnezeu, dar, în primul rând, ai cea mai mare datorie faţă de ai tăi… Ce bucurie, când Simon îl urmează pe Andrei, fratele lui, la Hristos!
Niciodată nu trebuie să fi uitat Petru cât bine i-a făcut fratele lui, Andrei, aducându-l la Domnul…
Ce om mare a făcut Hristos din Petru şi cât bine a făcut acesta prin credinţa lui cea mare!
În toate faptele mari ale lui Petru, un merit va avea şi Andrei, care l-a adus la Hristos.
Fă şi tu aşa cu alţii!
Până când nu-L aflasem încă pe Domnul Iisus, ne târam şi noi pe pământ ca viţele cele fără araci, întinate şi strâmbe, cu roade putrede şi acre.
Dar, după ce ne-am legat viaţa de Iisus, îndreptându-ne şi ridicându-ne spre cer, o, ce schimbare fericită am trăit şi trăim! Ridică-te şi tu şi leagă-te de Hristos, ca să aduni roade sfinte!

“Cât de greu vor intra bogaţii în împarăţia cerurilor!”

Sf. Ioan Gura de Aur, din «Omilii la Matei»

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?” (Matei 19, 16)

„Unii îl defaimă pe tânărul acesta, spunînd că era viclean şi rău, că a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu însă nu voi sta la îndoială să spun că era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru că şi Hristos tot această mustrare i-a făcut. Nu-l socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci cînd ai de gînd să învinuieşti. De altfel şi evanghelistul Marcu înlătură bănuiala că tînărul acesta ar fi un ispititor. El spune: alergat la El şi îngenunchind înaintea Lui, îl ruga”; Şi: „Căutînd la el Iisus, l-a iubit”. Tirania banilor este mare; dovadă, tînărul acesta. De-am săvîrşi toate virtuiile, dragostea de bani le prihăneşte pe toate. Pe bună dreptate a spus Pavel că este rădăcina tuturor relelor: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”.

– Dar pentru ce Hristos i-a răspuns, zicînd: „Nimeni nu este bun”.
– Pentru că tînărul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei mulţi, ca la un învăţător iudeu. De aceea şi Hristos îi vorbeşte ca om. Totdeauna Hristos vorbeşte cu cei care vin la El potrivit socotinţei ce o au ei despre El. De pildă: „Noi ne închinăm la ceea ce ştim”; şi: „Dacă mărturisesc Eu de Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată”. Acum cînd zice: „Nimeni nu este bun”, nu grăieşte aşa pentru a arăta că nu este bun – Doamne fereşte! -, că n-a spus: „Nu sînt bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adică nici un om. Şi iarăşi, cînd spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunătate, ci pentru a pune bunătatea oamenilor în comparaţie cu bunătatea lui Dumnezeu. De aceea a şi adăugat: „Decît unul Dumnezeu”. | Continuare »

PENTRU CĂ-AI AVUT CHEMAREA

Traian DORZ

Pentru că-ai avut chemarea cea mai sfântă pe pământ,
binecuvântare ţie, Maica Sfântului Cuvânt!

Pentru că-ai crezut când încă nimeni nu credea-n Hristos,
binecuvântare ţie, cu un imn în veci frumos.

Pentru că-ai iubit pe Domnul cât nu-i om să-L fi iubit,
binecuvântare ţie într-un fel desăvârşit.

Pentru că-ai urmat pe Domnul, suferind tot chinul Lui,
binecuvântare ţie ca pe lume nimănui.

Pentru că-ai slujit pe Domnul cu un preţ nemăsurat,
binecuvântare ţie, crinul cel mai preacurat.

Pentru că-ai slăvit pe Fiul ca pe-un Dumnezeu deplin,
binecuvântare ţie, Maica Lui, în veci! Amin.

Pârâşii

Atunci când ai văzut, Iisuse, Mântuitorule-ndurat,
cum tot poporul Îţi aduse femeia prinsă în păcat,
Tu-ai cunoscut durerea toată ce bietul suflet i-apăsa
şi că pârâşii ei din gloată erau mai vinovaţi ca ea!

