b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.

Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: „calcă pe urmele mele“ este şi, într-adevăr, o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău.
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun… De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun. | Continuare »

„Plecăciune ţie – îi spune îngerul dumnezeiesc Maicii Domnului –, ţie, căreia ţi s a făcut mare har. Domnul este cu tine!
Binecuvântată eşti tu între femei…“
Iată cum vorbeşte o gură sfântă unui vas sfânt, ales de Dumnezeul Sfinţeniei
pentru cea mai dumnezeiască dintre toate lucră¬rile făcute printr o fiinţă omenească direct de Dumnezeu.

Acest înger puternic, care vorbeşte în Numele Puterii Dumnezeieşti şi care în toate celelalte misiuni ale sale a vorbit oamenilor poruncitor şi aspru, chiar şi Sfântului Apostol Petru (Fapte 12, 7 8),
Fecioarei Preasfinte îi spune: „Plecăciune ţie… Tu ai un mare har“.
Nimeni dintre oameni nu i a mai vorbit ei vreodată astfel.
O, cât de rău ştim vedea noi – şi cât de puţin ştim vorbi frumos!

Priviţi în lumina cuvintelor îngereşti; iată ce sfântă, ce înaltă, ce curată şi ce vrednică de respect ne apare Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru!
O, dacă ar cugeta măcar puţin la cuvintele îngerului sfânt acei oameni care se cred evlavioşi, dar vorbesc atât de necuviincios despre Mama lui Iisus, Dumnezeul nostru şi al lor. | Continuare »

Iată întrebarea cea mai grea.
Nu de răspuns la ea, ci de înţeles răspunsul. Căci toată lucrarea aceasta fiind o taină, o lucrare duhovnicească, nu-i uşor să fie înţeleasă.
Orice naştere este o taină şi o durere. Aşa este şi naşterea din nou.
Cum nu există nici trupeşte o naştere fără dureri, aşa nu poate fi, mai ales, aceasta. Ceea ce se naşte fără durere, nu are viaţă, este născut mort. Cea dintâi condiţie şi cei dintâi semn al unei naşteri adevărate este durerea.
La primirea Cuvântului lui Dumnezeu, în fiinţa noastră cea veche se trezeşte conştiinţa stării noastre de păcat. Durerea pentru păcatul pe care l-am făptuit şi în care am zăcut până acum creşte din ce în ce mai mult, pe măsură ce Cuvântul lui Hristos lucrează în inima noastră.
Din durere creşte căinţa, din căinţă, lacrimile, din lacrimi, rugăciunea de izbăvire şi iertare…
Din rugăciune, credinţa în Sângele Crucii lui Hristos, iertarea şi răscumpărarea Lui…
Din credinţă, primirea Duhului Sfânt…
Lucrarea Cuvântului în mintea noastră şi a Duhului în inima noastră aduce schimbarea şi înnoirea minţii noastre dându-ne o minte nouă cu o gândire nouă.
Schimbarea şi înnoirea inimii noastre ne dau apoi o simţire nouă.
O fiinţă nouă se naşte în noi. O altă fiinţă a noastră, un alt eu al nostru, cu alţi ochi, cu alt grai, cu altă inimă, cu alte umblări.
Numai că această fiinţă a noastră nu se naşte în afară, ci înlăuntrul nostru se naşte, crescând în vechea noastră fiinţă. Întocmai cum se naşte un pui înăuntru, în coaja unui ou. | Continuare »

Glasul 1

Cele pământeşti părăsind şi jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereştile daruri luând şi cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit şi la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peştera şi sfintele tale moaşte. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odraslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetaţii Neamţului şi „armaş”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casa şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora si Maghiţa (Maghioliţa).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragostea pentru mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, râvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ – vechii ei sfătuitori.