Şi Te-ai plecat să scrii pe vatră cuvântul greu şi-nfiorat
s-arunce-ntr-însa prima piatră acela fără de păcat!
Ei au simţit a Ta mustrare şi, ruşinaţi, Te-au părăsit,
căci să arunce piatra-n stare nici unul nu s-a socotit.

Dar azi, „creştina“ noastră gloată şi fiece pârâş din ea
se crede-n stare prima dată oricând cu piatra el să dea!
Se crede-n stare să arunce întâi chiar cel mai păcătos.
…O, de-ai mai scrie ca şi-atunce, Iisuse, un cuvânt pe jos! (Traian DORZ)

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul

Rugăciunile începătoare:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. | Continuare »

Mai lângă Domnul meu, mai lângă El

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»


Cântarea aceasta este una dintre cele mai dintâi şi mai cunoscute dintre toate cântările frăţietăţii noastre scumpe. Ea a fost izvorâtă din inima şi din viaţa celui mai dintâi dintre noi, care a fost părintele nostru în Hristos, cel care ne-a născut pe noi din Cuvântul şi din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la o viaţă nouă. Acest cântec preadulce, el l-a învăţat atunci când cuibul său pământesc a fost spart, iar el a trebuit să plece singur, singurel prin lume şi ţară, spre a învăţa că nu-i alt reazem mai puternic şi că nu-i alt sân mai dulce la care să te poţi adăposti în necazurile vieţii acesteia şi în trecerea prin moarte, decât braţul puternic şi sânul cel dulce al Bunului şi Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos.
Suferinţa şi singurătatea au fost cele două mijloace prin care preaiubitul şi dulcele Iisus l-a ţinut mereu lângă El pe acest vas scump şi chinuit şi l-a apropiat tot mai lângă El şi mai lângă El pe părintele nostru sufletesc. [Şi astfel], luptând şi lucrând pentru Împărăţia lui Dumnezeu nespus mai mult decât toţi ceilalţi sănătoşi din generaţia lui, El a făcut să renască şi să crească în Biserica noastră şi în ţara noastră această sfântă şi puternică Lucrare vie a lui Hristos, în care suntem şi noi.
Să cântăm cu drag şi cu sfinţenie această cutremurătoare cântare, care este o istorie, o predică, o chemare, un îndemn, un adevăr sfânt şi scump, şi care, ori de câte ori medităm la ea, ne readuce în sufletele noastre atmosfera dulce şi caldă a primei iubiri în care L-am cunoscut noi pe Domnul şi-n care ne-am cunoscut între noi. Şi ne readuce sufleteşte la vatra caldă a dragostei dintâi şi pe calea cea scumpă şi strâmtă pe care au mers toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, trecuţi prin şcoala suferinţelor şi a singurătăţii dincolo, din care au ieşit biruitori şi sfinţi, trecând direct în ceata celor ce cântă în vecii vecilor îmbrăcaţi în inul strălucitor al slavei, pe marea de cristal, în Ierusalimul cel ceresc. | Continuare »

[Vrei să ştii cum va fi moartea ta? Cum a fost viaţa ta!]

Traian Dorz, din Săgeţile biruitoare – cap. VENIREA ŞI PLECAREA

1. Când omul se naşte şi vine în lume, vine cu pumnii strânşi, ca şi cum ar spune: Voi cuceri totul, voi strânge totul. Iar când moare şi pleacă din lume, pleacă cu palmele desfăcute, ca şi cum ar spune: N-am luat nimic şi nu duc nimic din tot ce-am strâns pe pământ.

2. Toate câte omul le câştigă pe pământ vin numai de la Dumnezeu. Pentru a-i da omului, prin folosirea lor cu înţelepciune, ceea ce îi doreşte sufletul lui: adică mântuirea şi fericirea veşnică. Dar omul, când le are, nici nu mai gândeşte la dorinţele sufletului. Se gândeşte numai la dorinţele trupului său. Şi la împlinirea vinovată a dorinţelor lui păcătoase.

3. Cine este omul cel mai bogat? întreabă un înţelept. Cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are! Acela Îi mulţumeşte pentru toate numai lui Dumnezeu, de la Care are aceste mijloace şi daruri. El ştie cine le-a dat şi pentru ce scop! El ştie şi care este cea mai cuminte întrebuinţare a lor – spre câştigul sufletului său. Şi spre slava Celui ce i le-a dat.

4. Omul cel ce şi le crede ale lui toate cele primite de el pe pământ Îl uită pe Făcătorul său şi nesocoteşte poruncile Domnului. Se apucă, întocmai ca bogatul cel nebun din pilda Mântuitorului, să privească la averea lui cu o lacomă bucurie îngâmfată, zicând: Suflete al meu, acum ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani… prin priceperea ta, prin munca ta, prin puterea ta… Într-adevăr, numai un nebun poate gândi şi zice aşa… | Continuare »

Alte materiale la Evanghelia Bogatului neînţelept

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! – Sfântul Nicolae Velimirovici

“A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă” – Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Gaura morţii – povestire, Pr. Iosif TRIFA

ÎN CLIPA MORŢII VEDE OMUL; OMULE CE-N ASTĂ LUME; Ce-i foloseşte unui om?; Bogăţie; O, BUNURI TRECĂTOARE!

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

45.O necurmată pregătire; 46.Vino, suflet călător; 49.Va veni-n curând şi ziua; 52. La miezul nopţii; 59. Toate-ai să le pierzi; 60. Anii trec ca norii; 62. Aproape ca o seară; 85. La ce-mi foloseşte, oare?; 88. Omule ce-n astă lume?; 154. Să nu iubesc nimic, Iisus; 179. La ce folos?; 184. Vegheaţi mereu; 198. De-aş ajunge cea mia mare; 500. Azi eşti aici, mâine unde-i fi?; 561. Hai, creştine, te deşteaptă; 565. Când, azi, în faţa ta; 568. Tu nu-ţi dai încă seama; 569. Te va osândi pe tine; 571. Sărmani alergători spre moarte; 573. Ce e viaţa asta-n lume?; 576. Va trebui să mori curând; 579. Tot ce-ai avut pe lume; 587. Dintre câte-averi; 590. Veniţi, fraţilor, cu toţii; 594. Suflete sărmane; 602. De ce-ţi iei inima?; 943. Lume, lume-nşelătoare; 1007. Aş vrea să am un mers curat; 1045. Să Te privesc din plin

O, ce deşertăciune-s toate!

O, ce deşertăciune-s toate
ce după moarte nu rămân;
a lor cuprinderi vinovate
vor arde ca o gheaţă-n sân!

Păreri şi amăgire-s toate
ce vezi cu ochii cei de lut,
din lupta lumii zbuciumate
te-ntorci mai gol cum te-ai născut.

Ce goană după vânt sunt toate
necontenitele-alergări,
tot ce cuprinzi sunt necurmate
prilejuri noi de-ndurerări.

De câte-ţi legi iubirea, toate,
când pleci, zdrobesc adâncul tău,
chiar ce-ai mai drag pe lume poate
să-ţi facă cel mai mare rău. | Continuare »

CE ESTE DEŞERTĂCIUNEA DEŞERTĂCIUNILOR

Un tată spunea odată fiului său aceste lucruri:
– Fiul meu, puţine lucruri cunoaşte omul pe pământ. Iar din aceste puţine lucruri, prea mare parte le cunoaşte greşit. Pentru că cine îl învaţă, ori nu ştie nimic, ori ştie rău ce este. De aceea este de cea mai mare însemnătate să ai de la început un învăţător bun.
Cine are de la început un învăţător bun, acela capătă o bună îndrumare pentru toată calea vieţii lui.
Fericit este acela care în primii şapte ani a avut o mamă bună, în ai doilea şapte ani, un învăţător bun, în ai treilea şapte ani, un prieten bun, în ai patrulea şapte ani, un soţ bun…
Acesta va ajunge să fie şi el tot aşa. Întâi un părinte bun. Apoi un învăţător bun, apoi un prieten bun şi apoi un soţ bun pentru toţi acei pe care Dumnezeu i-i va rândui pe pământ ca o binecuvântare.