Continuare aici

Ziua de 6 august este pentru noi, românii, de două ori sărbătoare. Cinstim cu evlavie nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, care ne-a dovedit cu tărie dumnezeirea Lui pe Muntele Taborului şi care ne-a lăsat să întrevedem tainica frumuseţe a comuniunii divine, ci, iată, în 1917, ziua de 6 august devine una dintre măreţele zile ale istoriei neamului nostru.
Aşa cum odinioară un Glas divin străpungea cerul şi veacurile, spunând: „Acesta este Fiul Meu“, la fel şi în 1917 – zi pe cât de întunecată, pe atât de luminoasă – un alt glas se auzea printre gloanţe: „Pe aici nu se trece!“.
Zi întunecată prin moartea tuturor. Prin jertfa deplină. Şi luminopasă prin biruinţă.
Căpitanul Grigore Ignat cu o sută cincizeci de soldaţi reuşi să oprească bombardamentul artileriei duşmane, care de o zi şi o noapte nu mai contenea focul.
După ce căzuseră cei mai mulţi dintre ei, căpitanul ordonă să se ridice în poziţie de tragere toţi morţii… Mitralierele din mâinile încleştate pe trăgaci ale soldaţilor morţi ţineau duşmanul la distanţă. Viii şi morţii luptau deopotrivă… Ţevile mitralierelor se înroşiseră.
Nici sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă nu înţelegea cum de trage în tranşeea română de o zi întreagă şi nimeni nu se mişcă din poziţie. Nu pricepea că tragea în nişte soldaţi morţi deja. | Continuare »

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.

Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.

Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16). | Continuare »

Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci…
– sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci…

O Domnul meu Iisus,
o Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci!

Sunt câteodată drumuri care
în veac n-aş vrea să le sfârşesc
– sunt cele ce le merg cu Tine,
Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată vise care
n-aş vrea să mai sfârşească-n veac | Continuare »

Cei şapte tineri pe care Biserica Ortodoxă îi pomeneşte astăzi sunt: Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase tineri fii de boieri cinstiţi: Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, din Efes.
Ei au trăit şi au pătimit în timpul Împăratului Deciu, în armata căruia slujeau ca ostaşi. Acesta pornind cu mare mânie împotriva creştinilor, au organizat la Efes jertfe pentru idoli, poruncind tuturor să se închine acestora. Mai cu ardoare erau căutaţi creştinii ca să fie aduşi să se închine zeilor păgâni. Aceştia erau vânaţi, scoşi şi aduşi cu multă ocară şi necinste în faţa zeităţilor expuse in cetate. De frică, mulţi creştini mai slabi în credinţă au căzut închinându-se idolilor. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Atât de mulţi erau cei munciţi, încât din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi erau aruncate de către chinuitori, unele în gunoi, altele pe lângă drumuri, altele erau spînzurate pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor erau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Multă mâhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire. | Continuare »

Cum va ţinea cel tânăr
curată calea sa
– Când el după Cuvântul
Tău Sfânt se va-ndrepta.

Te caut mereu, o, Doamne,
din inimă Te cat,
Să nu mă laşi din sfânta-Ţi
poruncă să m-abat.

Îţi strâng cu drag Cuvântul
în inima mea tot,
că a greşi-mpotrivă-Ţi
în veac să nu mai pot.

Slăvit să fi Tu, Doamne,
mă-nvaţă Legea Ta,
căci hotărârea-Ţi sfântă
Ţi-o spune gura mea.

Când ţi-n a Ta povaţă
sunt bucuros şi cânt | Continuare »

Statornicia este-un har
şi fericit e-acel ce-o are,
că-n urma lui pe veci răsar
izvoare şi mărgăritare.

Nu-i suflet mai adevărat,
nu-i soţ mai vrednic de-alipire,
nu-i vestitor mai de urmat
ca cel statornic în iubire.

Nu-i frate mai nedespărţit,
nici prieten mai ales să poarte
un nume mai nepreţuit
ca cel statornic pân-la moarte.

Nu-i credincios adevărat,
părinte mai cu vrednicie, | Continuare »

„Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui.
Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră, ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos“ (II Petru 3, 15–18).

Neştiutorii şi nestatornicii, aceste două categorii de oameni neîmpliniţi, au produs şi mai produc încă nenumărate confuzii în Biserica lui Hristos, prin vinovatele lor răstălmăciri ale Scripturilor Sfinte, spre propria lor pierzare (cf.II Petru 3, 16).
Acest mare adevăr a fost învederat atunci când saducheii au căutat să întregească tabloul celor ce se ridicau împotriva Mântuitorului Hristos, în ajunul arestării Sale, întrebându-L ispititor despre înviere.
Domnul le răspunde, însă nu-i trece cu vederea ca pe nişte neştiutori nevinovaţi, ci îi încredinţează că rătăcirea lor constă în necunoaşterea Scripturilor . Şi, la fel, în necunoaşterea puterii lui Dumnezeu (Matei 22, 29).
Statornicia şi cunoaşterea sunt eternele podoabe care înfrumuseţează strălucitor faţa unui adevărat copil al Domnului. | Continuare »