Fericit este acela care, având parte de la Dumnezeu de aceste scumpe comori, ştie să le preţuiască cum se cuvine. Şi să se folosească de ele spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lui şi a altora în această scurtă trecere peste faţa pământului, care este viaţa noastră.
Dar nefericit este acela care, avându-le, n-a ştiut să le preţuiască.
Cea mai fericită mamă este mama credincioasă. Cel mai fericit Învăţător este Domnul Iisus. Cel mai fericit prieten este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai fericit soţ este acela pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte de la început, în frumuseţea curăţiei, în taina rugăciunii şi în sfinţenia dragostei prin Duhul Sfânt.
Toate acestea îl vor ajuta pe acela care le primeşte şi le preţuieşte să afle adevărata viaţă şi să cunoască adevărata fericire.
Celelalte, în afară de acestea, toate sunt numai deşertăciuni.
Dar este una care e deşertăciunea deşertăciunilor. | Continuare »

[Procesul celor douăzeci şi trei de fraţi ostaşi, din 18 noiembrie 1959]

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă. | Continuare »

CHIAR DAC-AR FI

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
dureri şi lanţuri, şi ruşine,
ajută-mi, Dumnezeul meu,
să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu răpit
şi-n noapte dus de mâini haine,
oricât închis şi chinuit,
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să mi se ia
tot ce-am avut pe lângă mine,
sărac şi gol de-aş rămânea,
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să zac flămând,
bolnav şi-uitat la uşi străine,
lovit şi alungat, nicicând
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei
răpiţi şi duşi de lângă mine,
zdrobit de dorul după ei,
să nu pot să mă las de Tine. | Continuare »

Lucreţia Moraru din Laz

A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate şi înţelepciune a minţii ei.

Sora Lucreţia Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din judeţul Alba.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească şi pe acolo cu mare putere, prin fratele învăţător Ioan Marini şi prin fratele său Ilie Marini. Despre aceşti doi fraţi de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreţia totdeauna vorbea cu toată evlavia şi respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.
Ea n-a avut copii trupeşti, dar viaţa ei plină de dragoste pentru Domnul şi de milă faţă de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii şi fiice duhovniceşti…
Părinţii ei trupeşti au fost oameni bine înstăriţi pământeşte. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită – ea a avut o casă îmbelşugată pe care priceperea şi hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost şi de hrană pentru foarte mulţi.
Soţul ei, Eftimie, deşi n-a fost el însuşi un ostaş al Domnului, totuşi a înţeles-o şi a ajutat-o foarte mult. De câte ori veneau fraţii în casa lor, el îi primea cu bunăvoinţă şi prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulţumit sau împotrivitor. Viaţa şi purtarea pline de înţelepciune, de hărnicie şi cumpătare ale surorii Lucreţia l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o preţuiască foarte mult şi s-o asculte cu respect în toate lucrurile. Ea a ştiut în toate privinţele să facă faţă la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în aşa fel, încât nimeni nu o putea învinui cu nimic. Nici chiar fraţii ei de trup, care erau nişte oameni foarte mândri şi pretenţioşi din pricina situaţiei lor materiale şi intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de fraţi şi să se lase de Oaste din pricină că fraţii erau săraci şi nepregătiţi lumeşte. | Continuare »

La Tine vin

Versuri: Traian DORZ

La Tine vin, Iisuse, iar,
picioarele să-Ţi strâng,
trecutul să mi-l plâng amar,
păcatul să mi-l plâng.
Căci am greşit, Iisuse bun,
şi-i mare vina mea,
dar mii de lacrimi calde-adun
şi-Ţi cer a mi-o spăla.

Atâţia păcătoşi s-au strâns
de-atâţia ani mereu,
stropind cu lacrimi şi cu plâns
păcatul lor cel greu.
Iar Tu pe toţi i-ai ascultat,
pe vameşi şi pe hoţi,
prin Jertfa Crucii i-ai spălat
şi i-ai iertat pe toţi.

De-aceea vin acum şi eu
picioarele să-Ţi strâng,
căci Tu-mi cunoşti păcatul greu
şi ştii că eu mi-l plâng.
Spre Tine glasul mi-l îndrept
şi mila Ta o cer,
o, dă-mi iertarea ce-o aştept,
nu mă lăsa să pier! | Continuare »

„VINO DUPĂ MINE!”

Mitropolitului Augustin de Florina,  Predică la pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei

„Şi trecând Iisus pe acolo a văzut un om şezând la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis: Vino după Mine. Şi sculându-se a mers după Dânsul” (Matei 9, 9).

Iubiţii mei creştini, dacă cineva v-ar zice că un cărbune s-a transformat în diamant, că un vierme s-a transformat în vultur, că un lup s-a transformat în miel, veţi crede? Cu siguranţă, nu. Deoarece cărbunele, precum iese din cele mai dinăuntru ale pământului, rămâne cărbune, viermele rămâne vierme şi lupul rămâne lup. Nu-şi schimbă firea.
Dar ceea ce nu se poate în lumea firească, se întâmplă în lumea morală şi duhovnicească, în lumea harului dumnezeiesc. În această lume au loc prefaceri morale care provoacă uimire. O vedem în persoana Sfântului Matei Evanghelistul, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte astăzi.

Ce era Matei înainte de a deveni ucenicul lui Hristos? Era un păcătos, ca şi cărbunele care este întreg numai negreală. Era ca şi viermele care se târăşte prin noroi şi murdărie. Era ca lupul care sfâşie mieii. Şi iată acum marea lui transformare. Acest cărbune s-a transformat în diamant strălucitor. Acest vierme s-a transformat în vultur, în vultur de aur care zboară pe înălţimile cerului. Acest lup a devenit miel al lui Hristos, păcătosul a devenit sfânt. Cum? Să fim atenţi la Evanghelia care ne-o spune.
Ce meserie avea Matei – Levi, cum se numea mai înainte? Există meserii pe care nimeni nu poate să le condamne binecuvântat, precum sunt meseriile plugarului, păstorului, pescarului, meşteşugarului. | Continuare »

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol şi Evanghelist Matei

Vieţile Sfinţilor  – 16 noiembrie

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. | Continuare »

O, HAR CERESC!

Traian DORZ

O, har ceresc, prin tine am
avut puteri să-ntorc spre Bine
şi-nspre Adevăr, când rătăceam
prin locuri de-ntuneric pline!

O, har ceresc, prin tine sunt
în stare să-nţeleg Misterul
că Sângele şi Trupul Sfânt,
prin Cruce, m-a-nfrăţit cu cerul!

O, har ceresc, prin tine pot
răbda-ncercările şi sila,
s-ating izvorul şi să-mi scot
iertarea, dragostea şi mila!

O, har ceresc, prin tine-nving
ispita, temerea şi ura
când flăcările ce mă-ncing
întrec puterea şi măsura! | Continuare »

Ultima scăpare

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un preot istoriseşte, în amintirile sale pastorale:
O doamnă distinsă şi bogată veni odată la mine.
– Părinte, îmi zicea ea, eu sunt un suflet care caută de mult mântuirea. Dar nu o pot rupe cu lumea. Cad necontenit în vechile mele păcate. Făcut-am mereu rugăciuni, m-am spovedit în posturi, făcut-am multe pomeni cu săracii, şi tot parcă e zadarnic… Ce să mă fac?…
– Mai este încă o scăpare, – îi răspunsei eu liniştit.
– Şi anume ce?
– Nenorocirea! Crucea încercărilor!
– Ah! Nenorocirea? – grăi doamna cam speriată.
Şi aşa a şi fost. În casa ei cea plină de lux şi îmbuibare, intrară izbeliştile. Printr-un proces, pierdu o mare parte din averea ei. Rudele se întoarseră împtriva ei. Şi, pe deasupra, trecu şi printr-o boală grea.
Peste un an, căzu în faţa mea, strigând:
– Slavă lui Dumnezeu! În sfârşit, nenorocirea mi-a ajutat să apuc calea mântuirii. Prin crucea încercărilor am aflat ceea ce căutam.